Goodbye, Mr. President
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura politică »
Autor: Bogdan Duca
La 20 ianuarie, presedintele SUA, George W. Bush si-a încheiat ultimul mandat iesind din viata politica si intrând în istorie. A îndeplinit, timp de doua mandate, cea mai importanta si cea mai dificila functie politica din aceasta lume. El a fost presedintele ce a condus America în lumea de dupa 11 septembrie, fiind pus în situatia de a înfrunta ideologiile criminale generate de Islam si de a declansa o lunga si dificila campanie împotriva terorii si terorismului, oriunde s-ar manifesta acesta. George Bush a fost un presedinte „de razboi“ si a stiut sa faca fata acestui rol istoric în care destinul l-a introdus într-o tragica dimineata de septembrie.
Obsesia anti-Bush
Cele doua razboaie purtate de Statele Unite reprezinta raul necesar prin care trebuie sa trecem pentru a putea sa punem la punct barbaria ce se ridicase împotriva civilizatiei. Din pacate, acest lucru nu a fost înteles de catre intelectualitatea si „societatea civila“ pacifista din Occident, principala vinovata pentru obsesia antiamericana si anti-Bush care a marcat ultimii ani.
Ajutati de mass-media ce si-a uitat obiectivitatea la garderoba, pacifistii grabiti au reusit sa lase impresia ca George W. Bush este un lider politic la fel de „rau“ ca si... Kim Jong Il (lucru reflectat în sondaje de opinie – bun indicator al epidemiei de idiotenie ce pare sa afecteze occidentalul mediu), iar personaje sinistre precum Mahmud Ahmadinedjad sau Hugo Chavez merita un respect mai mare decât locatarul de la Casa Alba.
Mai nimeni, din rândul intelectualilor pacifisti, nu s-a straduit sa vada realele probleme ale lumii. Guantanamo a devenit un simbol al raului, iar atrocitatile comise de militiile talibane sau de serviciile de politie ale regimului lui Sadam Hussein au fost date grabnic uitarii. Rasturnarea unei dictaturi teribile, responsabile de genocid împotriva populatiei kurde, de sprijinirea terorismului islamic, a parut un gest... criminal. Iar armatele de pacifisti inconstienti par sa jubileze de fiecare data când aliatii occidentali trebuie sa se confrunte, în Afganistan sau în Irak, cu probleme.
Dar George W.Bush a fost si un presedinte american în adevaratul sens al cuvântului. Multi i-au criticat lipsa de cultura, spiritul sau antreprenorial care l-a aruncat din faliment în faliment în toate încercarile sale de
a-si construi o afacere proprie sau si-au râs de problemele sale cu bautura, de credinta sa crestina simpla. Pentru majoritatea celor care l-au atacat pe presedintele Bush Jr., acesta nu reusea sa depaseasca nivelul taranului texan, om al unei singure carti (si aceea Biblia!), iubitor de arme de foc, nationalist ca orice sudist, suspect de a fi rasist, homofob si, în orice caz, intolerant.Însa cei mai multi dintre americani au vazut în George Bush jumatatea plina a paharului. Au vazut un om care si-a învins problemele cu bautura, care, prin redescoperirea Crestinismului si prin asumarea lui ca mod de viata, a reusit sa se ridice si sa devina parte a istoriei Statelor Unite. Multi au vazut în el acel „American dream“ spiritual, fara de care America profunda nu a putut întelege si respecta bunastarea materiala.
Un model conservator
Bush a reprezentat America mai mult decât oricare alt presedinte din istoria recenta a SUA (cu exceptia notabila a presedintelui Reagan, probabil). Nu e vorba de America CNN-ului sau a Holywoodului, ci de America... americanilor, aceea pe care riscam sa o pierdem, cu vremea, orbiti de tonomate precum Chomsky, Zizek, Negri, Hardt sau Moore.
România în mod special îi datoreaza mult presedintelui Bush, poate cel mai important si mai sincer prieten al tarii noastre din ultimii opt ani. Integrarea României în NATO si în UE ar fi fost mult mai dificila fara sprijinul sau, iar Summitul de la Bucuresti, de anul trecut, a asezat România pe harta tarilor din blocul occidental.
