C. Negruzzi (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura literară » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
„Fragmentele istorice“ („Aprodul Purice“, „Sobietki si românii“, „Alexandru Lapusneanu“ etc.) sunt, si ele, în spiritul timpului romantic. Timpul are la românii de la 1840 si o dimensiune national mesianica. Kogalniceanu publica cronicile române si Balcescu scrie „Românii supt Mihai Voda-Viteazul“, poetii de la 1840 cânta ruinele trecutului si reformuleaza miturile nationale, Alecsandri prelucreaza doinele si baladele populare, în fine, doua generatii de scriitori si istorici creeaza prin literatura o mitologie nationala. Costache Negruzzi aduce o piesa puternica în acest discurs national, nuvela „Alexandru Lapusneanu“, lânga eseurile lui epistolare despre limba, despre arhitectura veche sau, cum s-a vazut, despre obiceiurile românilor. „Aprodul Purice“ este o cronica rimata pe o tema luata din Ureche. Estetic vorbind, nu aflam aici ceva semnificativ. Cu mai mult talent liric, Alecsandri a dat oarecare stralucire geniului. Negruzzi rimeaza corect, cauta si uneori gaseste comparatii formidabile (dar goale, tacite) pentru a sugera vitejia vornicului Bolder, de pilda, care „napândeste-n busarime si începe a taia“: „Precum când o stânca mare dintr-un munte s-a surpat/ Zdrobeste, doboara, sfarma, orice-n drum a aflat“.
De o cu totul alta calitate este proza istorica. „Sobietki si românii“ (1845) se inspira din Cantemir („Istoria imperiului otoman“) prin filiera franceza. E o excelenta lectie de educatie patriotica. Zece ostasi moldoveni apara cetatea Neamtu asediata de regele Poloniei si mare duce de Lituania... Când, epuizati, închina cetatea, regele descopera uimit ca din cei zece ramasesera sase, iar din cei sase trei erau raniti. Lauda atunci vitejia moldovenilor si-i slobozeste... Relatare sobra, stil nefigurat de cronica bine pusa în pagina. Efectul este notabil si cruzimea medievala, celebra, este considerabil diminuata. Naratiunea ramâne ca o buna fabula morala. Cealalta istorie („Regele Poloniei si Domnul Moldovei“) relateaza, fara valoare epica, un episod din viata regelui „sfezilor“ ratacit pe pamântul Moldovei.
Capodopera lui Negruzzi în genul fictiunii istorice este, negresit, „Alexandru Lapusneanu“, cu punct de plecare în cronica lui Ureche. Genul este cultivat de romantici care exalta virtutile sau, dimpotriva, cruzimile lumii medievale. Negruzzi este la curent cu aceasta orientare din moment ce în naratiunile sale de observatie morala citeaza pe Walter Scott. „Alexandru Lapusneanu“ evita, totusi, stilul eroic si vizionar. Este o cronica seaca, în stil – nu de cod penal, cum cere Stendhal – dar suficient de obiectiv, de o însufletire controlata. G. Calinescu vorbeste de „un romantism pozitiv“ la Negruzzi – si are dreptate – dar exagereaza, cred, atunci când remarca în aceeasi naratiune „observatia psihologica si sociologica acuta“. Observatia este mai potrivita pentru un roman de analiza modern decât pentru o proza romantica, asa cum este „Alexandru Lapusneanu“ cu personaje ce au un destin predestinat, fara evolutie interioara, fara psihologie propriu-zis. Chiar G. Calinescu recunoaste indirect aceasta determinare atunci când numeste pe Lapusneanu „un damnat romantic osândit de Providenta sa verse sânge“... Daca este asa, unde si prin ce se reveleaza atunci complexitatea psihologica si, deci, posibilitatea prozatorului de a face analiza acestei complexitati interioare?
