Sari la conținut

Ghadames, între încapatânare, reinventare si necunoscut

articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03
» cultura epoca noastra »
Autor: Mihai C. Patru
Indiferent de bogatiile naturale cu care este înzestrata o tara sau lipsa acestora, discursurile autoritatilor amintesc, aproape mereu, de necesitatea initierii unor proiecte menite sa dezvolte turismul în tara respectiva. Pornindu-se de la ideea ca orice poate atrage turisti, contând doar modul de prezentare, ofertele pentru petrecerea vacantelor sunt extrem de variate, reusind sa satisfaca si cele mai dificile cerinte.

Faptul ca turismul a devenit un fenomen social este recunoscut, însa la baza lui nu se afla doar interesul turistilor pentru „ceilalti“ si dorinta lor de a se lauda în fata cunoscutilor cu locurile pe care le-au strabatut în vacanta, ci mai degraba necesitatea de a iesi din cotidian, de a depasi starea de plafonare pe care drumul la serviciu si problemele zilnice o determina. Solutia pe care Pascal Brukner o propune pentru spargerea monotoniei cotidianului, si anume jonglarea cu obisnuintele, nu este o solutie viabila, astfel ca optiunea cea mai simpla este aceea de a renunta, pentru o perioada, la „normalitatea“ vietii lor si de a intra în „normalitatea“ vietii altora.
Pentru calatorii occidentali, turismul în zona Mashreq-ului nu mai este asociat cu aventura, ci mai degraba cu odihna si linistea, în schimb, în Maghreb, se traduce prin necunoscut si imprevizibil. Într-un clip publicitar, de acum câtiva ani, Egiptul era prezentat drept tara unde „everybody wears a smile“, probabil ca o campanie echivalenta pentru Libia sau Mauritania (eu nu cunosc sa existe vreuna) ar promova adrenalina pe care o presupune incursiunea în necunoscut.
Considerând cresterea treptata a numarului de turisti în Libia, tendinta care se poate observa cu usurinta în toata zona Magrebului, nu se pot trece cu vederea schimbarile pe care aceasta le impune. Mai usor de constientizat la nivel spatial, decât la nivelul mentalitatilor, acestea au darul de a determina, din partea localnicilor, o serie de reactii prin care ei tind sa se apere de aceasta „invadare“. Daca în orasele mari sunt mai greu de observat, în localitatile mai mici, schimbarile sunt mult mai vizibile si se constientizeaza mai repede. Un astfel de exemplu este si oaza libiana Ghadames.

