Pompi
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: Maria Ellis
Arata ca un ghem de lâna negru-maronie netesalata si pe alocuri murdara, cu urme de noroi întarite si mâzgalituri de apa cu rugina în care a alunecat. Doar ca nu-i noroi acolo si nici rugina. Asa e blana ei. Ochii îi sunt curati, însa li se schimba culoarea, de la albastrul de pui mic de tot la negrul de pui ceva mai mare. Cam de doua luni. În astea doua luni a avut timp destul sa se obisnuiasca putin cu cladirea de birouri în care traieste. Nu stie ce norocoasa e, desigur, se bucura doar din plin de viata pe care o are. Se joaca, asta face toata ziua, singura sau cu câte un om care o baga în seama pe hol. Are tot timpul castronul plin de mâncare si are lânga si apa. Locuieste de fapt într-unul din birouri si are sofa pe jos, într-o cutie de carton într-un colt. Maica-sa e o maidaneza din clasa de jos, dar se banuieste cum ca taica-su ar fi fost un ciobanesc românesc mioritic. Toata lumea zice ca e frumoasa si ca o sa se faca si mai frumoasa. Pe ea nu o intereseaza nici ce sânge are si nici cum arata, doar sa dea din coada cât poate de repede si sa îsi înfiga blând dintii în pantalonii oamenilor. O manânca gingiile. Ei îi si place sa traga de ei. Doar e câine…
Într-o zi apare o sefa, care n-o mai vazuse pâna atunci. Intra în biou sa vorbeasca ceva cu cele trei fete care lucreaza acolo si cu colegul lor care o botezase pe catelusa Pompiliu, stiind prea bine ca-i fetita. Într-o cladire cu multe femei vocile barbatilor sunt ascultate. I-a ramas porecla Pompi.
– Ce sa… ce mai… cum sunt… unde… cu cine… zice sefa, ceva, nu conteaza. Pompi apare de pe canapeaua ei de cârpe si carton, cu sasiul putin strâmb, jumatatea din spate a corpului alunecând usor înspre stânga. Da amarnic din coada si vine sa se joace cu noua persoana care striga surprinsa:
– Aaaaa! Ce-i asta?
Acesta e strigatul care declara începutul luptei cu viata a lui Pompi. În acea zi e stabilit ca Pompi trebuie sa plece. Nu poate trai în cladirea de birouri. Chiar nu se poate.
– Dar aveti mila… nu vedeti ce draguta e…
– Da, dar face pipi peste tot si alte cele, noi nu suntem o companie care permite animale la birou…
– Dar e iarna. E frig rau, ea are doar doua luni. A parasit-o ma-sa. O sa înghete!
– O sa se descurce! Cum se descurca atâtia maidanezi? si daca e sa moara, asta e! Cursul vietii! Ce sa-i faci? Nu toata lumea trebuie sa traiasca!
Asa cruzime mare n-a mai dezvaluit un sef (daramite o sefa) de când a fost înfiintata sefia. Pompi, desigur, o ignora. Descopera picioarele de birou si faptul ca îsi poate înfige în unele locuri dintisorii înca moi. Sentinta ramâne însa si Pompi trebuie sa elibereze locul cât de curând.
A doua zi, dupa lungi dezbateri cu familia, una dintre fetele din birou o ia acasa. Apartamentul are gresie pe jos, în hol si în bucatarie. Poate sta acolo o vreme. Asa a ajuns Pompi sa faca si prima plimbare cu masina. Iese din cladirea de birouri sub bratul stapânei si da cu nasul de frigul de afara. Ãsta e primul semnal de alarma. Se sperie, face ochii mari si se zbârleste, dar nu chiar ca o pisica, ci asa: de frica se retrage cumva în pielea proprie, facându-se mai mica, asa ca pare sa îi ramâna mai multa blana ai carei peri stau în sus, nu tepeni ci mai mult ca niste antene flexibile.
– Hai Pompi, nu te speria… zice noua stapâna si Pompi nu stie înca ce înseamna asta. Nu stie nici ca ce i se întâmpla acum se numeste frica si cam ce ar trebui sa faca ea cu ea.
Ajung la masina si Pompi e lasata pe scaunul pasagerului. Îsi baga capul între umeri si îl întoarce, terorizata, în toate partile. Tresalta puternic atunci când aude usa închizându-se iar când porneste motorul universul întreg se zgâltâie în tâtâni. Pompi scapa, de emotie, câteva picaturi de pipi pe scaun.
– Pompi, ce faci?! Ne suparam!, se înfoaie stapâna care e înca prea plina de entuziam ca sa recunoasca faptul ca în foarte scurt timp o sa doreasca sa o fi lasat sa se descurce lânga un tomberon, cu o mama maidaneza adoptiva… sau cine o sti ea sau Dumnezeul câinilor.
Mâna stapînei se întinde si o apuca pe Pompi de ceafa, apoi o lasa pe carpeta din fata scaunului pasagerului. Aceea poate fi spalata mai usor. Pompi pricepe si nu protesteaza. E, de altfel, o creatura cu multa buna-vointa – sau poate ca pur si simplu are instincte foarte bune si, pentru ca nu vrea sau nu poate sa îsi aranjeze viata prin forta, o face cu dragalasenia.
Pe drum, de atâta cumintenie, inima stapânei se înmoaie si uita de picaturile lasate pe scaun. I se par chiar amuzante acum si îsi si imagineaza ce glume o sa faca pe seama celor care se vor sui în masina.
– Frumoasa lui mama… draguta lui mama! Frumusete mica ce esti!, gângureste, nevenindu-i sa-si creada urechilor ca asemenea vorbe de alint ies din gura-i înca prea tânara pentru un copil.
