Fantomax
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura literară »
Autor: ADRIANA STAN
Fapt intuit si de Dan Sociu în ravasitorul sau roman, „comunismul obligatoriu“ a acumulat, dupa deceniul postdecembrist care l-a stors în toti afluentii memorialisticii, un prestigiu tipologic mult prea bogat pentru ca prozatorii ce vin pe val sa nu se agate cumva de el. Cu ambitii de fresca bine camuflate de articulatii epice usor experimentale si dispunând de o recuzita mentalitara supla, Doina Rusti ataca asadar din plin cu deja-laudatul sau roman, „Fantoma din moara“. O „aparitie insolita“(cum zice Daniel Cristea-Enache) este, ce-i drept, autoarea: daca, în scopul unei astfel de luari la trânta cu istoria pe care o presupune o proza despre comunism, digresiunea etica turnata abrupt ar fi o scurtatura prea facila, iar mesterirea esantionului sociologic (à la Dan Lungu) – asijderea, Doina Rusti încearca un registru de parafraza semi-orwelliana, trecând realismul documentar prin umbrele miscatoare ale fantasticului. Romanul cuprinde cronica unui sat din sudul tarii pe parcursul câtorva decenii „obsedante“ în care comunismul câstiga teren, securistic, în intimitatea oamenilor rând. Daca subtextul e alimentat de nostalgia pentru viziunea epica a marelui roman saizecist (Toiu, Breban, Buzura) si, deci, de incidenta tare, omniscienta, a povestirii la istorie, formula retorica e compozita, încercând oarecum sa voaleze relieful simbolic si eventualul sau aer demonstrativ. Un aport consistent i se datoreaza biograficului (Comosteniul e chiar satul natal al autoarei), se simt de asemenea si studiile de simbolistica si de media, cum se simt si antenele pentru procedee mai vechi (metatextul în linie borgesiana, realismul spectral de import marquezian) sau mai în trend autohton (romanul ce se autocompune pe bloguri).
Miza cea mai dificila la care se înhama Doina Rusti e aceea de a întretine de-a lungul a mai bine de 400 de pagini temperatura acelei ambiguitati specific fantastica între întelesul literal al evenimentelor si debuseul lor supranatural, între comunismul cotidian de arhiva si spatiul figurat în care epica latino-americana, de pilda, glisa cu atâta naturalete. Un prim punct bifat ca la carte e setarea tonului adecvat al naratiunii prin confuzia întretinuta a gradelor de fictionalizare: Adela gaseste un roman despre copilaria si tineretea ei, iar posibilele mistificari literare de aici se combina indistinct cu „falsele amintiri“ ale unei fetite creditata drept mare „mincinoasa“. Cum se întâmpla în filmele si prozele de kids' horror (la Henry James, spre exemplu), unghiul de perceptie al copilului, în acelasi timp fantasmagoric si minimalist-atroce, zgâltâie, ca într-un scrânciob nemilos, limitele verosimilului si ale suprafirescului (în sensul de uncanny). În casa cu draperii mari si „camere ale stafiilor“, în gradini sau prin preajma misterioasei mori rosii, Adela are felurite viziuni: un pitic ce-si zice Dumnezeu, o pereche de picioare fara trup, o bulina translucida plutitoare. Invazia nefamiliarului programeaza un aer de anxietate perceptiva prin prisma caruia faptele, „inexplicabile“ deocamdata, se insinueaza tot mai nelinistitor: Maxu, unchiul adolescent al Adelei, e gasit mort în moara, unii dintre prietenii ei par sa înnebuneasca subit, mama dispare fara urma etc.
Cu moartea lui Maxu se intra, de fapt, printr-un declic, în naratiunea istoriei. Fundalul, pâna acum opacizat, iese la rampa si pe masura ce spatiul interior al eroinei se restrânge si lasa locul recuzitei sociale, cu scoli îndoctrinante si colectivizari, fantasticul tinde sa înghete în alegorie. Care, sa recunoastem, e mai putin. Figura spectrala Max, emanata aparent în jurul crimei neelucidate din moara, bântuie în continuare, si la propriu si la figurat, romanul Doinei Rusti, ce oscileaza inegal între intensitatea realismului fantasmatic si liniile mai schematice ale unei parabole sociale. „Fantoma“ care o urmareste pe Adela pe masura ce ea devine constienta de realitatea tot mai comunizata, sugereaza epidermic dezgustul si persecutia ce avanseaza lent în intimitatea persoanei – viitor „om nou“. Astfel, pe chipurile diferitilor sefi sau secretari de partid cu care Adela are de a face, figura schimonosita într-un rânjet sfidator a lui Max e replicata cu stranietatea angoasanta a barbatilor cu melon din tablourile lui Magritte. Secatuit, realul prinde culorile terne ale ideologiei. Max, ca o „limba calda si moale, ventuza duioasa pe creier, clovn razbunator“ simbolizeaza de o maniera transparenta si întrucâtva fixa constiinta agasanta a supravegherii. Din pacate, de la un punct încolo, se simte o suprasarcina simbolica ce misca artificial, din afara, tipologiile. Pe autoare n-o tin, de fapt, bateriile sa alimenteze stilistic pâna la capat impresia de alienare indusa de ubicuitatea lui Max, iar din neverosimilul genuin de dinainte ramâne, cu un umor involuntar, un soi de teleportare imagistica în mecanica de Star Trek: „în ceafa ma lingea încet limba lui Max“, „Pe chipul omului înflorea fata lui Max“, „la un moment dat a aparut si Max si mi-a umplut capul de bale … venea sa-si ia portia de viata asa dupa cum oamenii îsi iau din când în când câte o gustare“. Cred ca Doina Rusti s-ar fi putut lipsi linistita de mai multe pagini din finalul partii întâi, care-i fac vizibila tendinta spre rotunjire simbolic-triumfalista a povestii: „…umbra unei lumi care pluteste înca deasupra mea, gata sa explodeze în milioane de Macsi perseverenti si eterni (…) Între zidurile rosii, sub bagheta unei fantome peste tot prezente, nimeni nu poate sa-si asume riscul libertatii“.
