Universalism literar
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura restituirii »
Autor: SERBAN CIOCULESCU
Recuperam un articol mai vechi – din 1945 – al lui Serban Cioculescu despre Mihai Eminescu; nu doar pentru ca nu ne-am învrednicit sa scriem unul nou, ci pentru ca articolul ar fi putut fi scris si astazi. Problemele vechi sunt noi, si invers. (M. I.)
Daca s-ar face examenul de constiinta al scriitorului român, s-ar descoperi ca nazuinta suprema care-l agita nu este aceea a propriei desavârsiri, ci evaziunea notorietatii sale, dincolo de granitele nationale. A fi tradus într-o limba straina este visul fiecarui romancier sau poet, blazat de tirajele si de consacrarile interne.
Nu mai vorbim de accesele de modestie ale dramaturgilor nostri, încredintati ca numai scenele teatrelor mari din Occident le-ar pune în valoare piesele care n-au isbutit sa se mentina pe afis sau sa faca serie, la noi în tara. În bovarismul literar al mai fiecaruia din confratii nostri, sentimentul precar de partenenta la un climat cultural neprilenic se compenseaza cu asteptarea reconfortanta a momentului de razbatere în atentia universala.
Fenomenul de inflatie psihologica subiectiva e una din caracteristicele bâlciului literar, în care auto-evaluarile mai nu se pot deslusi, neutralizându-se reciproc în clamoarea generala
Mai considerabil este însa un alt fenomen, care poate fi surprins în constiinta publica. Colectivitatile nationale nutresc aceeasi ambitie universalista, la modul generos, al sporirii patrimoniului culturii planetare prin exponentii lor cel mai bine alesi. Am asistat recent la iritatia unei intelectuale care si-a rostit protestul, la audierea unei conferite, ca numele lui Eminescu nu fusese asezat alaturi de acela al lui Homer si Tolstoi.
Într-adevar, unul din locurile comune, expresii ale orgoliului nostru national, este universalitatea lui Eminescu. Cuvântul circula, nu cu întelesul curiozitatii intelectuale, foarte cuprinzatoare, a marelui nostru poet, rasfirat în filosofie, sociologie, politica, istorie, s.a.m.d., ci spre a postula axiomatic valoarea universala a mesajului liric eminescian. Eminescu nu poate fi privit numai ca o culme literara româneasca: autorul „Luceafarului“ trebuie considerat ca unul din marii poeti ai omenirii, nevalorificat ca urmare a accidentului de ivire la meridianul nostru. Prin alte cuvinte, daca Eminescu, în loc de a se naste la Ipotesti, în ziua, luna si anul cutare, ar fi vazut lumina zilei pe o alta coordonata geografica, cu beneficiul altei limbi, de larga audienta, nu încape îndoiala ca opera lui s-ar fi bucurat de o rezonanta universala. Acesta este punctul de vedere al quasi-unanimitatii, în lumea noastra culturala; poate chiar al unanimitatii. L-am înregistrat ca un cronicar obiectiv, care nu se sfieste a privi situatia de fapt în fata, înainte de a-si lua îngaduinta liberei examinari, pe proprii riscuri.
Asadar, înainte de a discrimina, sa examinam conceptul universalitatii, în cadrul delimitat al lirismului. Ce este un poet universal?
Criticul Mihail Dragomirescu întelegea sa deduca din universalitatea temelor literare eminesciene valoarea universala a poetului. Problema destinului, a iubirii, a mortii, a naturii, motive lirice de interes permanent si general, ar conferi astfel autorului lor un caracter universal.
Criteriul este prea elastic pentru a ni-l însusi. Nenumarati ar fi poetii care, corespunzând acestei cerinte clasiciste, s-ar situa de-a dreptul în universal, prin generalitatea tematicei sau problematicei lor.