Nuvela face, în fond, istoria unei razbunari teribile si a unei mântuiri silite. O actiune justitiara, în patru acte, în atmosfera si dupa legile nescrise (mentalitatile) unui secol reputat pentru cruzimile si nestatorniciile lui (secolul al XVI-lea). Fiecare secventa are câte un motto („Daca voi nu ma vreti, eu va vreu“..., „Ai sa dai sama, doamna“ etc.) devenit, prin repetitie, celebru si intrat în limbajul comun cu valori aforistice. Eroul acestei actiuni de justitie medievala sub forme oriental-europene este Alexandru Lapusneanu care, tradat de boieri, fusese înfrânt de doua ori de uzurpatorul Stefan Tomsa, omorâtorul altui domnitor, Iacov Eraclit, zis Despotul. Lapusneanu se întoarce acum cu sprijin turcesc în Moldova si, în afara de tron, vrea sa pedepseasca viclenia boierilor. Prozatorul îl prezinta în scrisoarea XIX („Ochire retrospectiva“), 1845, în culori mai degraba pozitive, vazând în acest „un neînsemnat boier [...] om prost si necunoscut“, pe nume Petre Stolnicul, un instrument al Providentei. În nuvela publicata în primul numar din „Dacia literara“ (1840), omul prost si necunoscut capata virtuti de erou romantic demonic – cum au remarcat toti – si providential, de o cruzime calculata. Când vornicul Motoc, fatarnicul, îl întâmpina însotit de postelnicul Veverita, de spatarul Spancioc si Stroici (adversarii lui ireductibili), si-i cere în numele boierilor sa se întoarca si sa scuteasca tara de o noua varsare de sânge, Lapusneanu raspunde cu propozitia citata mai sus si cu altele ce au o rezonanta biblica: „daca voi nu ma vreti, eu va vreu [...] si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori, fara voia voastra; sa ma întorc?; mai degraba-si va întorce Dunarea cursul îndarapt“... Lapusneanu se înfatiseaza ca un aparator al taranilor jupuiti de boierii hrapareti, voind, astfel, sa usureze „blastamurile norodului“. Ce urmeaza se cunoaste: Motoc trece de partea noului domnitor, norodul îl întâmpina cu bucurie si nadejde ca pe un eliberator, în fine, prozatorul – iesind din recea obiectivitate – anunta ca personajul sau „nu avusese vreme a-si dezvalui urâtul caracter.“
Deocamdata urâtul caracter pregateste uneltele razbunarii. Se însoara cu fiica lui Petru Rares, gingasa Ruxandra, prilej pentru prozator de a-i face un portret ideal de frumusete si sensibilitate autohtona. E priceput în aceasta privinta, îi place si stie (s-a putut remarca aceasta aptitudine în fiziologiile sale!) sa prezinte firea individului pornind de la trasaturile chipului si de la vesmintele lui fastuos rasaritene: „Peste zobonul de stofa aurita, purta un benisel de felendres albastru blanit cu samur, a caruia mânice atârnau dinapoi; era încinsa cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atârna o salba de multe siruri de margaritar. Slicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb si sprijinit cu o floare mare de smaragde. Parul ei, dupa moda de atuncea, se împartea despletit pe umerii si spatele sale. Figura ei avea acea frumuseta, care facea odinioara vestite pre femeile României si care se gaseste rar acum, degenerând cu amestecul natiilor straine. Ea însa era trista si tânjitoare, ca floarea espusa arsitii soarelui, ce nu are nimica s-o umbreasca. Ea vazuse murind pre parintii sai, privise pre un frate lepadându-si relegea si pre celalalt ucis; si mai întâi hotarâta de obstie a fi sotia lui Jolde (pre care nici îl stia), acum fusese silita de aceeasi obstie, care dispoza de inima ei far-a o mai întreba, a da mâna lui Alexandru-voda, pre care cinstindu-l si supuindu-i-se ca unui barbat, ar fi voit sa-1 iubeasca, daca ar fi aflat în el cât de putina simtire omeneasca.“
