Celalalt Craciun
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura »
Autor: ANDREI TERIAN
„Despre ce sa scrii într-o carte, daca nu despre tine?“ (Gheorghe Craciun, „Trupul stie mai mult“) Am deschis cu oarecare scepticism jurnalul lui Gheorghe Craciun. Si aveam, zic eu, motive întemeiate sa o fac. În primul rând, prozatorul brasovean mi se parea persoana cea mai nepotrivita pentru a tine un jurnal. Si aceasta deoarece cartile sale mi-au lasat întotdeauna o puternica impresie de artificialitate: o scriitura elaborata, intelectualizata si „literara“, aproape de (si uneori chiar peste) marginile admise, un text care îti inspira respect, dar nu-ti produce vertije. Ce-i drept, am scris pâna acum pozitiv despre doua din volumele lui Gheorghe Craciun; dar nu entuziast. Recunosc, poate fi la mijloc o incompatibilitate de structura sau o simpla prejudecata; însa atunci când citesti la rece nu poti scrie decât „rece“.
În al doilea rând, mi s-a parut destul de riscanta decizia lui Gheorghe Craciun de a-si publica, la doi ani de la aparitia ultimului rau roman, un jurnal de creatie (fie el si „fals“) care sa descrie geneza cartii. Riscul e usor explicabil: „Pupa russa“ e un roman bun, dar nu o capodopera, adica un text care sa justifice, prin valoarea sa intrinseca, un alt text care sa-l concureze ca dimensiuni pe primul. Macar din acest punct de vedere, decizia editoriala lui Mircea Cartarescu s-a dovedit mult mai inspirata; caci, desi graviteaza, de fapt, în jurul scrierii „Orbitor“-ului, jurnalul congenerului optzecist si-a pastrat un titlu mai neutru si, implicit, mai putin angajant.
Cu toate acestea, noul volum al lui Gheorghe Craciun e o entitate autonoma, a carei lectura nu presupune neaparat parcurgerea romanului invocat în titlu. De altfel, avertismentul autorului trebuie citit în cheie dubla. „Fals jurnal la „Pupa russa“, adica o constructie independenta, cu nimic aservita romanului. Ceea ce e pe deplin adevarat: volumul de fata – o confirma paginile sale si o recunoaste spre final diaristul însusi – „nu a fost nicio clipa un jurnal de creatie, ci un colac de salvare a carui importanta nu reusesc nici acum <…> s-o înteleg cu adevarat“. Cu alte cuvinte, „Trupul stie mai mult“ nu ne descrie istoria apocrifa a romanului, ci preistoria sa. Astfel încât cele doua carti nu se completeaza, ci mai degraba se anuleaza: când vorbeste romanul, jurnalul tace.
O discretie scandaloasa
Pe de alta parte, cartea nu e doar un fals jurnal de creatie, ci un „fals jurnal“ pur si simplu. Putine lucruri din reteta genului diaristic au fost conservate în acest text insolit. Mai cu seama izbeste faptul ca „Trupul stie mai mult“ e un jurnal al „eului profund“, unul care ignora aproape cu desavârsire eul biografic. Mai nimic din ceea ce se petrece în afara camerei de scris nu razbate dincoace de peretii ei: politica, scandaluri mondene, reusite si esecuri profesionale – toate acestea trec pe deasupra jurnalului. Înca discretia autorului e dusa pâna într-acolo încât devine de-a dreptul scandaloasa. Chiar si nume perfect transparente ca ale lui M<ircea> N<edelciu> sau V<irgil> <P>odoaba sunt opacizate prin abreviere. Nici macar ritualicele „otravuri“ si rafuieli literare nu intra în „Trupul stie mai mult“. E drept, ele nu lipsesc în totalitate; numai ca singura persoana asupra careia se abat este însusi acela care scrie. Cu o luciditate rara si nu fara unele impulsuri sado-masochiste, Gheorghe Craciun se califica rând pe rând drept „un scriitor kitsch“, „un mic-burghez al gândirii“, „un om rau alcatuit“, „un mediocru Julien Sorel al exigentei“. Nu exista scuze; toate relele – existentiale sau literare – i se datoreaza exclusiv siesi. Restul e contingenta. Din acest punct de vedere, „Trupul stie mai mult“ constituie, în comparatie cu interminabilele smiorcaieli ale lui Mircea Cartarescu, o veritabila lectie de profesionalism si demnitate.
