Fata cu ochi albastri
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura memoriei » sertar
Autor: NICULAE GHERAN
De-o vreme încoace, trecând pe la Terasa Muzeului Literaturii Române, nu-l mai vad pe Profesor. Îmi zic ca s-o fi saturat si el de prea multi destepti pe metrul patrat, punând mereu tara la cale fara folos. În privinta asta, ei dubleaza într-un fel Parlamentul, dar cu un spor de inteligenta la care multi dintre alesii neamului n-au acces.
Atâta timp cât scrisul îl slujesc în altarul singuratatii, palavrageala condeierilor concureaza cu larma unei recreatii. Se trece totul prin darac, scutindu-te sa citesti ziarele, rumegate „à la fourchette“. Aflu ca magistrul s-a cam suparat pe toti si toate, de când si-a cercetat dosarul de la Securitate: vreo 15 mape barosane, cu multe trimiteri la nume de cod, barbati de rosu si de toba, la drumuri de zi si de seara, cu dame de pica si de rosu la asternut.
Sa-l fi turnat cele de dedesubt, de deasupra – cine le mai tine socoteala –, sau petrecaretii azilului de noapte de la Uniunea Scriitorilor, unde doamna Candrea, Dumnezeu s-o odihneasca, le mai dadea si pe datorie?
– Încurcata treaba, domnilor. Prinde orbu', scoate-i ochii. Umbli în arhiva sa dezgropi comoara din insula piratilor si dai de Gogu Milogu care s-a oparit cu lapte batut. Bietul Ticu Dumitrescu a plecat de la o lege a deconspirarii Securitatii, ca sa stie lumea cine manevra totul din umbra, unde ajungeau notele informative, cu ce se ocupa fiecare musteriu, ca apoi sa se verse si sa reverse tot bulionul în beldia informatorilor, a întregii ierarhii administrative, pâna la notarii de la sate, tocmai ca sa se piarda urma ochilor albastri! Între timp, linia din spate, saltata tot de ei pe coama valului, a avut grija sa-i pensioneze cu zeci de milioane. Daca se dorea rezolvata povestea asta, se pornea, tata, pe categorii, fara sa se amestece tunicile cu ciripitorii, berzele si broastele, oricum prezente în burta cocostârcilor, daca li s-ar fi luat cuibarita la control. Lasa ca în numele „apararii nationale“ a fost pastrata toata floarea vestejita a trecutului apus, basca maestrii cântareti din Nürnberg, Paris, Londra, Washington, civili, militari, zdrente si universitari.
– Adevarat talcioc de suflete moarte, desi nu toti sunt o apa s-un pamânt: unii s-au ocupat doar cu ciordeala de tehnologie – si, de când lumea, spionajul economic a fost si este la moda pe tot globul –, pe când altii au stat cu urechea si cu ochii pe „obiectiv“. Oricum îs de plâns.
– Mai bine te-ai plânge pe tine, nenorocitule!
– Eu dorm linistit: n-am semnat nici un angajament, n-am dat în scris nicio nota împotriva cuiva, n-am facut rau nimanui – în afara de mine care m-am ales, de când ma stiu, cu praful de pe toba.
– Asa ziceam si eu, dar nu-i suficient; poti aparea oricând ca sursa, în dosarul cui n-ai crede! Zici ca n-ai scris, dar de latrat ai latrat, verzi si uscate, despre carti, nu toate bune, despre curve, nu toate surde, despre bani dati si luati, curati sau patati, despre ai de sus si ai de jos, multi de prisos, rude si paparude, despre Breban, Agopian chiar si Horasangian – iar farfuria înregistra pe sestache, ca si telefonul de-acasa sau, în unele cazuri de priapism ori nimfomanie, cu microfonul de sub pat, ca în momentele sublime nu prea stim sa ne tinem gura.
– Lasa-te de bancuri!
– Bancuri? Tu nu-ti mai aduci aminte de raposatul Desliu, care a fugit cu o farfurie de la Casa Scriitorilor, de l-au alergat doi vlajgani toata Calea Victoriei sa-si recupereze marfa? Baietii filmeaza si înregistreaza de la distanta, pun pe hârtie ce trebuie si tu apari ca sursa. Noroc ca pe tine te mai salveaza putintel impotenta…
– Ai sa râzi, am fost bine cronometrat tocmai de o juna copila, altminteri nu lipsita de talent literar, pe lânga cele folosite la ceasuri de taina, fata mica, frumusica, stiuta de tine, de mine, de te miri cine, de nenea Secu, tunde oaia si berbecu'. Ne-a turnat pe toti în forma de cozonac, fara sa ne dea si noua o copie de pe însemnarile ei „memorialistice“, cu stafide si nuca. Acum e tare si mare; taie si spânzura pe mosia sa patriotica. La nevoie om te face si desface, în functie de cicatricile zilei de ieri, de kilometrii contorizati cu fiecare în parte. Ca ea destule. De ce nu scrii? Vad ca ai o rubrica de istorie literara de la alfa la omega.
