Saga eminescologica;. Primul episod
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Toata lumea asteapta o revolutie în eminescologie. Si nu numai ca o asteapta, dar o si voieste. Daca s-ar uita cineva mai atent la aceste asteptari ar putea pentru ca sa zica, daca ne putem exprima asa, ca acolo se manifesta un fel de angoasa pre-revolutionara, de nu cumva chiar una ultra-revolutionara.
În pragul revolutiei
Fireste, asemenea expectante de revolutie sunt nutrite, ca de regula, de cei care n-au nici o treaba cu eminescologia, fiindu-i cel mult spectatori. Dar cum revolutiile pentru spectatori se fac, vine ca nerabdarea e cu temei. De peste tot din tribune (din tribunele critice,
se-ntelege) se aude acuza ca eminescologia s-a blazat,
s-a împotmolit ori chiar s-a plafonat în stricte ritualuri si ca ea nu mai e capabila a fi în stare sa scoata un nou Eminescu. S-ar parea ca Eminescu a istovit inteligenta interpretativa româneasca, obligând-o la un soi de tautologie spornica. (Caci la cealalta posibilitate, blasfemica de la sine, nici nu voi sa ma pretez).
Dar însa daca s-ar uita cineva (acelasi sau altcineva) pe cartile de eminescologie, numaidecât ar sezisa (daca-mi va permite corectura aceasta licenta caragialiana) ca ele sunt, cu toatele, revolutionare si ca propun – pe rând, când nu simultan – câte o noua viziune; sau, cele mai modeste, câte o noua lectura. Nu exista eminescolog care sa nu-si faca revolutia lui exegetica. Ori de unde s-ar apuca oarecine de Eminescu, fie de la biografie, fie de la poezie, fie de la jurnalistica sau de la toate deodata si
de-a valma, pe loc suntem avertizati ca începe lucru nou si nemaifacut din care, la fine, ne va rezulta un Eminescu mult mai proaspat sau, în orice caz, mai adevarat. E treaba aproape ciudata cum eminescologii fac revolutie dupa revolutie iar cititorii au impresia ca nimica nu misca. De buna seama ceva nu merge bine aici. Sau asteptarile sunt prea mari si revolutiile prea mici sau revolutiile sunt prea dese si ne-au afectat grav simtul de revolutie.
Ceva revolutie propune si Iulian Costache în prima lui carte (dar adevarat op!), „Eminescu. Negocierea unei imagini“ (Ed. Cartea Româneasca, 2008). O revolutie mai cu modestie, de vreme ce, zice el la p. 16, doar „a(m) încercat sa propun o viziune noua despre Eminescu", nedând-o ca si câstigata. „Viziune noua" trebuie sa fie însa o simpla scapare de condei, întrucât Iulian Costache face un fel de exercitiu de blow up, scotând de sub vremuri si de sub palimpsestul interpretarilor tocmai cea mai veche „imagine“ despre Eminescu, cea „a contemporanilor poetului", „ferita (daca se poate, n.n.) de bruiajul prejudecatilor literare, didactice sau critice actuale“ si „renuntând pentru o clipa la imaginea noastra despre Eminescu“ pentru a putea „re-inventa“ – precizare de onestitate – „imaginea lor“ (idem). E un pariu si temerar si inteligent, dar mai cu seama vandabil, caci daca ceva plictiseste riguros în vremuri de studii culturale – si mai ales de imagologie, aceasta e chiar analitica, exegeza literara ca pura interpretare. Cu toate astea, va fi greu de produs un „nou Eminescu“ pe alte cai decât cele ale interpretarii, ceea ce-i curat ghinion. si nici nu stiu al cui ghinion e asta: al lui Eminescu ori al nostru?!
Pâna sa se sparga, însa, ghinionul, se poate face macar spectacol de abordari. Iar cartea lui Iulian Costache e un astfel de spectacol; dar spectacol cu rigoare si cu epica, deopotriva de idee si metoda. (E drept ca si cu unele întinderi si repetitii; partea de început, bunaoara, e rezervata redundant unor încurajari de sine, de parca autorul n-ar fi de tot sigur ca merita riscul; exista, apoi, unele repetitii de neatentie – si pe care un redactor de carte i
le-ar fi semnalat imediat; cred ca problema „fructului oprit", de-o pilda, apare de vreo cinci ori; nu-i cumva obsesie? Dar, cum spun, astea sunt neatentii, nu carente). Iulian Costache reface etiologia mitului eminescian, întorcându-se la izvoarele acestuia si la primele emergente. Nu se întinde (decât atât cât e obligat) dincoace de 1900, ceea ce înseamna, pe de o parte, ca si-a rezervat fenomenalitatea mitului in statu nascendi, iar pe de alta parte ca acribia lui se poate aplica cu toata migala, caci multa materie eminescologica înca nu exista. Are, însa, toata dreptatea sa considere ca tocmai aceasta e partea „cea mai spectaculoasa" a eminescologiei, cu „cel mai amplu spectru al receptarii“ si cu „o diversitate strident polarizata a interpretarilor“ (p. 15), desi, probabil, ar fi fost mai curând cazul sa vorbeasca de valorizari fara interpretari, caci acestea cam lipsesc. (Interpretarile s-au diversificat mai târziu, adica tocmai pe când valorizarile s-au unificat). Reconstituirea lui Iulian Costache e scrupuloasa si nuantele trecerii în mit surprinse si descompuse pâna la detaliu. Ca principiu de lucru n-as avea sa-i reprosez decât ca a pus cu totul în paranteza activitatea de gazetar a lui Eminescu; e drept ca mitul e dedicat poetului (cel al gazetarului înca nu întruneste chiar consensul), dar e greu de admis ca prezenta publica a ziaristului nu va fi cauzat lansarii în notorietate, de nu de-a dreptul în mit, a poetului. Sunt cu totul de acord cu premisa implicita a lui Iulian Costache (una e poetul, cu totul alta ziaristul), dar nu stiu daca avem destula dreptate când se pune problema mitizarii, mai ales ca aceasta începe de la pragul notorietatii. Prozatorul va fi fost discret, dar gazetarul va fi avut ceva rol în celebritate. Or, Iulian Costache ia pe rând toate cauzele performarii mitice, dar lasa afara notorietatea (si adversitatile fata de ziarist, convertite, aproape toate, în admiratii – sincere sau compensative – pentru poet; e aici o ecuatie cu doua elemente care are dialectica ei în tot fenomenul). în rest, e o demonstratie de scrupul extrem, bine condusa si din scriitura, nu doar din argumente. O carte, asadar, care, asa cum zice Mircea Moisa în Ramuri (nr. 3/2008), „îsi cucereste cititorii potentiali si prin stilul de înalta intelectualitate“ (desi cred ca numai cititorii „actuali", adica reali, vor fi cuceriti; cei potentiali sunt întotdeauna imuni).