Nu este, însa, singura „abatere“ semnificativa a autorului de la canoanele jurnalului. Clauza calendaritatii, de pilda, are un rol strict decorativ. Cronologia se reduce la consemnarea apatica a lunilor, nici macar a zilelor, iar clasicul diarium devine astfel un mensuarium. Cel putin la prima vedere. Caci, de fapt, el se alcatuieste dintr-o colectie de vise, amintiri, microeseuri, aforisme, introspectii si poeme juvenile. Apoi, écartul dintre timpul trairii si timpul scriiturii tinde sa se estompeze pâna la suprapunere. Recitirea e aproape inexistenta – si, în orice caz, ineficienta; când, totusi, aceasta se produce, autorul evita sa extraga de aici vreo morala de anvergura.
Aceasta discretie exasperanta are doua explicatii. Pe de o parte, e vorba de inapetenta prozatorului pentru lumea exterioara. Dupa cum singur marturiseste, Gheorghe Craciun are o „perceptie mioapa“ asupra vietii, e incapabil de „compromisul firesc al existentei în colectivitate“ si terorizat de „insuportabilitatea lumii fizice“. În „Trupul stie mai mult“, totul e dedans. Nu exista dehors. „Il n'y a pas de hors-moi“ – aceasta parafraza derrideana rezuma exact jurnalul lui Gheorghe Craciun. Pe de alta parte, autorul înlatura conventiile zonale ale genului tocmai pentru ca scrisul însusi, suprema conventie, le absoarbe si le face inutile pe toate celelalte. „Scrisul este autobiografie si nimic altceva decât autobiografie.“ – afirma pe buna dreptate diaristul. Prin urmare, la ce bun sa te complici cu niste zorzoane inutile, care nu ar face decât sa obtureze adevarata miza a jocului?
Fara revelatii sau alte povesti rasuflate!
Caci, într-adevar, aceasta este adevarata miza a cartii: raportul dintre scris si trait, dintre limbaj si lume. La prima vedere, lucrurile sunt extrem de simple: adeptul misticii cuvintelor, care a primit revelatia textului la un curs de lingvistica, si nu la unul de literatura, devenit apoi textualistul militant din anii '80, s-a pocait si a depus armele în fata realului. Iar convertirea e zisa pe sleau, pentru a nu lasa loc de îndoiala: „Am crezut la început ca limbajul e totul, ca adevarul, credibilitatea lumii stau în limbaj. Am crezut ca limbajul are o proasta întocmire, ca el trebuie remodelat inclusiv sintactic. Mi s-a parut ca exista doua limbaje; cel de-al doilea, cel literar, fiind ascuns în primul, cel uzual, dar numai ca potentialitate. <…> Însa scrisul îmi arata ca tocmai despre asa ceva nu poate fi vorba. <…> Cartile mele de pâna acum exprima în cele din urma o neputinta. Realul, ca si imaginarul – care nu este altceva decât un real construit ceva mai liber – este indestructibil, este invulnerabil.“ (p. 48-49) Si, pentru ca afurisirea literaturii sa para mai credibila, ea e amplificata pâna la maceratia totala a sinelui: „Am devenit un manufacturier.“; „Am devenit o bruta livresca, un monstru de lecturi si simboluri culturale, un om care poate vorbi despre orice.“; „De nesuportat: sa fii un razvratit al literaturii si sa devii ostaticul ei glorios.“ – acestea sunt refrenurile care vertebreaza jurnalul lui Gheorghe Craciun.
