Ce aruncam la cos?
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Nostalgic incurabil, nu-mi pot ascunde surpriza si satisfactia pricinuite de initiativa generoasa a unui grup de distinse doamne si domnisoare de a zabovi pret de o aruncatura de ochi pe câteva din foile îngalbenite ale dramaturgiei scrise si puse în scena în timpul comunismului: foi îngalbenite, însa nu ofilite, dupa cum au bunavointa sa observe în „Observator cultural“ Iulia Popovici, Cristina Modreanu, Miruna Runcan, Mirella Nedelcu-Patureanu, Oltita Cântec, Magdalena Boiangiu, Mira Iosif.
Autoarea îndemnului de a reciti (sau citi) teatrul comunismului este Iulia Popovici: „La jumatatea lui noiembrie, dupa încheierea Festivalului National de Teatru am înfiintat pe internet un grup de discutii destinat celor care se ocupa cu teoria teatrului, cu, în final, 20 de membri. Pe acest forum am lansat apoi o întrebare-ancheta, în care încercam sa aflu opinia unor specialisti asupra sanselor de supravietuire a pieselor de teatru scrise în ultimii aproape 60 de ani (…) Ceea ce urmeaza e chiar acest schimb de epistole virtuale, în care opiniile s-au încins în jurul unei chestiuni fundamentale: mai e ceva de salvat din 50 de ani de teatru scris sau ar trebui sa aruncam trecutul la cos, marsaluind, mai mult sau mai putin victorios, prin prezent spre viitor? Sa discutam despre asta e un prim pas catre reconsiderarea, teatrala, a mostenirii (grele) pe care, vrem, nu vrem, o purtam cu noi“. Lasând la o parte revizuirile curente, care „curg“ fara încetare certificând astfel viata unei literaturi în care se poate ca mortii sa învie si viceversa (cei vii sa mai si moara), reconsiderarea „mostenirii grele“ (!) se petrece cam o data pe secol, de regula dupa câte o „revolutie“. Prima „reconsiderare critica a mostenirii literare“ avea loc, în secolul trecut, prin anii '50. La o jumatate de secol de atunci, aceasta al carei început îl schiteaza Iulia Popovici si distinsele sale colege, se produce dupa o editie importanta a unui Festival National de Teatru. Probabil ca nu e întâmplator. Asadar, ce mai e de salvat din 50 de ani de teatru sau ar trebui sa aruncam trecutul la cos? Prudenta daca nu chiar reticenta fata de o asemenea initiativa, Cristina Modreanu e pentru început la un pas de „cosul“ din întrebarea Iuliei Popovici. „Eu personal cred ca vremurile în care am trait au compromis pe deplin aceasta zona, a scrierii de teatru pâna în 1989… Ar fi nevoie de multa dedicatie si de proiecte regizorale serioase care sa redescopere anumiti dramaturgi sau anumite piese“. Treptat, ochiul sceptic si nu fara cearcanul unei umbre de dispret al Cristinei Modreanu se mai îmblânzeste: „...îmi vine o idee: putem face o serie de relecturi (simple, poate doar fragmente, neregizate, dar cu discutii dupa) ale unor asemenea texte (facem o lista de câteva la început). Evident, chemam regizori etc. Putem începe chiar cu „Iertarea“.“ Încet-încet, acest cenaclu pe Internet aduna si propune atentiei o sumedenie de piese scrise (si jucate) în timpul comunismului care, recitite si privite cu ochi regizoral, pot face fata cu succes „comandamentelor estetice ale prezentului nostru“. Conditia dintâi a reusitei unei atari temerare întreprinderi la care purcede grupul distinselor doamne si domnisoare consta în înfrângerea unei prejudecati. La ea se refera Miruna Runcan: „Fiindca, da, si eu cred ca e o prejudecata periculoasa asta ca dramaturgia dintre 1945 si 1989 ar fi în întregime compromisa. La exemplul Iuliei cu Baiesu îmi vin spontan alte nume de autori macar interesanti, iar unii excelenti, chiar daca nu toate piesele sunt egal de puternice azi: Mazilu, Sorescu (astia doi aproape integral recuperabili), Horia Lovinescu, Omescu, Guga, chiar si unele piese ale lui Titus Popovici ori Tudor Popescu. Si lista e una, desigur, superficiala.“
Sigur ca e una superficiala, dar lucrurile se pot lamuri acest lucru implicând, tot în primul rând, înca o prejudecata: prejudecata de a arunca la „cos„ dupa ureche, respectiv, fara a mai citi „rebuturile“ comuniste. Nu e cazul aici, avem de-a face cu comentatoare experimentate, dintre care unele nu numai ca au citit, dar au avut si rarul privilegiu de a fi spectatoarele unor înscenari în stagiunile teatrale din timpul comunismului. Mira Iosif din Bruxelles, plecata din România în 1985, vine cu o „lista belgiana“: „în ordinea (dezordinea) capricioasa a memoriei, aleg câtiva dramaturgi (si poate titlurile pieselor sunt inexacte) care rezista - cred eu - schimbarilor istoriei si eroziunii timpului: Teodor Mazilu („Prostii sub clar de luna“), Gellu Naum („Insula“), Marin Sorescu (trilogia „Matca“, „Iona“, „Paracliserul“ si „Varul Shakespeare“), Iosif Naghiu („Gluga pe ochi“), D. R. Popescu („Acesti îngeri tristi“, „Piticul din gradina de vara“), Dumitru Solomon („Diogene câinele“), I. D. Sârbu („Arca Bunei Sperante“), Alexandru Sever („Descapatânarea“).“ Recitind „teatrul comunismului“ participantele la acest cenaclu alcatuiesc în fond un veritabil repertoriu teatral postcomunist. Iata propunerile Mirellei Nedelcu-Patureanu, actualmente critic teatral, cercetator la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris: „Sunt foarte mândra ca Iulia a redescoperit în rafturile mele piesele lui Baiesu, de care o tot bat la cap ca merita sa fie readuse la suprafata. Asta-vara stiu ca vazuserati ceva cu fantoma tineretii, o femeie care revine si dojeneste în tacere etc., o piesa englezeasca, cred, si i-am aruncat în fata „Chitimia“, tot a lui Baiesu. Ca sa nu mai vorbim de „Vinovatul“, cu un fost turnator care se spânzura, tot pe la '68 cred. „Întunericul“ de Naghiu a fost pusa în scena de Valeriu Moisescu la Icoanei, sub titlul „Gluga pe ochi“, prin 1970, si Ioska o scrisese în noptile ocuparii Cehoslovaciei în august '68. (…) Mai caut în rafturile din capul meu cele zece piese, printre care as clasa, ex æquo „Iertarea“ si „Acesti îngeri tristi“ ai lui D. R. Popescu. O sa râdeti, dar în epoca „Puterea si adevarul“ de Titus Popovici avea un avant-goût de gorbaciovism.
