Memorii în doi timpi (II)
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura literară » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Si a doua parte a „Memoriilor“ lui Valeriu Anania, acestea scrise la Cluj si datate: februarie 2004, confirma pe deplin caracterizarea pe care i-o face Teodor Baconsky autorului, dupa ce observa ca tragismul vietii sale „este refluxul vointei de a reuni contrariile. Eseistul traseaza câteva linii la un portret care e esentialmente moral: „Parintele Anania este prin excelenta un om liber, un om care a refuzat sa-si sacrifice înzestrarile pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligatiilor circumstantiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotriva, vocatia unei coerente paradoxale, care face din demnitate o suprema valoare si cultiva neatârnarea ca pe un superlativ al smereniei“.
Iesit din puscarie, ajuns, în 1965, în SUA, unde existau doua Episcopii româno-americane, atât prelatul, pastorul, cât si carturarul, scriitorul, publicistul Valeriu Anania se confrunta cu realitati, mentalitati, lupte intestine, (non)caractere, multe imposibil de anticipat atunci de la meridianul nostru, în consecinta toate presupunând din parte-i eforturi de adaptare, de cunoastere, dar, mai ales, prin natura însasi a misiunii, de implicare în problemele complexe ale comunitatilor românesti de peste Ocean. Se impun a fi retinute din marturiile parintelui Anania aspecte ce privesc exilul românesc, nu doar cel din America, ci si din Europa, îndeosebi cel din Franta si Spania. Paradoxurile exilului, si nu numai ele, sunt frapante. De altfel, memorialistul face o distinctie neta între Emigratia româneasca si Exilul românesc (ortografierea cu majuscula îi apartine). În timp ce prima „este alcatuita din oameni pasnici, cuminti, plini de harnicie si cumpatare, cei care îsi parasisera tara mai demult sau mai nou – din motive economice“, exilul e „o categorie eminamente politica, alcatuita din oameni care plecasera din tara (sau nu se mai întorsesera) de teama comunismului sau din repulsie fata de acesta“. Divizat politic sau din alte cauze, nu dintre cele mai nobile, dimpotriva, exilul avea (si poate mai are), constata autorul la fata locului, un singur principiu unificator: anticomunismul. Numai ca, în virtutea acestuia – „îsi concentrase actiunile împotriva oricarui român din strainatate banuit a fi comunist, procomunist sau chiar neutru...“ Parintele Anania a suportat un asemenea tratament înca de la descinderea sa la Episcopia Misionara din Detroit. Multe publicatii ale exilului au declansat atacuri împotriva sa. Cu unele exceptii pe care le si numeste, obligat de onoare si de respectul pentru adevar: „Destin“, editata de George Uscatescu la Madrid, „Revista Scriitorilor Români“, a lui Mircea Popescu, care aparea la Paris si Roma, „Fiinta Româneasca“, scoasa de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu la Paris, „Limite“ a lui Virgil Ierunca, tot în capitala Frantei, „Prodomos“, editata de Paul Miron si Ioan Cusa, la Freiburg si Paris, „Buna Vestire“, de la Roma, al carei editor era Monseniorul Aloisie Tautu. De remarcat ca toate acestea apareau în Europa. De remarcat, apoi, ca exilul românesc dispunea în acea vreme de foarte multe publicatii. Semnificativ, primele atacuri împotriva parintelui Anania si a Episcopiei Româno-Americane au fost lansate în „curierul informativ al Miscarii legionare“, care aparea la Madrid sub conducerea lui Horia Sima si Gheorghe Costea.