Din fericire, turatia epica se schimba în totalitate în partea a doua, de unde s-ar putea deduce ca autoarea nu scrie atât intuitiv, cât pe baza unui software armat de dinainte. Oricum, Moara izbuteste un tur de forta caleidoscopic, punând sub lupa Comosteniul în cele câteva zile anterioare Pastelui si festinului de 1 Mai, deasupra carora pluteste amenintator „norul radioactiv“ venit dinspre Cernobâl. Timpul se precipita (cu tot cu rapelul la Marin Preda, fireste), cadrele sunt scurte si intensificate, scenele de multe ori simultane, ca un fotomontaj cu multipla expunere. Satenii mai vechi sau mai noi, actualii sau viitorii securisti atrag, pe rând, prim-planul, în fragmente imbricate ca bucatile unui puzzle ce redau, fiecare, în mic, dramatismul lui the big picture. Totul se petrece ca o vânzoleala cvasiapocaliptica, în focuri încrucisate de priviri. Directorul Neicusoru, veterinara Iulica, muncitoarea Jana, preotul Mircea Butescu, învatatoarea Lucica sunt surprinsi, prin decupaje focale excelent contrapunctate, în haosuri solitare de umilinta, vinovatie si panica. Lucica, de pilda, e urmarita de violul pe linie de partid la care consimtise, iar Butescu – de amintirea uciderii accidentale a prietenului din copilarie de catre militian. Trecerea de la notatia naturalista la degringolada psihotica e de cele mai multe ori insesizabila si acuta; perspectivismul configureaza sensibil un corp social pulsatil, un câmp de neliniste senzoriala hartuit de limburile nevrozei: „tinea ochii închisi si îsi simtea fruntea inundata de ape clocotite, iar corpul lui ajungea loc de bechetuiala, un bun general din care ciuguleau guri flamânde, în timp ce el se bucura de salbaticia acestor muscaturi (…), simtind în miezul inimii o dorinta apriga de a se oferi celorlalti, de a se lasa mozolit si ranit de dintii lor. Se bucura sa se stie calcat în picioare si aruncat în noroi si în acelasi timp era asediat de vina pentru bucuria aceasta.“
(p. 264). De partea cealalta, Nini securistul si Grigore militianul par sa tina mai îndeaproape haturile acestui joc nesigur de supraveghere interstitiala. Totusi, Doina Rusti are aici îndemânarea de a nu împarti simplist apele între buni si rai. Deopotriva informatorii si tradatii par sa traiasca entropic o halucinatie acaparanta, resimtita ca „mare teroare, dezgust si placere dementa“.
De la un moment încolo, spaimele si megalomaniile fiecaruia se încarneaza într-un demon simbiotic ce le dubleaza la propriu existenta concreta: „bestia cu dinti înclestati“, „sarpele“, „efebul straveziu“, „printul înaripat“. Doina Rusti forteaza din nou aici nota fantasta, de o interesanta percutanta metaforica, dar, as zice, si de o maniera cam picturala, asemenea tablourilor lui Bosch cu bâlciuri tragicomice ale pacatosilor. La fel ca si în cazul primei parti, am apreciat modul rafinat de creare a unui thriller atmosferic, din tuse clar-obscure de supranatural, si mai putin deznodamântul alegoric al acestuia, ce lasa impresia ca prozatoarea ar opera cu un dictionar de teme & simboluri în cap, carora le desfasoara mai întâi paleta imaginara, iar ulterior le numeste efectiv. Apasa, în acelasi sens, un iz moralist de „Moara cu noroc“ sau „Moara lui Califar“, asupra motivului, fie el catchy, al spatiului bântuit. Mai mult, decodajul parabolic din final normalizeaza fabulosul si strânge itele povestirii în cadrele perspectivei istorice: „sufletul lui disperat, încoltit si neputincios (…) se furiseaza (…) în pântecul înca viu al morii, pentru a se întâlni cu cealalta parte a lui, fericita si calda, care astepta acolo de 40 de ani.(…) toata nefericirea lui de acum va supravietui, intacta, evadata din lumea stapânita de Pavel.“
Cu unele scrânteli de ton à la these, dar si cu multe pagini de real dramatism si suspans, fara prea mari provocari stilistice, însa cu foarte bune manevrari ale expectativelor, noul roman al Doinei Rusti merita cu siguranta citit.