Ce se mai poarta prin limba româna
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura literară »
Autor: SIMINA-MARIA DAN
Titlul recent aparutei carti a universitarului clujean G. Gruita („Moda lingvistica 2007: norma, uzul si abuzul“) intriga prin insolitul asocierii dintre domeniul vestimentar si cel lingvistic. Autorul justifica înca din „Prefata“ pertinenta analogiei respective, pledând totodata pentru o cale de mijloc între tendintele pietei si preferintele vorbitorilor: „nu tot ce «se poarta» la un moment dat este bun, corect si frumos, dar nici nu trebuie automat respins orice iese din obisnuinta noastra lingvistica sau contravine gustului personal“.
Riscurile pastisei
Tot din „Prefata“ aflam ca obiectul de studiu al cartii este limbajul presei (scrise si audiovizuale), ales datorita receptivitatii sale la inovatie. Intentia autorului a fost ca lucrarea sa fie destinata unui public larg, prin realizarea unui echilibru între exigentele stiintifice si accesibilitatea expunerii. În acest scop, G. Gruita recurge la pastisarea discursului presei, exploatând asemanarile dintre mecanismele limbajului si sfera actualitatii. Ar fi aici de discutat de ce o astfel de lucrare a ajuns sa adopte un asemenea stil si în ce masura acest stil afecteaza rigoarea demersului propus. În contextul editorial actual, în care o carte de lingvistica îi intereseaza doar pe specialistii în domeniu, eventual pe câtiva studenti si elevi, este laudabila intentia autorului de a se apropia de cititorul mediu. Nu de putine ori, procedeele utilizate de G. Gruita conduc la o expunere atractiva, însotita de o (auto)ironie de buna calitate: „Garda lingvistica (la fel ca cea financiara, sanitara, ecologica etc.) se autosesizeaza târziu, iar investigatiile dureaza mult.“; sau (cu privire la excesele hipercorectitudinii): „Politica convietuirii (cacofonie!) pasnice cu unele concesii reciproce este mult mai înteleapta aici decât razboiul total, pagubitor pentru toata lumea.“ Uneori, autorul ajunge chiar sa însceneze situatii inedite pentru a-si reliefa mai bine punctul de vedere (imaginând, de pilda, un „joc de societate“ pentru a demonstra absurdul grafiei duble – cu „î“ si cu „â“ – în paginile aceleiasi reviste).
Exista, însa, si situatii când autorul însusi abuzeaza de cliseele publicistice si ajunge astfel sa cada în aceeasi capcana a „modei“. De exemplu, referindu-se la asocierea participiului (forma verbala „cu sezutul în doua luntre“!) cu diverse adverbe, G. Gruita încearca sa surprinda esenta fenomenului printr-un lant de metafore care devine în cele din urma obositor prin monotonie: „marea dragoste dintre adverb si participiu se manifesta variat, de la o banala asociere sintactica („bine platit“), la logodna fara binecuvântarea parintilor („bine-cunoscut“), de la casatoria oficializata („nou-nascut“, „asa-zis“) la concubinajul interzis („multvisat“, „binecunoscut“)“. (De altfel, chiar titlul capitolului aminteste de un graffiti mâzgalit de copii pe zidul unui bloc: „Adverb+participiu=love“.) De asemenea, în articolul „România – circumstantialul de exceptie al mapamondului“, autorul pierde treptat din vedere obiectul investigatiei – complementului circumstantial de exceptie (sau „al exceptiei“, denumire pe care Gruita o considera mai potrivita) – pentru a se lansa apoi în câteva pagini discutabile de analiza imagologica.
Între lingvistic si extralingvistic
Organizarea volumului ridica anumite probleme, întrucât cele sapte capitole componente par sa fi fost alcatuite si delimitate dupa principii empirice. Astfel, primul capitol („Piata cuvintelor, a sintagmelor si a literelor“) reuneste o serie de articole care semnaleaza „ce se poarta“ în mediul publicistic. Desi majoritatea textelor vizeaza nivelul lexico-semantic al limbii, capitolul în ansamblul sau are un caracter eterogen, tratând despre unitati lexicale care au parcurs, prin calchiere, un proces de expansiune semantica, despre sensurile apreciative sau depreciative ale unor cuvinte la moda (ca o culme a ridicolului este amintit termenul „eurobrânza“, compus pentru a desemna un sortiment de calitate superioara), despre cuvântul „amarastean“, despre utilizarile improprii ale conceptului de „sintagma“ (care ajunge sa desemneze uneori un singur cuvânt, o propozitie sau chiar o fraza) si despre metaforele sportive folosite în diverse domenii ale vietii publice.
În ciuda acestei eterogenitati, analizele ca atare sunt remarcabile. Aducând în discutie un inventar bogat si variat de contexte, G. Gruita mentine, cu mici exceptii, un echilibru între constrângerile normei si tendintele limbii actuale, precum si între considerentele lingvistice si cele extralingvistice invocate pentru discutarea fiecarui caz. Aceste calitati se observa si în urmatoarele doua capitole: „Politetea la români“ (care ia în discutie diversele utilizari ale pronumelui „dânsul“, preferinta pentru genul masculin în indicarea profesiei, a functiei, a titlului sau a gradului unei femei si greselile intervenite în folosirea seriei prenume – nume) si „Lene lingvistica“ (cu trimitere la dorinta de concizie, de economie lingvistica a vorbitorilor, proces urmarit cu atentie în repercusiunile sale – atât pozitive, cât mai ales negative). Pe lânga aceasta capacitate de a propune solutii optime în dezbaterea problemelor litigioase, autorul se remarca si prin acuitatea explicatiilor oferite. De pilda, comentând antepunerea eronata a numelui fata de prenume, G. Gruita considera ca fenomenul are trei cauze bine determinate: imprecizia delimitarilor între norma si abatere, „birocratia administrativa“ si „educatia lingvistica deficitara“.
Însa calitatile provenite din atentia acordata specificului fiecarui enunt risca sa se transforme în defecte, ca urmare a exagerarii importantei exceptiilor în raport cu norma. În capitolul „Subiecte de carton“, autorul face o trecere în revista a modalitatilor de realizare a subiectului „slab“, însotindu-si observatiile cu recomandari referitoare la acordul dintre subiect si predicat. Ca si în situatiile precedente, analizele sunt pertinent argumentate, fara a fi sustinute însa de o definire a conceptelor si de o tipologizare a situatiilor identificate. Din acest motiv, argumentele lasa uneori impresia ca sunt selectate în functie de niste considerente ad-hoc, lipsite de o fundamentare teoretica riguroasa.
Ultimele trei capitole ale cartii continua aceeasi directie a clarificarii unor ocurente problematice. „Neastâmparatul participiu“ insista asupra caracterului oscilant al acestei forme situate deopotriva în aria de influenta a adjectivului si a verbului. „Multe si (nu prea) marunte“ reuneste analize privind fenomenul hipercorectitudinii, cu aplicatie la verb, adjectiv, numeral si articol. În sfârsit, „Anacoluturi, pleonasme si cacofonii“ abordeaza o serie de particularitati ale „modei lingvistice“ actuale, aflate la limita dintre uz si abuz.
În ansamblu, cartea lui G. Gruita are meritul de a rezolva satisfacator un numar semnificativ de probleme controversate ale limbii actuale. În corelatie cu repertoriul bogat de exemple sistematizat de autor si cu stilul netehnicizat, pe alocuri chiar ludic, al expunerii, o asemenea calitate recomanda „Moda lingvistica 2007“ drept o lectura utila si agreabila pentru toate categoriile de public.