Daca pentru români Libia este cunoscuta mai mult ca o piata a muncii, unde multi dintre conationalii nostri si-au petrecut o parte din anii înscrisi în cartea de munca, pentru alti europeni aceasta tara a devenit, în ultima vreme, o destinatie turistica extrem de cautata atât pentru exotismul ei, cât si pentru accesul la o serie de locuri care reprezinta un „premiu“ pentru orice calator.
Atâta timp cât conditiile meteo permit, lunile noiembrie-martie, oaza Ghadames reprezinta elementul de baza al multor excursii în Libia. O astfel de afluenta a presupus, în mod logic, o adaptare a localnicilor la noile cerinte. Multe din obiceiurile locale, tuarege prin excelenta, au fost ridicate la statutul de atractie turistica, s-a înfiintat chiar si un festival care aduna participanti din întreaga tara, dar si din strainatate, majoritatea localnicilor barbati au învatat o limba straina si, pe lânga meseria de baza, au devenit ghizi pentru turisti, s-au lansat în mici afaceri care ofera servicii de transport spre lacurile sarate din desert sau dunele de nisip. De asemenea, unele companii de turism au angajat trupe de artisti locali care au ca sarcina prezentarea unui spectacol pentru vizitatori, incluzând aici cântece traditionale, dansuri si diverse ritualuri.
Analizarea si constientizarea schimbarilor care au loc la nivelul comunitatii presupun o privire atenta asupra tuturor aspectelor din viata localnicilor si, nu în ultimul rând, un acces nelimitat la aceasta, lucru destul de greu de acceptat.
Modificarile cel mai usor de perceput însa au avut loc si au loc în continuare la nivel spatial, modul de organizare al orasului realizându-se pornind de la intentia de a menaja cât mai mult sensibilitatile locale.
Oaza Ghadames nu este o inventie turistica de ultima generatie, numele sau fiind legat atât de traseul primelor caravane, cât si de luptele din cel de-al doilea razboi mondial. În anii '80, autoritatile au decis mutarea localnicilor din orasul vechi pentru a le putea oferi un trai adaptat la conditiile sfârsitului de secol XX. Orasul vechi, în urma unui proiect international, a fost refacut si introdus în patrimoniul UNESCO, iar temelia noii asezari se gaseste acum, în exterior, lânga poarta principala de acces. Constructiile ridicate ulterior pastreaza elementele arhitectonice specifice acestei parti a Libiei.
Din punct de vedere al distribuirii spatiului, poate elementul cel mai important care s-a pastrat este distanta vizibila afisata fata de orice constructie destinata turistilor.
Primele constructii de acest gen, un restaurant si un hotel, ridicate o data cu noua urbe, au fost amplasate între aceasta si orasul vechi. Si cum punctul de atractie al unei vizite în Ghadames îl reprezinta incursiunea în orasul vechi, cei care opteaza pentru aceste doua locuri nu sunt nevoiti sa intre si în zona noua a oazei.
Deschiderea pe care Libia a decis sa o adopte fata de valul de turisti straini a necesitat construirea rapida a unor noi hoteluri pentru a putea face fata numarului mare de vizitatori. Pentru ridicarea acestora s-a optat pentru o zona situata la periferia orasului nou, desi, din punct de vedere estetic, noile constructii se integreaza în atmosfera vechii asezari. Marginalizarea acestor constructii nu este pusa pe seama lipsei de spatiu, constructiile localnicilor fiind asezate la distante considerabile unele fata de celelalte, bucurându-se pe deplin de spatii largi. În construirea orasului nou s-a tinut cont de libertatea de extindere pe care o presupune vecinatatea cu desertul.
Construirea noilor hoteluri nu a fost facuta haotic. Pe lânga arhitectura preluata de la casele vechi, hotelurile au fost grupate, nefiind ridicate în diferite colturi ale localitatii. În scurt timp, la Ghadames se va putea vorbi de orasul vechi, orasul nou si, de ce nu, despre orasul turistic.
Tendinta de delimitare dintre localnici si straini nu este o atitudine noua, vechii locuitori reactionând în acelasi fel si în cazul construirii primului hotel, în prima jumatate a secolului XX. Hotelul, care dateaza din aceea perioada (apreciat de actrita Sofia Loren, în anii tineretii), a fost ridicat în afara zidurilor orasului vechi, în momentul de fata fiind imposibil de folosit din cauza gradului avansat de deteriorare.
Cresterea în importanta a orasului a determinat aparitia unor edificii care vizeaza în primul rând comunitatea locala si mai putin turistii, dar care, prin marime si grandoare, confera prestigiu urbei. Noua moschee, o constructie masiva, este vizibila cu ochiul liber atât din toate zonele orasului, cât si din afara lui, de la o distanta de câtiva kilometri. Arhitectura ei se apropie de cea a edificiilor religioase din marile orase, diferentiindu-se, în mod clar, de stilul local care este simplu si minimalist. De asemenea, dezvoltarea orasului a impus  si construirea unei mici arii comerciale destinate turistilor interesati de achizitionarea suvenirurilor, situata în proximitatea intrarii în orasul vechi.
Nu se poate trece cu vederea apropierea unor locuri construite special pentru turisti – hotelul vechi, restaurantul, zona de suveniruri si muzeul – de cimitirul local, aflat, de asemenea, în afara orasului. Este singurul cimitir din localitate si este martor la evolutia comunitatii înca de la început. Vechii localnici îsi îngropau mortii în afara orasului, traditie care s-a pastrat si în zilele noastre.
Distribuirea cailor de acces are un rol important în ceea ce priveste trasarea unor limite în incursiunea turistilor în comunitate. Atât drumul care duce spre orasul vechi si muzeu (preferat de autocarele cu turisti), cât si drumul destinat noilor hoteluri ocolesc centrul orasului nou.
Desi tendinta oraselor turistice este de a se adapta si de a se reinventa pentru a le oferi vizitatorilor o prelungire a atmosferei pe care au lasat-o acasa,  Ghadamesul a reusit sa traseze foarte clar granita dintre local si influenta externa. Turistilor li se faciliteaza accesul la obiectivele turistice, fara însa a le permite o interventie directa asupra comunitatii. Schimbarile pe care le presupune acceptarea fenomenului turistic sunt marginalizate atât la propriu, cât si la figurat, elementele locale fiind cele care predomina si a caror importanta nu a fost înca diminuata.
Chiar daca pentru turistii care vin aici pentru o zi sau doua, oaza ar putea fi asemanata, cu usurinta, cu stationarea într-un aeroport sau o gara, pentru localnici acest du-te-vino reprezinta un motiv în plus sa actioneze pentru pastrarea identitatii comunitatii.
Aceasta atitudine nu trebuie considerata drept una ostila, care ar face ca acele câteva ore petrecute aici sa reprezinte pentru vizitatori o corvoada. Caldura, atentia si amabilitatea localnicilor nu tradeaza grija cu care îsi menajeaza comunitatea, limitând, pe cât posibil, influentele pasagere ale strainilor, uneori mult mai daunatoare decât ale celor care petrec mai mult timp aici si care, la sfârsit, preiau mai mult decât lasa în urma lor.