Ca si în România socialista, în exil nu lipseau delatorii ordinari, lingaii; ca si în cea postdecembrista nu putini erau cameleonii, profitorii, impostorii, talibanii. Figurile unora dintre acestia „prinse“ în cartea la care ma refer alcatuiesc o galerie care te umple de scârba. Printre ele, episcopul legionar Valerian Trifa, cel ce controla ziarul „America“, aparut în 1968, sau un oarecare Eugen Popescu, de profesie frizer, fost secretar al organizatiei de baza PCR din localitatea Vinerea Hunedoarei, care îl turnase la Securitate pe preotul comunei, dar care într-o America „unde orice impostura este posibila“ se daduse mare „mâncator de comunisti“, ceea ce i-a facilitat parvenirea în functia de presedinte al unicei organizatii laice a românilor americani, dirijata, la rândul ei, de acelasi Trifa. Citind „Memoriile“, nu o data am avut senzatia ca astfel de practici, moravuri ale exilului par sa fi fost transplantate (dupa un program îndelung conceput) în societatea româneasca de dupa 1990, ele fiindu-ne „servite“ ca norme ale unui nou cod al eticii... Oricum, mitul exilului românesc, ca întrupare a moralitatii politice, a democratiei ori ca model de lupta pentru binele patriei arata rau de tot. Îsi dezvaluie falsitatea, desi, e limpede, nu a fost în intentia autorului demitizarea lui. Realitatea este însa cea care este si ea nu poate – si nici nu trebuie – sa fie vopsita în culori luminoase. Vopsita era oricum în diverse culori politice, mereu schimbatoare în functie de interesele meschine si veleitatile unor indivizi sau ale unor grupuri ce alcatuiau comunitatile românesti din Europa, America sau de pe alte tarâmuri. Încât, daca ar fi sa ne aducem aminte de ceea ce spunea P.P.Carp, si anume ca „aistia suntem si altii de la Viana nu putem aduce“, observam cu tristete ca, cu atât mai putin, pot fi dusi pe alte meleaguri români de la vreo Viana precum cea la care facea referire marele om politic de odinioara...
Noul venit la Episcopia din Detroit avea de înfruntat si ignoranta si inertiile unor preoti si ierarhi ortodocsi din America. Preluând editarea periodicului „Credinta“ si a calendarului-almanah pe care s-a straduit sa le transforme în publicatii de tinuta si cu o cât mai larga audienta s-a „izbit de nivelul cultural al cititorilor, începând cu preotii. Primele mele conversatii cu acestia se dovedeau a fi destul de... sumare.
– Banuiesc ca sunteti familiari cu un mare român de aici...
– ...?
– E vorba de Eliade.
– Ei, cum sa nu, pe Eliade Radulescu doar
l-am învatat la scoala“.
„Credinta“, fiind o revista bilingva, întrucât se adresa româno-americanilor, redactorul era criticat de vârstnici atunci când textelor în engleza li se rezerva un spatiu mai generos si de cei tineri când limba româna predomina – fiindca, spuneau ei: „Daca n-o putem citi, de ce s-o mai platim?“... –, dar si de batrâni. Acestia uitasera „limba noastra stramoseasca“, de care, altminteri, faceau mult caz. Ei vorbeau o „limba pestrita“. Într-o pagina suculenta, Valeriu Anania reda o conversatie între doua românce din prima generatie de emigranti:
„ – Cum te mai fluiesti? (de la to feel – a (se) simti)
– Acum ma filui mai ghinisor, ca am fost la hospital si mi-a dat doctoru' sa iau niste meditinuri. Acum pot sa ma hodinesc pe porci (porch = balcon, prispa) si chiar sa ocuiesc (to walk = a merge, a umbla) pe saidoc (side-walk = trotuar) pân'la drugstor (drugstore = farmacie).
– Si departe-i drugstorul?
– Iac'aici, dupa corner (colt)“
Cu toate acestea, revista a reusit sa-i intereseze pe românii americani, încât tirajul ei a crescut repede de la nici 200 de exemplare la 3 000. Cât priveste calendarul-almanah anual, cel ce devenise preot în catedrala ortodoxa din Detroit, marturiseste: „În unsprezece ani am editat unsprezece almanahuri, si cred ca aceasta a fost singura mea pasiune culturala în tot acest timp“.