Si totusi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, de vreme ce referintele autorului cu privire la actul scrisului sunt mai degraba contradictorii, uneori chiar de la o pagina la alta: „Scriu pentru a împiedica lumea sa ma înghita în pântecul ei întunecat. Dar scriu si pentru a ma pierde.“; „Scriu pentru a fi eu si tocmai scrisul ma face sa nu mai fiu. Scrisul te învie în prezentul lui, pentru a te omorî în viitorul persistentei lui. Scrisul e un act tragic.“ Si aceasta întrucât diaristul stie ca, mai presus de toate, „Scrisul <…> nu exprima un continuum al existentei, ci doar îl mimeaza.“ De altfel, aceasta este reusita majora a jurnalului: Gheorghe Craciun nu triseaza. El stie foarte bine ca nimic nu l-ar fi oprit sa transforme descrierea în naratiune, viata în destin si jurnalul în Bildungsroman. El stie ca ar fi putut foarte usor sa ne spuna una din acele povesti rasuflate de tipul „Cum-eram-eu-odata-june-textualist-si-cum-m-am-vindecat-complet-de-literatura-si-cât-de-pretioasa-e-aceasta-descoperire-pe-care-iata-v-o-împartasesc-acum-si-voua“ sau „Cum-m-am-chinuit-sa-scriu-un-roman-si-pâna-la-urma-am-ajuns-sa-scriu-si-un-jurnal-meserias“ sau „Cum-stau-eu-aici-si-produc-un-text-bun-luând-peste-picior-tocmai-textele-bune“. Însa, din fericire pentru el, autorul refuza sa faca acest lucru. Scrisul ramâne pâna la capat o chestiune blestemata si insolubila care da seama de fracturile din (dez)ordinea vietii.
Body language
Si totusi, jurnalul cuprinde o anumita evolutie, chiar daca aceasta tinde sa se produca în ciuda autorului. Sa citim, bunaoara, trei afirmatii facute în trei momente diferite: 1) „Pariul meu nu are în vedere trupul pur si simplu, ci posibilitatea de a scrie trupul, fara a-l alfabetiza. Aceasta încapatânare a mea de a crede ca dincolo de limbajul curent se afla un alt limbaj (exclusiv psiho-senzorial) sau macar posibilitatea de a-l inventa.“ (ianuarie 1996); 2) „Corpul e ceea ce încearca sa se opuna limbajului, iar gândirea e aceea care încearca sa transforme corpul într-o suprafata uscata de cuvinte.“ (octombrie 1996); 3) „Batrânete. Constiinta a batrânetii. Ma uit la oamenii în vârsta din jurul meu, ca sa vad cum curg pieile pe ei. Ma uit si ma speriu, ma uit ca sa ma speriu. Ar trebui sa-mi fie rusine s-o spun, dar ma privesc zilnic în oglinda (ritualul barbieritului de dimineata) si pentru a urmari ravagiile declansate pe fata mea de trecerea timpului. Nu stiu de ce fac asta. N-ar trebuie sa-mi pese de ceilalti, care deja se raporteaza la mine ca la un batrân. N-ar trebui sa-mi pese de faptul ca nici o femeie nu se va mai uita la mine. Si cred ca nici nu-mi pasa de asa ceva. E mult mai grav: nu mi-au îmbatrânit nici simturile, nici sufletul. Interiorul meu e prea viu pentru acest trup care-si vede mai departe de propria lui biologie.“ (martie 2000) Nu conteaza aici distanta scursa între cele trei momente. Importanta e atitudinea: în primul caz, autorul viseaza la „domesticirea“ trupului prin limbaj; în al doilea, raportul de forte pare sa se fi echilibrat; în ultimul, trupul a devenit deja o realitate semiautonoma, care îsi face de cap indiferent de vointa proprietarului sau de drept. Si poate ca si mai important e stilul însusi: la început „înalt“, sententios, teoretizant; apoi ezitant, dubitativ si eliptic; în cele din urma, tranzitiv, descriptiv, melancolic.
Prin urmare, trupul devine, din simpla „tema“, din instrument teoretic si literar aflat la discretia scriitorului, un obiect cu devenire proprie, în orientarea caruia constiinta si textul nu mai pot face nimic. Fara îndoiala ca în acest sens „trupul stie mai mult“: mai mult decât omul si mai mult decât limbajul. Caci acest body language se defineste printr-un jemanfisism suveran fata de rigorile sintaxei – fie ea strict lingvistica sau „literara“. E un adevar pe care Gheorghe Craciun îl afla la capatul unui epuizant joc în care autorul pariaza la doua capete: existential si literar. Si câstiga la amândoua. „Trupul stie mai mult“ scoate la suprafata scriiturii imaginea celuilalt Craciun, imaginea unui autor care îsi traieste paroxistic propriile obsesii lingvistice si pentru care literatura adevarata e tocmai o marturie a esecului de a scrie doar literatura. Nu ma îndoiesc ca nu numai jurnalul, ci si romanele lui Gheorghe Craciun ar avea de câstigat daca ar fi (re)citite dintr-o atare perspectiva.