Doctoratul
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura istoriei »
Autor: DAN BERINDEI
Un stat modern nu poate fiinta si nu se poate dezvolta lipsit de cadrele corespunzatoare, de personalitati care sa se încadreze unor procese universale si care sa tinda sa-si afirme natiunea la parametrii cei mai înalti. În secolul trezirii natiunilor, formarea cadrelor de acest fel a reprezentat o preocupare esentiala în procesele de modernizare. Dar si în secolul anterior, cel al Luminilor, peste granitele politice si administrative, cultura a trecut, s-a difuzat, chiar si atunci când circulatia multor carti era interzisa si autori dintre cei mai celebri erau interzisi. Tocmai interdictia constituia deseori îndemn la cunoastere!
Hulitul Voltaire – considerat, paradoxal, un instrument al propagandei catolice – a fost condamnat de Biserica Rasaritului, ceea ce nu l-a împiedicat sa-si aiba „popularitate“ în Principatele Române, iar cartile lui sa fie cunoscute aici la nivelul „intelectualitatii“ epocii. În tari mai vitregite au ajuns si oameni de cultura dornici de a-si gasi un rost mai bun în viata ori izgoniti din patriile lor de evenimente ce le fusesera ori le erau potrivnice. Ei au aruncat samânta cunostintelor lor, ajutând la mersul înainte al popoarelor ramase mai în urma din pricina unor împrejurari istorice mai putin prielnice. Dar, totodata, s-au ridicat si din rândul acestor popoare noii intelectuali, cei carora le revenea a realiza nu numai o conexiune culturala, ci si a crea o opera de cultura cu noile valente ale modernitatii si de a construi noi institutii ale statului si societatii.
Procese de acest fel au avut loc si în spatiul românesc. Caile de dezvoltare culturala moderna au fost diferite.
În cele doua principate autonome au patruns, în Secolul Luminilor, cartile Occidentului si totodata cele legate de lumea greaca, la rândul lor supuse, cel putin o parte dintre ele, influentelor înnoitoare care veneau dinspre Apus. Noile idei ale acestui „veac francez“ au fost si ele raspândite, nu numai prin lectura, ci si prin prezenta secretarilor domnesti, a preceptorilor, a unor medici, cu toti veniti din Franta, unii dintre ei stabiliti timp de decenii, dar si pe calea indirecta a unor ofiteri din armatele de ocupatie, în repetatele si lungile razboaie ce au avut loc, discipoli ai noii ideologii. Simpla parcurgere a primului periodic aparut în Moldova, în 1790, „Le Courrier de Moldavie“, este edificatoare în aceasta privinta.
Un rol important l-au avut cele doua Academii Domnesti de la Bucuresti si Iasi. Ele au fost adevarate pepiniere de elite. Institutii legate de lumea greaca, de ele au beneficiat însa si multi fii de boieri români si chiar si unii fii de negustori. Nivelul învatamântului lor – studiat cu acribie cu decenii în urma de Ariadna Camariano-Cioran – era competitiv cu vechi Universitati europene si nu numai în ceea ce privea domeniul umanistic, dar si în privinta stiintelor exacte, iar bibliotecile lor erau aprovizionate si cu ultime aparitii din Occident!
În provinciile cu majoritati românesti supuse Austriei, procesele de modernizare culturala au avut loc, desi marginal în imperiu, sub impactul ideologiei Luminilor în expresia ei germana. „Die Aufklärung“ a cuprins astfel si intelectualitatea româneasca. Unirea cu Roma a înlesnit formarea unor carturari greco-catolici, ei ilustrând dominant curentul Scolii Ardelene, dar s-au putut afirma mai ales în cea de-a doua jumatate a secolului si intelectuali din rândurile ortodocsilor. Si unii si ceilalti au conlucrat firesc ca slujitori ai „neamului“, ai natiunii moderne care se trezea. Importante au fost – si ele formatoare de elite, ca si Academiile din Principate – scolile din Blaj, raspândind cunostinte moderne si mai ales simtaminte nationale. Dar, mai mult decât atât, Scoala Ardeleana a fost trezitoarea nationala si moderna a întregului spatiu românesc. Zeci de tineri intelectuali transilvani, discipoli ai ei, au trecut muntii în Tara Româneasca si Moldova si au dus tinerilor munteni si moldoveni lumina cunostintelor si caldura simtamintelor lor. Important a fost mai ales mesajul unitatii nationale si al fratietatii românesti pe care ei, în frunte cu Gheorghe Lazar, l-au transmis cu patos si daruire, dar în egala masura trebuie sa avem în vedere faptul ca au fost raspânditorii ideilor noi de libertate si ai celor menite a sluji la construirea unei societati moderne.
Pe aceste temeiuri s-a putut pasi mai departe în veacul al XIX-lea, si cei carora le-a revenit sa fie în fruntea natiunii au înteles însemnatatea formativa a culturii si au vazut în ea puntea prin care se puteau lega din nou destinele românilor de cele ale lumii înaintate a epocii. De la Academiile Domnesti fanariote s-a trecut la scolile înalte nationale, ctitorite de Gheorghe Asachi si de Gheorghe Lazar cu sprijinul unor mari boieri luminati. Modernizarea si organizarea lor temeinica, la un nivel preuniversitar „european“, avea sa fie apoi realizata în perioada Regulamentului Organic, cea a celei dintâi modernizari.
