Jurnal american (II)
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Vacanta noastra are mai multe nume, dar primul dintre ele este: Sanibel. E o insula în Golful Mexic, o fâsie de pamânt (sau de nisip) în vestul Floridei, la care ajungem dupa mai multe ore de mers cu masina, cu catel si cu purcel. În total suntem noua: cei trei crai de la Rasarit, apoi nasii nostri, Ioana, Toto si Dragos Zanchi, alaturi de tripleta new-yorkeza, Andrei, Doina si Liviu Georgescu. Sa punem la socoteala si câinele: Marie, alintata Mariuca, o catea care raspunde la vreo douazeci si patru de comenzi si pe care o suspectez ca e cea mai inteligenta din grupul nostru. Care numara, altfel, numai intelectuali: medici, economisti, scolari si viitori elevi, un poet, un critic literar... Vârste si experiente diferite, dar un numitor comun: vointa de a ne distra pe cinste, aici si acum, de a profita la maximum de holiday, dupa un sezon atât de solicitant.
Când ajungem la marginea insulitei Captiva si ne dam jos din masini, o caldura naucitoare ne ia în primire. E umeda ca un cearsaf jilav, dupa o noapte de insomnie, si ne intra prin toti porii, facându-ne sa cautam instantaneu un petic de umbra si sa respiram comic, din vârful buzelor. Intram în hotel si ne prabusim secerati pe fotolii, sub uriasele ventilatoare care se învârt lenes, ca în orice film care se respecta. Un miros suspect, marin? oceanic? piscicol?, de alge putrezite? ne gâdila narile, ca si cum ni s-ar da un semnal ca aici este viata adevarata si salbatica, wild life, nu o reclama în culori tipatoare. Ajungem în apartament, care e urias, pe doua nivele, si cu vedere catre Ocean. Înauntru, un mângâietor aer conditionat, pe balcon, nelipsita zapuseala si ventilatorul care încearca s-o destrame. Dincolo de parapet e o arie verde, un mic ecosistem din care, poate, la noapte, vor iesi aligatori sa ne dea binete; iar dincolo de acesta, suprafata neteda si imensa a apei. Cât vezi cu ochii, numai apa, perfect linistita, impunatoare. Dupa ce te uiti cu atentie, câteva minute, la Ocean, ajungi sa te simti ca un gândac.
Dragos, care e liderul recunoscut al grupului si un perfect gurmand, ne ia pe sus si ne duce la restaurant. Prima masa dintr-un lung sir de ospete sardanapalice, desfasurate la orele serii, când mâncarea se lasa, grea, în tot corpul, umflând burdihanul nesatul si sporind, în mod regretabil, numarul de kilograme. Localul e unul asumat kitsch, cu tot felul de fotografii si zorzoane hollywoodiene, cu un semafor, chiar lânga noi, clipind din toate cele trei culori si cu apa servita mesenilor în niste borcane grosolane, cam ca acelea pe care le recuperam noi, în copilarie, din recipientele de mustar. Ne uitam bleojditi la meniul întins pe mai multe pagini si cu denumiri fanteziste. Sa fie vita, porc, peste, calamar, sau ochi de broscuta tavaliti în mujdei de usturoi si prefirati cu kiwi? Orice e posibil, totul ti-e la îndemâna. Cuplând sfaturile lui Dragos cu explicatiile detaliate (prea detaliate) ale chelneritei, intram, în fine, în problema...
*
Chelnerii si, în general, vânzatorii din America nu prezinta o superioritate zdrobitoare asupra celor din România, dar au un atú important. Se gândesc, se concentreaza numai asupra a ceea ce au ei de facut când le iesi în cale. De multe ori, în tara, am impresia ca numai din întâmplare omul din fata mea, de la care vreau sa cumpar ceva, a ajuns comerciant. E un vânzator la o taraba din Piata Gorjului care ma enerveaza cotidian, de fiecare data când îi cer un ziar, se uita nedumerit la mine si clipeste marunt din ochisori. Pare ca se întreaba: ce vrea omul asta de la mine, de ce ma deranjeaza? Poate ca vânzatorul e un filozof travestit, convins ca toate sunt desertaciune, si atunci, la ce bun sa mai citesti presa... Ei bine, în America, asemenea superficii intra în regula jocului. Vânzatorul nu-si aduce aminte ca toti suntem muritori, atunci când îi ceri un hamburger, iar chelnerul nu aprofundeaza fenomenologia spiritului, când îl rogi sa-ti aduca un Bloody Mary. Mai mult decât atât, suprem conformism!, el chiar are Bloody Mary, are si vodca, si suc de rosii, si piper, si tot ce trebuie, spre deosebire de omologul lui din mândra tara est-europeana eminamente agricola care se arata, mereu, dezolat de lipsa sucului de rosii. Sa trecem. Treptat, am devenit specialist în complicatele bucate în care uscatul, oceanul si vazduhul îsi dau mâna. Scoicile sunt minunate, crabii, un deliciu, pestele, nu mai vorbim. Dar, pâna la urma, tot o friptura de vita, facuta cum trebuie, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ramâne prietena de cursa lunga, tovarasa cu care te simti solidar. Alaturi de ea merg si berea, si vinul, chiar si apa chioara, consumata ostentativ, sub ochii vigilenti ai sotiei anti-alcoolice.