Interesul real al presedintelui Bush pentru regiunea Marii Negre, viziunea sa strategica (ce presupunea integrarea Ucrainei si a Georgiei în NATO – lucru nerealizat din pricina tradarii unor aliati europeni) au transformat România într-un actor important pe scena politica internationala. Lipsa de interes a puterilor europene, ca si noua Administratie Obama s-ar putea sa afecteze însa negativ politica externa a tarii noastre.
Acum, când la încheierea celui de-al doilea mandat prezidential George W. Bush iese din scena mare a politicii si (sper eu) din vizorul tuturor clovnilor stângaci din mass-media americana si de aiurea (se vor lega ei cu aceeasi rautate si cruzime si de presedintele Obama?), ar trebui sa înceapa reflectia serioasa asupra acestor opt ani de istorie americana si mondiala. Opt ani care au fost marcati de doua razboaie majore în Orientul Mijlociu, de valuri de atentate teroriste, de proclamarea nefericita a independentei regiunii Kossovo (gest politic pentru care nu ne-a sosit înca nota de plata) si de slabirea vizibila a Occidentului pe fondul crizei economice mondiale, a triumfului ideologiilor multiculturaliste si al ridicarii Rusiei din propria cenusa.
O reflectie asupra acestor opt ani poate ca ne va face sa identificam doua modele de înfruntare a problemelor ce se ridica în fata civilizatiei occidentale: modelul Americii conservatoare, reprezentata de Administratia Bush, pe de o parte, si modelul Uniunii Europene, pe de alta parte. Primul, un model asezat pe valorile Parintilor fondatori ai democratiei americane, valori ale libertatii, fermitatii si tolerantei, al doilea, fundamentat pe egalitarismul socialist si pe refuzul ghilotinard al traditiei si al valorilor.
Desi mass-media proclama obsesiv esecul primului model, istoria s-ar putea sa contrazica CNN-ul. Nu conservatorismul este responsabil de criza economica si morala în care ne gasim, ci tocmai socialismul care acum, sub masca unui mesia de culoare si a unui cor de iresponsabili, îsi proclama prin toate mijloacele victoria.
Ciocnirea civilizatiilor
La sfârsitul anului trecut a murit (tragica coincidenta – chiar la sfârsitul a ceea ce are sanse sa fie ultima Administratie conservatoare de la Casa Alba) profesorul Samuel Huntington, teoreticianul ciocnirii civilizatiilor, teorie ce din pacate a fost perfect demonstrata de atentatele de la 11 septembrie. Simpla evidenta a faptelor, cum i-ar spune profesorul Tismaneanu, ar fi trebuit sa puna capat unor decenii în care mediile academice specializate pe stiintele sociale au fost tributare relativismului cultural. Dar 11 septembrie si valurile de atentate ce au urmat, crimele oribile comise de jihadistii din Irak, Afganistan, Palestina si de aiurea, decapitarile cu fierastraul, utilizarea copiilor ca luptatori kamikaze nu au fost suficiente pentru a justifica în ochii tuturor stângistilor postmoderni nevoia unei replici în forta. Întepeniti în utopia lor, au preferat sa-l ucida prin tacere pe profesorul Huntington si sa foloseasca mass-media ca arma împotriva presedintelui Bush. Dar ceea ce nu recunosc toti acestia este evidenta ca pentru toate faptele noastre exista consecinte...
Într-un simpatic episod despre Afganistan si „Patriotic Act“ al serialului South Park (ce numai „neocon“ nu poate fi considerat), unul dintre personaje, dupa ce intrase în contact cu ura nejustificata a musulmanilor fata de Occident, le spunea unor copii afgani: „Poate ca într-o zi vom învata sa va urâm si noi“. Un gând dur, dar... responsabil.
Caci lectia urii, a urii fata de tot ceea ce înseamna fanatism si barbarie, este unica pe care trebuie sa o învatam. Si, paradoxal, doar aceasta ura ne permite sa iubim umanitatea.