Pompi nu cade în plasa. Da din coada rapid, ca sa multumeasca pe stapâna, ofteaza si îsi gaseste culcus undeva, cam pe deasupra rotii care probabil ca vibreaza destul cât sa îi dea o anumita senzatie de siguranta, ca un leagan.
În curând, ajung si în noua casa. Pompi e întâmpinata cu multa dragalasenie, pe care o cunoaste foarte bine fiindca asa faceau mai toti oamenii care intrau în biroul în care a locuit înainte, sau care se întâlneau cu ea pe hol. Îi vine inima la loc, dar e mai departe prudenta. Ofera joaca la schimb pentru siguranta si confort. Îsi prezinta sasiul strâmb din spatele caruia porneste coada ca un steag care flutura pe un dinam. Oamenilor le place asta. Pentru început, nu îsi înfige coltii în nimic, nu latra si nu mârâie. E toata numai zâmbet, buna-voie si bunavointa. Un singur lucru doar îl mai zbârceste, asta e mai greu de înteles pentru creierul ei de câine – si anume ca oamenilor nu le place când îsi face ea nevoile în alte locuri decât cel destinat anume în acest scop. Atunci, în prima seara, i se arata locul dar nu se întâmpla nimic când are un „accident“, decât ca apare un mop cu coada rosie si lumea începe sa se agite cu el iar Pompi, spre deliciul publicului, îl poate fugari putin. Când e de joaca, învata repede…
În prima noapte, pe întuneric, în holul noii case, Pompi gaseste un coltisor retras sub cuier, într-un intrând ca un sertar fara capac. Smerita, da la o parte unul dintre adidasii ce locuiesc acolo si îsi pune ostenita capul pe celalalt. Face toate astea din instinct, iar instinctele îi sunt atât de bune, încât merge la sigur: dimineata, stapâna, încântata, îi face o poza asa, dormind pe adidas, ca sa o duca la birou.
Mai trec vreo doua zile. Între timp, Pompi se obisnuieste din ce în ce mai mult cu noua casa. Începe sa alerge si sa îsi ia domeniul în stapânire. Fiind mult mai mic decât în partea cealalta, îl poate strabate în vreo douazeci de salturi. Holul si bucataria. Îsi face anumite calcule si hotaraste unde sa-si depoziteze necesitatile fiziologice. Oamenii încep sa bodoganeasca, dar strâng, ca n-au ce face, iar Pompi ajunge la concluzia ca asta se întâmpla când face ea „ceva“: oamenii mârâie.
Nu e ceva rau, ci pur si simplu e.
Alta: aude de jos latratul pudelului vecinilor si cam pe la finele primelei zile hotaraste sa-i raspunda.
– Pompi, nu e voie!, o cearta râzând stapâna care începe sa fie vag nervoasa. E o anxietate generala… o nemultumire pe care Pompi nu poate sa o localizeze exact. Asa ca…
Deja din a treia zi Pompi începe sa se schimbe. Nu se mai sperie de absolut nimic si face doar ce vrea ea. Ba, mai mult decât atât, începe sa-si ceara drepturile. Daca e certata fiindca a ros ceva, îsi ia coada la purtare si pleaca, sa nu mai auda. Nu-i place. Daca vrea sa latre latra, iar daca aude „Nu e voie! ssssss!“, mârâie la persoana care încearca sa impuna limita. Vrea joaca si companie umana, cât mai multa, iar daca nu o capata, atunci când oamenii pleaca din casa sau sunt la ei în camere cu usile închise, schelalaie prelung, ascutit si dureros. Ca si înainte, stie exact ce sa faca pentru a îsi crea si pastra starea de bine, în functie de ce doreste pe moment. Iar din dragalasenia de acum trei zile au mai ramas doar joaca, sasiul strâmb si coada care bate darabana pe cuier, de bucurie. Chiar se bucura de toate cele – si nu tine nici râca. De nici un fel.
Prin a cincea zi noua casa se revolta.
– M-am saturat sa tot adun la pipi si…
Asa zice unul. Altul nu se mai lasa înduiosat de giumbuslucurile lui Pompi si ar vrea sa-i puna botnita ca sa n-o mai auza schelalaind de singuratate. Pompi trebuie, din nou, sa îsi gaseasca o casa. Dar nu! Cum e posibil! E asa de draguta! Aveti mila!
Pompi, ca si mai înainte, e indiferenta la orice plan de viitor. Traieste din plin în moment. Traieste, de altfel, doar în moment. Nu aude si nu întelege decât atunci când pericolul e iminent.
La începutul celei de a saptea zile, Pompi se gaseste din nou sub bratul stapânei si apoi în masina, pe scaunul pasagerului pe care au fost asezate pungi si multe cârpe. Cu instinctele-i impecabile, stie sa stea cuminte, aproape nemiscata. Nu mai face nici un giumbusluc si nici o dragalasenie, decât daca e bagata în seama. Atunci, desigur, raspunde, da rapid din coada si adulmeca aerul. Asteapta, stie ca se petrece ceva si ca în curând va urma altceva. Nu stie înca ce si nu se poate spune daca e pregatita sau nu. Din afara pare calma. Putin prudenta, dar calma. Asteapta.
Spre dupa-amiaza se dau în sfârsit jos din masina. Totul miroase altfel, a multi brazi si multa iarba si un frig care e diferit decât cel de la oras: mai taios pentru ca aerul e mai curat. Se aud si tot soiul de voci, nu doar latraturi: macanituri, sîsîieli, grohaieli, nechezat si mieunat si înca multe altele. Pompi se simte, pe loc, acasa. Si chiar e.
Vezi? Instinct.