Etiologia mitului
Mitizarea fiind un proces de receptare supraexaltata, pe caile esteticii receptarii (cu amestec de ingrediente psiho-sociologice si pragmatice) merge si Iulian Costache. Dar nu strict pe caile receptarii operei ca atare, ci pe cele ale „receptarii“ lui Eminescu în întregime, cu biografie cu tot. Ceea ce urmareste el, în bun PR-ist, este procesul de „negociere“ a unei imagini si, mai apoi, cel de triere a unei imagini privilegiate dintre toate cele concurente. Pe buna dreptate el face, mai întâi, un inventar al tuturor acestor imagini, urmarindu-le evolutia atât în functie de iradierea operei, cât si de alte accidente (de circulatie a operei, biografice etc.). Si asta folosind toate perspectivele sineitatii si alteritatii, cum zice el însusi. Toata chimia mitizarii e descompusa cu subtilitate în elementele ei primare si toate efectele trase într-un proces de focalizare. Rând pe rând, aparte repetitiile si lungirile, capitolele sunt de performanta iar functiile fiecarei paradigme receptive puse în valoare. Poate ca Iulian Costache face mai mult spectacol receptiv decât era (are ceva înclinatie spre emfaza; de pilda, dezbaterea din „Dilema“ – daca dezbatere se poate numi – i se pare ca „a tinut publicul cu respiratia taiata"!, p. 5. Rezon!), dar fapt e ca-i foloseste la epica reconstituirii, la vivacitatea demonstratiei. Concurenta modelelor de receptare e stimulata spre conflictualitati ireductibile, desi greutatea unor „exegeze“ – cum a fost cea a lui Al. Grama – nu va fi depasit, nici atunci, gradul exotismului de inadecvare. Dar chiar si eventualele exagerari sunt în folosul reconstituirii mecanismelor de lansare si, finalmente, mitizare. Epoca e scrutata atent, fara prejudecatile epilogului – si aceasta asceza e, într-adevar, scrupulos executata. Concluziile trase dupa fiecare analiza de detaliu par convingatoare, chiar daca paradoxale. Bunaoara, e limpede ca Iulian Costache are toata dreptatea sa spuna ca, pe la 1870, „actiunea junimista se caracteriza, de fapt, prin teorii maioresciene si prin practici lovinesciene“
(p. 150). În general, starea „Junimii“ la ora „Directiei noi..." era, într-adevar, una de risc. Iar prima lista, aparte Eminescu, facea riscul aproape desavârsit; numai ca marii critici au si mult noroc.
Alaturi de paradigmele interpretative (strict ale poeziei) puse în confruntare, Iulian Costache aduce în saga eminescologiei toate elementele colaterale, dar în strânsa atingere cu proiectarea poetului în mit. O analiza brava e dedicata efectelor produse de „carantina thanatica" (se vede ca Iulian Costache a fost însusi încântat – si pe drept – de aceasta expresie!) si de cele întâmplate în aceasta perioada, în care simpatia pentru poet se redimensioneaza alert. Toate îndoielile asupra „adevarului“ poeziei dispar si biografia vine sa garanteze opera. Desigur, pe principiul enuntat de Graham Greene: „moartea e o dovada de sinceritate". Nu e trecuta sub tacere, ba din contra, nici epigrama lui Macedonski, gest „misel“ care a precipitat masiv simpatiile pro-eminesciene. Dar nu e ignorat nici rolul editiilor – în special al editiei „Maiorescu", cea care a geometrizat un Eminescu romantic absolut; ba nici macar cel al erorilor de culegere.
Un punct aparte merita acordat problemei „fardurilor lingvistice“ si tratamentului de exceptie cu care e editat Eminescu. Riguros filologic ar fi, într-adevar, sa nu se sminteasca nimic din original; numai ca efectul ar fi, probabil, catastrofic. Moldovenismele sunt dulci, dar dramatic neliterare daca nu-s folosite în literatura glumeata. Iulian Costache pare a înclina spre solutia sugerata de Flora suteu – si care pare nu numai "stiintifica", ci si echitabila fata de ceilalti scritori. Corecta filologic fara îndoiala ca e; nu stiu daca si-ar atinge, însa, si efectul de echitate. si asta pentru ca poezia lui Eminescu nu e scrisa în spiritul „arhaitatii“ si localismului limbii, ci în spiritul emanciparii ei moderne. Un Creanga modernizat în limbaj ar iesi, fara îndoiala, în pierdere. Un Eminescu lasat într-o anume vârsta a limbii nu mai putin.