Unul dintre momentele literalmente memorabile mi s-a parut a fi cel petrecut pe Coasta de Vest a Pacificului, în California, unde parintele Anania, invitat de familia Ionescu, a oficiat slujba de cununie a doi tineri români, traversând pentru aceasta întreg continentul. Este un moment evocat cu emotie. „La masa – povesteste autorul – am rostit un discurs care a mers la inima si care, de fapt, a fost începutul parohiei noastre de pe tarmul Pacificului“. Un alt episod interesant este cel al invitarii lui George Emil Palade la un dineu organizat în beneficiul comunitatii românesti din zona Detroit, dupa ce s-au supus la vot în Comitetul de organizare a evenimentului doua nume sonore: cel amintit si Mircea Eliade. S-a optat pentru laureatul Premiului Nobel, considerându-se ca este mai reprezentativ decât autorul „Istoriei religiilor“ si, în consecinta, prezenta sa mult mai profitabila. Ceea ce s-a si confirmat. Valeriu Anania rememoreaza: „Am fost delegat sa-l invit si, mai ales, sa-l conving. Palade devenise atât de celebru încât saptamânal refuza câte o invitatie din partea universitatilor lumii, fiecare dorind sa si-l înscrie în palmaresul academic cu o comunicare cât de scurta, dar sa fie (...) Fara sa-mi dea un raspuns la invitatie, m-a invitat el sa-i vad institutul de fizica moleculara pe care-l conducea. O biblioteca impresionanta, de specialitate. În laboratorul sau am vazut, pentru prima data, un microscop electronic, noutate absoluta a secolului. stiam de la George Pâslaru ca laboratorul companiei Chrysler avea unul. Palade avea doua. Când am intrat în spatioasa sala de cercetare am avut impresia ca ma aflu în scriptoriul unei mânastiri benedictine, unde calugari tacuti copiaza manuscrise vechi. Asa pareau cercetatorii lui Palade, vreo douazeci, veniti (selectionati) din toate colturile lumii, fiecare asezat pe un scaun cu fata la perete si aplecat pe o masa cu tomuri, caiete, fise, microscop si lamele. Profesorul ma conducea de brat si-mi vorbea în soapta. S-a oprit însa în dreptul unei mese la care studiau doi români, sot si sotie. Îi primise cu conditia ferma ca, la sfârsitul cercetarilor si în posesia calificarii, sa se întoarca în România (chiar daca era comunista) spre a-i fi de folos poporului român. Si mi-o spunea cu mândrie“. Simptomatic, profesorul Palade nu raspunde pe loc invitatiei, cerând un timp de gândire si de consultare a agendei sale. si asta pentru ca savantul „care cunostea factiunile românilor dorea sa evite folosirea numelui sau de un anume grup, fie religios, fie politic, ceea ce era absolut normal din partea unui om ca el. Asadar îsi lua timp pentru a se informa asupra Comitetului nostru“.
Valeriu Anania rememoreaza însa si multe momente tensionate sau, cum însusi le califica, penibile. Unul dintre acestea s-a produs în timpul vizitei la Detroit a mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu (aprilie 1976). Nu-l voi repovesti aici. Reproduc numai o paranteza a memorialistului: „Acum, când scriu aceste rânduri si când societatea româneasca e bântuita de scandalul «Dosariadei», toata lumea stie ca acest personaj misterios, cu multiple fete ascunse, a fost informator al Securitatii, platit, vreme de 40 de ani – Doamne, Dumnezeule, patruzeci de ani! – si ca notele lui informative asupra propriilor sai preoti si protopopi alcatuiesc un dosar, se spune, de doua mii de pagini. De abia acum încerc sa-i ghicesc si rosturile lui printre românii din America. Pe atunci nu-l puneam la îndoiala...“
„Memoriile“ lui Valeriu Anania (800 de pagini, format mare) ne restituie o epoca si o lume, de fapt mai multe epoci si mai multe lumi: a manastirilor, a clerului, a puscariilor antonesciene si dejiste, a exilului, a emigratiei. Este o marturie si o carte de învatatura. Dar mai înainte de toate o opera nonfictiva scrisa cu o remarcabila forta epica. Lectura ei este pasionanta si, as spune, initiatica.