Si sa stiti ca anumite piese de „bulevard socialist“ ale camaradului Baranga, citite cum trebuie, nu erau prost scrise. De exemplu, „Opinia publica“ (…) sa nu uitam ca a avut si el un mic scandal si o piesa aproape interzisa, „Siciliana“, destul de nevinovata, cu tineri cam fara morala socialista.“ Cristina Modreanu crede totusi ca „rafturile“ dramaturgiei din memorie par compromise de un context istoriceste inaccesibil, necunoscut si opac pentru spectatorul de azi: „Prin urmare, de-asta mi se pare mai sanatos sa se scrie piese azi despre vremurile de atunci. Si din acest punct de vedere mi se pare ca dramaturgii de atunci au fost, din pacate, îngropati de contextul politic în care erau prinsi…“. Prejudecata „contextului“ politic si istoric a carei disparitie conduce automat la „îngroparea“ autorilor are o ilustra cariera: nu altceva a crezut E. Lovinescu despre „îngroparea“ lui Caragiale, odata cu decesul lumii în care si despre care autorul „Scrisorii pierdute“ a scris. Cum vedem e o prejudecata seducatoare, ce poate starui în mintile cele mai stralucite si instruite. Însa a curata scrierile de „molozul“ epocii, cum sugereaza aici Cristina Modreanu, este echivalent cu golirea corpului de sângele ce-l face sa traiasca în „naturelul“ sau, înlocuindu-l cu apa colorata într-un albastru mai… nobiliar: operatie estetica sterilizanta, într-adevar ucigatoare. Absolut normala si „sanatoasa“ e, în schimb, recomandarea sau dorinta Cristinei Modreanu „sa se scrie piese azi despre vremurile de atunci“. În aceasta privinta sunt, nu încape îndoiala, un ignorant si nu ma pot pronunta. Ceea ce pot însa spune este ca putine piese scrise azi dau seama, în chip memorabil, chiar despre vremurile si oamenii de azi: n-am citit, cu exceptia unor puternice si tulburatoare poeme dramatice ale Savianei Stanescu (de exemplu, „Evadarea din multimea vida“ sau „Infanta. Ghid de întrebuintare“), nicio piesa (drama, comedie, tragedie, poem eroi-comic etc.) despre (cu) omul nou, „omul recent“ decupat fie si din molozul contextual al cartii lui H. R. Patapievici. În asteptarea unei mari dramaturgii a zilelor noastre, ne întoarcem cu „cenaclistele“ de pe Internet la teatrul comunismului, din care ei (ele) dau o lista relativ lunga de piese rezistente, piese pe care decesul comunismului nu le-a facut caduce, retezându-le valoarea. Dimpotriva. „Nu cred ca noua dramaturgie – spune si Magdalena Boiangiu – poate evolua normal în afara cunoasterii celei vechi. Pentru ca autorii si piesele celor cinci decenii sunt considerati compromisi fara a fi cititi. Iar când sunt cititi, unghiul de atac nu este cel al teatrului, ci al unor criterii ideologice straine scenei (…) Se pot gasi una sau zece (nu numarul are importanta) piese care sa dea seama despre viata sufletului omenesc în vremea aceea. Ce altceva este „Omul recent“ al lui Patapievici decât „Gogu“ al lui Mazilu? Si daca studentii se plictisesc nu înseamna decât ca unii au pierdut obisnuinta de a percepe idei si conflicte când nu sunt cântate în ritmul formatiilor muzicale recente. Comunismul a creat situatii limita când omul era obligat sa aleaga între o pozitie acceptabila moral si cea de ticalos. Si s-a scris despre asta. Uneori bine. Acum se face aceasta alegere pe îndelete, în conditii de relativa libertate. Dar teatrul tot despre astfel de optiuni ar trebui sa fie.“ Într-adevar, în conditii de relativa libertate, omul alege fara frica asa cum sa fie. De foarte multe ori, la fel ca în comunism, dar fara umbra fricii, el alege sa fie ticalos. Niciodata nu a fost mai actuala ca acum celebra întrebarea a lui… Gogu, vreau sa zic Mazilu: „ – Poate fi omul atât de ticalos? – Poate!“ Iata eroul unei supravietuiri fara sfârsit pe care niciun context istoric vetust ori decedat nu-l poate face sa piara. Nu, nici gând, omul lui Mazilu, scris în timpul comunismului, nu poate fi aruncat la cos.