Dar, în paralel cu aceste institutii interne creatoare de elite, a început si trimiterea tinerilor din cele doua Principate spre Universitatile Apusului, ceea ce nu fusese posibil în perioada fanariota. Moldovenii, ca si ardelenii care au avut posibilitatile, s-au îndreptat cu precadere spre spatiul german, desi din deceniul al patrulea multi dintre ei se vor îndrepta catre Paris, care va fi destinatia majoritatii tinerilor munteni, unii dintre acestia îndreptându-se însa si spre Universitatile italiene, iar un Petrache Poenaru ajungând si pâna la Londra.
„Cetatea luminilor“ a oferit cu excelenta cadrul formativ celor mai multi tineri români înca înainte de Revolutia din 1848. Primii bursieri au plecat spre Occident din Tara Româneasca în anii ’20 ai veacului al XIX-lea, dar cu mult mai numerosi au fost tinerii fii de boieri trimisi de lucizii lor parinti – de la Dinicu si Iordache Golescu la Constantin Bratianu – sa învete si sa devina oameni moderni si, mai ales, înainte de toate, slujitori ai natiunii si ai patriei lor. Putini si-au finalizat studiile; printre ei un Nicolae Kretzulescu, primul medic dintre fiii de mari boieri, si Mitica Filipescu, cel dintâi mare boier doctor în Drept, care, reîntors la Bucuresti, avea sa deschida primul cabinet de avocatura în Tara Româneasca. Cei mai multi dintre ei, starea lor materiala îndestulatoare neimpunându-le obtinerea unei profesii liberale, s-au dezvoltat multiform, urmarind o diversitate de cursuri (Alexandru Ioan Cuza, Dreptul si Medicina, iar Alecsandri, Medicina!) dar deseori nestatornic, dobândindu-si însa o formatie intelectuala variata, tocmai aceea de care aveau sa aiba nevoie ca diriguitori ai viitorului stat modern românesc.
Acesti „bonjuristi“, „ostasi ai propasirii“, dupa fericita formulare a lui Alecu Russo, au fost cele dintâi elite moderne, la nivel „european“. Între ei si generatia parintilor lor, exceptând boierii luminati – ca amintitii frati Golescu, ori ca Iancu Vacarescu si Ioan Câmpineanu, iar în Moldova Costache Conachi, tatal vitreg si grijuliu al lui Costache Negri – care urmarisera sa obtina pentru generatia fiilor lor aceasta mutatie, fiinta o prapastie! „Ca în orice tara pe cale de regenerare – scria tot Russo – sunt la noi doua principii care stau în lupta, o lupta înabusita, însa uriasa si necontenita între batrân si tânar“. Dar, „ostasii propasirii“ au fost intransigenti în dorinta lor de înnoire si progres si – sprijiniti si de elitele formate în interiorul spatiilor românesti – au reusit sa determine marea mutatie spre modernitate.
Acesti „copii amfibi“ – din nou o definitie a lui Russo ! – care „au supt strainatatea“ au ramas ei însisi ori mai bine zis au devenit ceea ce era firesc sa devina : români ai unor noi timpuri. Mergând pe urmele carturarilor încadrati Scolii Ardelene, lectura lui Petru Maior fiind aproape un „numitor comun“ – de la Tudor Vladimirescu la Balcescu si Kogalniceanu – ei au slujit entuziasti cauza nationala. Interesul lor primordial nu a fost cel individual, ci dorinta arzatoare de a fi o piesa a uriasului mecanism care trebuia sa trezeasca „natia“, s-o afirme, s-o apere si s-o duca la biruinta telurilor pe care si le faurise.
În preajma Revolutiei din 1848, printre români se numarau putini care obtinusera titluri de doctori. Dar, în schimb, fiinta o intelectualitate medie vie si harnica, integrata pe plan european. La Paris se formase o Societate a Studentilor Români si numarul acestora se apropia acolo de o suta. La rândul lor, la Scoala de la Sf. Sava si la Academia Mihaileana, ca si în scolilele înalte de la Blaj si de la Brasov, învatamântul de care beneficiau elevii lor le asigura alinierea „la Europa“. Procesul de formare a elitelor moderne românesti era în plina desfasurare si cei care trebuiau sa ocupe primele locuri în constructia unei Românii existau. Slujitori ai natiunii, ei erau totodata oameni moderni, însufletiti de dorinta ardenta de a-si ridica patria si de a o alinia competitiv statelor mai evoluate. Rolul lor avea spa fie decisiv în timpul Revolutiei din 1848 si mai ales în constituirea statului national si modern. Dar procesul de formare a elitelor avea sa continue, asigurându-se astfel mersul înainte al societatii românesti. Oricum, fara aceste elite mersul înainte ar fi riscat sa fie frânat, daca nu întrerupt.