– Înainte de toate, ca barbat-barbat, nu scuipi niciodata unde ai pupat. Loc delicat, binecuvântat. În privinta turnatoriei, câta vreme vechea functie i-a fost reactivata, n-ai cum s-o dovedesti. Nu uita ca vreo suta de mii de dosare cu „scrieri alese“ ale colaboratorilor de nadejde n-au fost predate. Întâmplare? Întreaba-te daca din motive de „aparare nationala“ sau de santaj. Este si cazul celor care, în strainatate, au filat dizidenta româna, în numele colegialitatii si credintei lui Pristanda. Zi-le ceva, ca te si pomenesti dat în judecata, urmând sa faci recurs peste 50 de ani, când arhiva nationala devine publica. Deocamdata s-a predat doar cimitirul enoriasilor, nu si sfânta cazemata facatoare de minuni.
– Paste, murgule, iarba verde…
– Sau sa ne vedem putin si de meserie. Nu ne opreste nimeni ca din când în când sa mai facem si câte un portret literar în care „subiectul“ si cei din jurul lui sa se recunoasca perfect, daca se pricep, evident, câtusi de putin, la cuvinte încrucisate. Hai sa-ti citesc o povestioara de demult, cu o mioara, berbeci si un distins domn vânator, urmând sa ghicesti la urma cine e Scufita Rosie.
A fost odata, ca niciodata o fata foarte talentata, ce-a avea sa se rataceasca, de foc si de inima proasta, într-o padure albastra. Nici ea nu stia prea bine cum intrase în bransa. Sigur e ca ce nu reusise fiecare în parte, izbutisera toti laolalta. Pe nesimtite, devenise a tuturor si a nimanui. „Este imoral ca o fata frumoasa si desteapta sa apartina unui singur barbat!“ – a ajutat-o un baiat cu galoane acoperite sa-si adune gândurile, facând-o sa-si înteleaga rosturile, ba chiar sa si creasca în propriii ochi. „Nu o data istoria s-a scris si pe canapea – i-a mai zis el – caci femeia e harazita de Dumnezeu sa întarâte si sa zdrobeasca toate tariile!“
Vezi, asta-i placea la Baiatu. Gândea profund, înainte si dupa, atunci când altii taceau, toropiti de isprava. El a ajutat-o sa înteleaga ce nu banuise vreodata; precum monsieur Jourdain, care facea proza fara sa stie, ea nu pricepuse pâna atunci ca, despuiata, îsi poate apara tara.
Pe baiat îl cunoscuse înca de pe vremea când, divortata, încercase zadarnic sa recupereze ce pierduse, când nevoile o faceau sa se simta ca frunza pe apa. Pe atunci nu era tarifata, pretul gingasei acceptari topindu-se în nota chelnerului: o friptura, un pahar de ceva, uneori si-o prajitura, bine venite dupa motaiala unei dimineti mahmure, cu multe tigari si cafele. Prin forta împrejurarilor, se obisnuise sa nu doarma noaptea decât pe apucate. Cum sa dormi, când musafirul s-a predat vlaguit, obligându-te sa-i suporti sforaitul? Cum sa dormi, când chiria si întretinerea casei trebuie platite la tanc, telefonul la fel, cu un frigider gol, când singura rochie buna ti-a devenit uniforma? O vizita nocturna a unui medic batrâior a ajutat-o sa obtina, cu pretul unor delicateturi boieresti, o pensioara de boala, nimica toata.
Si uite asa, la început cu timiditate, apoi cu obisnuinta, s-a pomenit umblând prin buzunarele clientilor, si tura de noapte i-a devenit rentabila.
– Superba femeie, într-adevar – se pronunta ritos un ginecolog – numai sa-ti pazesti buzunarele. Când o vezi, sa n-ai nimic de ascuns, în afara de maieu si izmene.
N-o spusese cu dusmanie, caci, la urma urmei, si el era tarifat, numai ca banii îi erau vârâti în plic, nu uitati pe coltul toaletei. Pe el nu înjumatatirea portofelului îl supara, ci gablontul cuvintelor de dragoste, de care s-ar fi putut lipsi.