Înainte de a propune o alta valorificare de acest fel, vom atrage luarea aminte asupra sintezelor lirice, în cadrul literaturii europene. O asemenea sinteza istorica este romantismul, iar Eminescu este ultimul venit dintre romanticii de formatie germanica. De buna seama, marele poet român, prin beneficiu cronologic, a transplantat la noi toata arborescenta matura a liricei germane, cu un geniu linguistic foarte personal si cu un timbru muzical unic. Eminescu a dat cu elegia lui o varianta româneasca de mare pret a lied-ului. Din problematica schopenhaueriana , si-a adaos un prestigiu deosebit de gânditor liric. Posteritatea, deshumându-i vastele poeme de tinerete, a descoperit o neasemuita nazuinta catre ilimitat, care atesta premisele genialitatii celei mai ambitioase. Aceste premise, trebuie sa recunoastem însa cu sinceritate, nu si-au gasit realizarea, la vârsa maturitatii. Eminescu înfatiseaza prin activitatea sa, dintre anii 1876-1883, un foarte curios proces involutiv: si-a impus o serie de renuntari, pe planul nazuintelor majore ale tineretii, în folosul migalirii artistice, datorita careia a dat culturii noastre un instrument verbal admirabil si valori muzicale nedepasite, dar strict nationale. Prin creatiile maturitatii, artistul a biruit dificultatile stadiului evolutiv al instrumentatiei noastre lirice, dar si-a înabusit marile avânturi ale adolescentei si tineretei, care ar fi putut oferi liricei europene o mare simfonie haotica, de stil romantic baroc (o „legenda a veacurilor“ si alte mituri lirice delirante). Ca a murit prea tânar, fara a-si fi realizat destinul, este foarte adevarat. Numai ca acea frângere de linie, în procesul sau de creatie, împiedicându-i elanurile initiale, i-a rapit putinta de a-si fulgera mesajul, de tipul precocitatii romantice, care a îngaduit unei serii de mari lirici europeni sa e realizeze înaintea vârstei de treizeci de ani.
Si mai este un considerent, la lumina caruia se lamureste esecul eminescian. Înlauntrul unui curent european, cum este romantismul, nu se putea afirma decât acel poet capabil sa-l îmbogateasca printr-o categorie noua de sensibilitate. Eminescu n-a adus nici o categorie noua de sensibilitate romantismului european. Altii, anteriori cronologiceste, desi mai putin înzestrati, cum era Vigny, prin atitudini temperamente raspicate, plutind împotriva curentului, si-au tras dâra, lasând semnul personalitatii lor. Ireligios, într-un veac de renastere spiritualista, autorul poemei „Le Mont des Oliviers“ si-a întiparit originalitatea viguroasa cu care, prin celelalte simboluri ale sale, si-a afirmat solidarismul pesimist, încrederea în progresul spiritului uman si în cuceririle stiintifice, misoginismul si antinaturismul. Ca sa dam un alt exemplu, de romantic minor, care de asemenea a îmbogatit cu o categorie noua de sensibilitate peisajul simtirii romantice, îl vom numi pe Benjamin Constant, mare scriitor ocazional, de profesie leader liberal. Chintesential, Adolphe revolutioneaza sensibilitatea romantica difuza si haotica în experimentele ei psihologice, prin luciditatea analitica în fenomenul geloziei. Acest opuscul înseamna poate în literatura franceza un jalon mai putin important decât în cuprinsul romantismului european. Iata cum universalismul se poate uneori afirma în raport invers proportional cu valorile culturale, de ordin national. Lirica lui Eminescu e un exemplu invers, de covârsitoare însemnatate nationala, dar de minima semnificatie universala, întrucât nu adauga climatului romantic european nici un peisaj sufletesc inedit.
Orice am face, oricâte traduceri s-ar încerca, cât de reusite ar fi unele în viitor, nu vom isbuti niciodata sa smulgem din mesajul eminescian, nepretuit ca fenomen national, vreo semnificatie notabila pentru completarea climatului romantic continental. Numai în împrejurarea contrarie, cu totul neprobabila, Eminescu s-ar putea impune peste hotare ca un poet universal. A-i afirma însa universalitatea, fara a-l integra cu o nota noua de simtire în cadrul romantismului, e o simpla proiectare bovarica, de natura veleitara.