Gingasa Ruxandra (asa-i spune prozatorul), supusa si fricoasa, vrea sa stapâneasca pornirile violente ale despotului sot, însa fara efect. Alexandru, tip de tiran shakespearian, coace o reprimare sângeroasa a boierilor vânzatori. Îi ademeneste la un ospat pantagruelic (sunt sacrificate doua junci, patru berbeci si desfundate trei boloboace de vin) si, la semnul tiranului razbunator, navalesc lefegii si ucid 47 de boieri. Tabloul care înfatiseaza acest asasinat colectiv este formidabil: „În minut, toti slujitorii de pe la spatele boierilor, scotând junghiurile, îi lovira; si alti ostasi, adusi de capitanul de lefecii, întrara si napustira cu sabiile în ei. Cât pentru Lapusneanul, el luasa pre Motoc de mâna si se trasesa lânga o fereastra deschisa, de unde privea macelaria ce începuse. El râdea; iar Motoc, silindu-se a râde ca sa placa stapânului, simtea parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantaind. Si cu adevarat era groaza a privi aceasta scena sângeroasa. Închipuiasca-si cineva într-o sala de cinci stânjini lunga si de patru lata, o suta si mai multi oameni ucigasi si hotarâti spre ucidere, calai si osânditi, luptându-se unii cu furia desnadejdei si altii cu aprinderea betiei. Boierii, neavând nici o grija, surprinsi nisaleste pe din dos, fara arme, cadeau far-a se mai împrotivi. Cei mai batrâni mureau facându-si cruce; multi însa din ei mai juni se aparau cu turbare; scaunele, talgerele, tacâmurile lesii se faceau arme în mâna lor; unii, desi raniti, se înclestau cu furie de gâtul ucigasilor si, nesocotind ranele ce priimeau, strângeau pan-îi înaduseau. Daca vreunul apuca vreo sabie, vindea scump viata. Multi lefecii perira, dar în sfârsit nu a ramasa nici un boier viu. Patruzeci si septe de trupuri zaceau pe parchet! În lupta si trânta aceasta, masa se rasturnase; ulcioarele se sparsesara si vinul amestecat cu sânge facuse o balta pe lespezile salei.“ O specificitate, iarasi, a lui Negruzzi: un simt al amanuntelor, o vedere panoramica a învalmasagurilor, înregistrare atenta si bine ordonata a miscarii din interiorul grupului, un bun prozator, în fine, al zurbei multimii (miscari obscure, haotice), anuntând pe Rebreanu din „Rascoala“.
Scenariul epic continua în aceasta directie. La protestele norodului, sacrifica pe Motoc (aici pronunta vorba celebra: „...prosti, dar multi“), apoi însira pe masa, dupa functiile detinute, cele 47 de capete ale boierilor ucisi. O scenografie cumplita, tradând un individ scelerat. Spectacolul reprezinta „leacul de frica“ pe care i-l fagaduise Ruxandrei. O înscenare ce tradeaza un umor crud. Lapusneanu practica si ceea ce azi s-ar putea numi stiinta de a manipula masele sau arta diversiunii. Când prostimea se revolta, el le ofera capul curteanului Motoc, tip – cum s-a remarcat în repetate rânduri de catre comentatorii nuvelei – de intrigant shakespearian. Scena deturnarii multimii în zurba este celebra. Domnitorul care tocmai ucisese 47 de boieri, trimite armasul ca consulte, cum ar veni, masele:
„ – Oameni buni! Maria-sa voda întreaba ce vreti si ce ceriti? si pentru ce ati venit asa cu zurba?
Prostimea ramasa cu gura cascata. Ea nu se astepta la asemenea întrebare. Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Începu a se strânge în cete, cete, si a se întreba unii pe altii ce sa ceara, în sfârsit începura a striga:
– Sa micsureze dajdiile! – Sa nu ne zapciasca!
– Sa nu ne mai împlineasca! – Sa nu ne mai jafuiasca!
– Am ramas saraci! – N-avem bani! – Ne i-au luat toti Motoc! – Motoc! Motoc! – El ne beleste si ne prada! – El sfatuieste pre voda! – Sa moara!
– Motoc sa moara! – Capul lui Motoc vrem!
Acest din urma cuvânt gasând un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrica. Toate glasurile se facura un glas si acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem“.
– Ce cer? întreba Lapusneanul, vazând pre armasul întrând.
– Capul vornicului Motoc, raspunse.
– Cum? ce? striga acesta sarind ca un om ce calca pe un sarpe; n-ai auzit bine, fârtate! vrei sa suguiesti, dar nu-i vreme de saga. Ce vorbe sunt aceste? Ce sa faca cu capul meu? îti spun ca esti surd; n-ai auzit bine!
– Ba foarte bine, zise Alexandru-voda, asculta singur. Strigarile lor se aud de aici.
În adevar, ostasii nemaiîmprotivindu-se, norodul începuse a se catara pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Sa ne deie pre Motoc! Capul lui Motoc vrem!“
– Oh! pacatosul de mine! striga ticalosul. Maica precurata fecioara, nu ma lasa sa ma prapadesc!... Dar ce le-am facut eu oamenilor acestora? Nascatoare de Dumnezeu, scapa-ma de primejdia aceasta si ma jur sa fac o biserica, sa postesc cât voi mai ave zile, sa ferec cu argint icoana ta cea facatoare de minuni de la manastirea Neamtului!... Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niste prosti, pre niste mojici. Pune sa deie cu tunurile întrânsii... Sa moara toti! Eu sunt boier mare; ei sunt niste prosti!
– Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanul cu sânge rece; sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale, cum ziceai însuti când îmi spuneai ca nu ma vrea, nici ma iubeste tara. Sunt bucuros ca-ti rasplateste norodul pentru slujba ce mi-ai facut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechele si mai pe urma lasându-ma si trecând în partea Tomsii.“
Ultimul act cuprinde pedepsirea tiranului. Îmbolnavindu-se de lingoare si cu sentimentul sfârsitului apropiat, Lapusneanu cere iertare la toti si promite mitropolitului sa se retraga în calugarie la manastirea Slatina, ctitoria lui. Este grabnic calugarit cub numele Paisie, dar, dupa o vreme, trezindu-se din letargie, Paisie se razgândeste si promite ca, de se va îndrepta, „pre multi am sa popesc si eu“, iar pe soata Ruxandra, partasa la complot, spera s-o taie în bucati... Fugarii boieri, Spancioc si Stroici, adversarii sai, curajosi boieri de tara, îi toarna otrava pe gura cu asentimentul tacit al doamnei Ruxandra si al Mitropolitului. Nu înainte însa de a-i da domnitorului calugarit cu forta o lectie de morala: „învata a muri, tu care stiai numai omorî“. Pentru a respecta modelul romantic, justitiarii Stroici si Spancioc privesc victima cu „o bucurie infernala“ si mustratoare, iar prozatorul luând oarecare distanta fata de astfel de întâmplari crude, încheie: „acest fel fu sfârsitul lui Alexandru Lapusneanu, care lasa o pata de sânge în istoria Moldovei“...
Exceptând micile si rarele interventii subiective – în traditia, de altfel, a prozei romantice – care anticipeaza inabil faptele si comportamentul eroului, nuvela „Alexandru Lapusneanu“ este o scriere de un puternic realism incipient în literatura româna. Ea deschide, cu adevarat, drumul prozei obiective, ceea ce vrea sa spuna: o actiune bine gradata, crearea unei atmosfere propice marilor drame umane, o tipologie ce se poate memora, în fine, scene de existenta si replici ce se tin minte. Personajul central este, desigur, Alexandru Lapusneanu, exponent al medievalitatii rasaritene, osândit de providenta, sa provoace raul si sa-l gestioneze cu sânge rece. Nu-i în totalitate scelerat, el are momente de melancolie (G. Calinescu observa ca melancolia lui este „sangvinara, colorata cu mizantropie“ – si are dreptate!) si, ca om al epocii lui, pastreaza în fanatismul razbunarii un minim sentiment de onoare. El detesta felonia boierilor, si dorinta lui de a spala cu sânge lasitatea si viclenia lor are o anumita justificare morala. Eroul lui Negruzzi are chiar si un sentiment al justitiei sociale, dovada faptul ca, în disputa cu boierii vânzatori, le reproseaza jefuirea tarii si abuzurile fasa de „prostime“... Toate aceste note contradictorii fac din el un personaj complex, de o certa credibilitate. Iesirea lui din scena este bine pregatita de Negruzzi. Aici se vede mâna prozatorului autentic, ca si în scena ospatului sângeros. Sunt si altele care tradeaza talentul scriitorului de a da expresivitate unui fapt de viata. Descrierea bucatelor, de pilda, sau ceremonialul serviciului domnesc. Autorul prezinta cu mare bagare de seama mâncarurile grecesti fierte cu verdeturi, drese cu unt, pilaful turcesc, pânza asternuta pe masa, servetele tesute în casa, tipsiile si talgerele, în fine, ulcioarele pline cu vin de Odobesti si de Cotnari. Vin la rând, apoi, intrarile si iesirile din scena, schimbul de planuri în naratiune. Discursul Domnitorului în fata boierilor, amestec de îmbunare si minciuna, tradând o fina diplomatie de despot obisnuit cu moravurile rasaritene si cu nestatornicia oamenilor din aceste locuri – acestea si altele sunt introduse inspirat în pânza naratiunii si sustin, epic vorbind, actele eroului chinuit, cum zice prozatorul, „de darul lui cel tiranic“...