Si vorbele lui se dusera, fiind repetate si de cei care nu-i calcasera pragul. Vârstnicii, preferati între timp, continuau s-o rasplateasca pe tacute, fiind ocrotiti cu aceeasi discretie de dânsa pentru repetatele chixuri: „Lasa, cocos, pentru mine tot verde ramâi. Data viitoare...“ De buzunareala însa n-au fost scutiti. Deranjul trebuia si el amendat.
N-a fost si cazul Baiatului, care, înainte de a trece în lumea viselor, i-a spus cu duiosie:
– Fetita, daca mâine nu-ti gasesti buletinul în geanta, sa nu te sperii; e la mandea. Si a mai cascat o data, adormind bustean.
O noapte întreaga si-a cautat actul de identitate. Nu atât pentru recuperare, ci de curiozitate. Fiind în casa ei, pâna dimineata a facut si refacut inventarul buzunarelor, sertarelor, dulapurilor, cartilor din biblioteca, din perete în perete. Cum sa-i treaca prin minte ca într-o clipa de singuratate, când ea o fi fost la baie sau bucatarie, Baiatu i-a scotocit poseta, ochindu-i la repezeala buletinul, aruncat tot atât de iute sub covor. O noapte întreaga îl strivise sub talpi, fara sa-i afle urma.
Fetita devenise interesanta în ochii celor care ne apara – nu se stie întotdeauna de ce si de cine – din clipa când un domn important, de la o ambasada si mai importanta, cazuse closca la farmecele ei, mai ales ca în cele mai fericite momente nu prea întelegea nimic din ce-i soptea la ureche, dragostea neavând nevoie de dictionar. Nu e de mirare ca performantele frumoasei doamne o recomandau sa intre putintel în cantonament la „Dinamo“, în vederea unei posibile legitimari.
Dupa declansarea si încheierea unei cercetari penale – facuta cu discretie, dar si cu cerneala în rândurile clientilor –, dosarul n-a mai fost deferit justitiei, cu promisiunea de a fi dat uitarii. Mai ales ca partile au ajuns la un consens patriotic: „Nevoile si neamul“ – vorba poetului.
Nu si saracia, pentru ca de la un timp Fetita o duce foarte bine, n-are, ca pe vremuri, multe si destule, ci mai putine, dar rentabile, în stare sa-i asigure un prezent si un viitor onorabil. Îi ramasesera din trecut doar câteva noduri la batista. Primul pe care nu l-a iertat a fost tânarul ginecolog ce încercase sa-i strice reputatia. Ca medic, n-avea voie sa confunde insomnia unei femei cu rostul de a fi treaza, din motive anume. Si-apoi el s-a pomenit sa bârfeasca, tocmai el care, cândva, a trait din chiuretaje clandestine, iar acum din vulcanizarea unor fete de maritat, „aproape virgine“ – vorba lui Arghezi?
Calare pe toti caii, Fetita nu i-a iertat nici pe altii, uitând de batrânei, mai buni si mai întelepti, majoritatea trecuti oportun pe cealalta lume. Disparând, au facut mai multa lumina în jurul ei, neapucând s-o vada, însa, mare si tare, prezenta pe câteva state de plata, cu functii onorabile.
Treburile de zi si de noapte au facut-o sa-si uite radacinile. Undeva, departe, sprijinita-n gard, maica-sa continua s-o astepte.
– Ce mai stii de fata, soro?
– Ce sa stiu, maica, lucreaza zi si noapte, ca la furnal.
– A lu' Deftu zice ca-i la Secoritate…
– As! Acu’ ea-i cu ochii pe maimuta!
– Care maimuta, fa?
– Care, care, care… Mai beleste si tu ochii la televizor, ca nu esti chioara.
– De!
– Ma Nae, eu te-am lasat sa citesti, dar sa stii ca povestea o stiam, în linii mari, de la ginecolog, înca de pe vremea când se mai afla printre noi. Acum, unii spun c-ar fi peste mari si tari cu însarcinari patriotice; altii ca si-ar fi deschis cabinet medical pe cealalta lume, cu tarife reduse pentru studente si alcoolice, triplând în schimb tarifele pentru deputate si ministrese. Tu fii atent: cu multe portrete d-astea, nu mori acasa…
– Ei si? Abia ca deranjez mai putin familia, ca mult promisa „luminita de la capatul tunelului“ tot n-o apuc.