Pasivitatea defensiva
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Cifrele nu mint, dar mincinosii mint cu cifre, se spunea odinioara despre statistica. Afirmatia îmi pare ca e valabila si în cazul sondajelor referitoare la politica. În cele mai multe situatii, scopul lor este sa ascunda adevarul, nu sa-l scoata la suprafata. Aparut zilele trecute, probabil din pura întâmplare, în acelasi timp cu decalogul prezidential privind schimbarea Constitutiei, concluziile unui sondaj au reusit sa stârneasca numeroase întrebari. Potrivit acestuia, 73% dintre români îsi doresc un conducator puternic: exact ceea ce viseaza si „conducatorul puternic“ al acestui moment, atâta doar ca graba se arata a fi mare, deoarece dragostea de tara si dorinta de a se sacrifica spre binele ei ale partenerilor pentru România pot înceta oricând. Caci, cum se spune prin Moldova, românului îi e greu pâna se apuca de treaba, ca de lasat îndata se lasa! Aici exemplele, în toate domeniile, dar mai ales în politica, abunda. Oricum, n-am nicio îndoiala ca românii s-au speriat pur si simplu de democratia noastra cu fata vulgara si agresiva, care nu le-a adus decât saracie, neliniste si umilinta. Ea nu este democratia pentru care au murit atâtia oameni în acel neuitat Decembrie, ci una falsificata, deviata, luata în posesiune de veleitarii si neispravitii natiei, care, la adapostul unor fundatii sau ong-uri de import, au îmbracat robele de mari inchizitori, arogându-si dreptul de a judeca istoria, cultura, religia si de a da verdicte în numele trecutului, prezentului si viitorului. Teroarea partidului unic si a Securitatii a fost continuata de acesti nimeni care pot sa defaimeze pe oricine, ramânând nepedepsiti, sa umileasca si sa distruga vieti. Este adevarata lume în care traim, lume coplesita de lauri din plastic si statui din nisip în care, cu alte mijloace, se consolideaza infernul creat în atâtia zeci de ani prin foame si frica. Avea dreptate Fernando Pessoa când spunea ca „singura Inchizitie care exista astazi este stupiditatea“. Fireste, sunt multi cei pe care libertatea îi sperie si ei fac eforturi deosebite pentru a se încredinta cât mai repede altcuiva, pentru a fugi de propria raspundere si de obligatia de a gândi. Dar imensa majoritate a oamenilor nu iubesc dictatura, ci, în realitate, refuza haosul de la noi, nesfârsitele începuturi ratate si promisiuni uitate în clipa urmatoare rostirii lor, disolutia autoritatii, lipsa unei perspective clare. Daca înainte era de neconceput o zi fara Raposatii la televizor, astazi, e greu de imaginat o zi, uneori chiar si o ora, fara scandaluri politice, fara vreo lege propusa spre schimbare la putin timp dupa ce a fost tiparita în Monitorul Oficial, o zi în care escrocii si hotii sa nu vorbeasca de grija lor pentru tara, o zi în care violenta si subcultura sa absenteze de pe micile ecrane. Fosta Românie „eminamente agrara“ importa carne în proportie de peste 70%, legume si fructe, peste 80% !
Nu stiu ce a mai ramas nevândut sau neamanetat, dar, asa cum observa Alejo Carpentier, „nimic nu se pastreaza mai bine decât paragina“, iar aici avem ce arata. Dincolo de toate, însa, la explicarea optiunii pentru un „conducator puternic“ trebuie adaugate, printre multe altele, si particularitatile sadite adânc în genele noastre de catre istorie: „paralizia civica“ si abulia sau „boala de vointa“, asa cum le-a descris, cu mai bine de un secol în urma, Dumitru Draghicescu în celebrul sau studiu: Din psihologia poporului român. „Fara îndoiala ca aceasta boala de vointa este adevarata si înca este cronica, dureaza demult. Ea este ecoul învechit al unei perioade de patru veacuri de viata istorica pasiva, umilita, supusa la vointa altora, cari apasa nemilos pe sufletul nostru. Lipsa de energie si de vointa activa, pasivitatea defensiva si resemnata în fapta a românului au lasat însa loc în protestarea verbala, fie prin batjocura si sarcasme, fie prin plângeri si critici adresate, în proza si în versuri, catre si în contra asupritorilor. Întreaga noastra literatura populara în versuri este predominata de nota plângatoare.“Si, mai departe, neputând raspunde cu puterea, prin forta, într-o înfruntare directa, românul le-a raspuns – asa cum afirma în continuare Draghicescu – „cu dispretul concentrat în ironii ucigatoare...“ Sigur, modul de reactie este diferit de la o provincie istorica la alta, dar în esenta, cu putine exceptii, multi domnitori din tarile române si-au aparat tara „cu regimente de pungi, încarcate cu galbeni si trimise sultanului si vizirilor“. Astazi, studiul lui Draghicescu s-ar preta la numeroase completari si adaugiri, l-am amintit însa din nevoia de a spune ca s-a facut prea putin pentru a înlatura ranile istoriei, defectele de care ar trebui sa fim constienti. Ele însa nu pot fi diminuate numai schimbând la nesfârsit legi si Constitutii sau facând bascalie de cele ce se petrec sub ochii nostri, ci consolidând institutiile fundamentale ale statului, punând cartea pe primul plan si alegând oameni pentru care cultura si ora lumii nu sunt mistere. La doua decenii de la Revolutie, românii nu cred ca au nostalgia „conducatorului puternic“, ci sunt exasperati de acest rai al impostorilor si neispravitilor, de toata aiureala dâmboviteana care vrea sa se cheme ca e politica. Si pentru ca vorbim de politica, din discursul lui Barack Obama am retinut foarte multe fraze memorabile, dar m-a impresionat cu precadere una: „Va promit ca vom duce acest popor acolo unde ne este locul!“ Ascultându-l, m-am întrebat involuntar: pe un politician român oare l-ar putea crede cineva daca ar rosti aceste cuvinte? E adevarat, nu o data le-am auzit din gura unor politicieni de-ai nostri, dar ele fie au stârnit râsul, fie au inspirat unele trimiteri ce nu pot fi reproduse aici... Mai ales ca, vreo douazeci si cinci de ani am tot urcat cele mai înalte culmi ale socialismului si comunismului, iar de alte doua decenii ne aflam împotmoliti la portile Occidentului, desi, odata cu criza economica,
s-a ieftinit si sângele proaspat.