Insula, insula, dar restaurantele de aici par foarte bine conectate la realitate. Ne-a dus Dragos la cele mai bune, împingându-ne la suprema ipocrizie omeneasca: sa contempli, în timp ce înfuleci, apusul, sa te încânti de natura sincron cu devorarea ei si sa-i evoci poezia cu papilele zguduite de placeri...
*
Dar nimic nu ramâne nepedepsit pe lumea asta. Am simtit-o, din plin, atunci când ne-am chinuit sa scapam de greutatea excedentara. Cum altfel decât facând sport. – Hai sa facem si noi un tenis, Liviu! – Bucuros, zise el. Terenuri gârla, rachete performante, bucuria începatorului (la mine) si placerea cunoscatorului (la el). Dupa o ora de mers prin soare, în cautarea lui Dragos si a lui Andrei, renuntam la ideea dublului si mizam pe o partida la simplu. Tipul care administreaza terenurile ne face o nota piparata de plata si ne trimite, în compensatie, pe terenul cel mai bun, unde joaca el. Din pacate, orele sunt înaintate iar aerul fierbe. Eu habar n-am de tenis, dar am forta si nu-mi e greu sa dau peste fileu; Liviu stie jocul, dar are probleme cu deplasarea. Soarele te nauceste, dupa fiecare ghem ne refugiem la umbra, unde Matei ne da paharele cu apa rece. Jocul e superb, la fel de frumos ca tenisul de masa, dar cu o alta abordare. La ping-pong domin masa, bratele lungi ma ajuta sa ajung imediat la fileu, în timp ce aici trebuie sa alerg dintr-un colt în altul, fiindca Liviu schimba partea în mod sadic. Daca m-alearga el pe mine nu mai pot sa-l alerg eu pe el. Facem un singur set, echilibrat si aproape epuizant. Am înregistrat prima înfrângere la acest nobil sport. Mi-am scos, apoi, pârleala cu Andrei, care a facut si el tenis la Forest Hills, dar care, adolescent de treisprezece ani, nu poate tine piept maturitatii mele crescânde. Totul e, cu el, sa nu-mi pierd cumpatul, sa ramân calm. Fiindca are tot felul de figuri de mare campion, arunca mingea în sus de mai multe ori, înainte de a servi, dupa care o trimite în fileu. Iar când servesc eu, returneaza bine. Si soarele arde, arde...
*
Ne refugiem în apa. Dar nu în Ocean. Nici în Brazilia n-am putut înota în Ocean, din cauza valurilor uriase. În Captiva Island nu prea sunt valuri, dar e o alga rosie, care s-a pus pe omorât pesti. Intru eu, asa, sa nu zic ca n-am intrat, dar placerea e aproape de zero. Din loc în loc, vezi pe nisip pesti cu burta-n sus. În croaziera facuta pe Ocean, sa vedem delfini, am zarit doi delfini mari si lati, si o gramada de pesti morti. Iar în turul „pe la mangrove“, ecosistemul cu aligatori, moluste, pasari si alte creaturi, n-am avut noroc de nici un aligator. Doar aceeasi, omniprezenta, alga rosie, care sufoca, omoara, distruge, lasând în urma un miros caracteristic. Pacat de oamenii de aici, care traiesc din turism. Îi loveste rau, am impresia, aceasta pacoste de alga care a pus stapânire pe Ocean. Ne consolam cu piscina, minunata, prin care înot fara sa ma usture ochii si fara sa-mi sara tiganusi în cap. Ioana e o înotatoare exceptionala, la cei noua ani ai ei. Se baga pe sub apa ca omul din Atlantis si pare o mica sirena, osândita sa împarta bazinul cu niste vaci de mare batrâne si grase.
Plecam de la Sanibel cu regret, dar nu excesiv. A fost bine, mai ales în dupa-amiaza petrecuta pe plaja, la cules de scoici. E – zice-se – locul cu cele mai multe si mai frumoase scoici din lume: le-am vazut cum intra în nisip, ca sa se apere, cum umbla, prin punerea în functiune a unui piciorus, si cum ramân pe mal, la reflux. Cu o punga de scoici adunate, poate ca, în sfârsit, o sa-i fac si eu lui Matei acvariul de mult promis. Decorul, acum, îl avem.