Ateneul cu minus la inventar
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura urbană »
Autor: Radu Comsa
La sfârsitul anului 2008, Ateneul Român si-a sarbatorit cei 120 de ani de viata. În buna traditie festivista, urmatoarea celebrare va urma peste doar cinci ani, la urma urmei si 125 e o cifra rotunda, apoi se sare peste multiplul lui 13 pentru a se ajunge la 140 ca un preambul la un magnific triplu jubileu al icoanei noastre urbane.
Din fericire, la aniversare Ateneul s-a prezentat onorabil, înca proaspat dupa o renovare laborioasa, iluminat exterior prin sponsorizari italienesti si cu o gradina îngrijita cu pasiune, mult mai îngrijita decât altele care doar subzista prin centru. La capitolul neplaceri ar veni miutele jucate în curte de copiii din cartier si plesnitul skate-urilor pe granitul gri, dar asta intra în regula vietii orasului, la fel ca si gugustiucii si taximetristii urcati pe parapet în coltul spre hotel. Neplacerea reala e data în egala masura de petele de ulei lasate de masinile prea mari parcate pe peron când sala e cedata în scop comercial, deh, marketingul (oare cum s-o fi spus „marketing“ pe vremea lui Carol I?).
Imaterial acum. si aici sta bine din punctul de vedere al muzicii. Anul calendaristic si-a avut apoteoza aniversara într-un concert de exceptie pe 15 decembrie 2008. Sub bagheta maestrului Cristian Mandeal, un concert minunat a încheiat un an muzical remarcabil prin consistenta, chiar daca aflat într-un intermezzo inter-Enescu. Iar în 2009, cu câteva luni înainte de festival, la Ateneu se va auzi „Die Walküre“, partitura devenita opera rara pentru Bucuresti.
Concertul din 15 decembrie 2008 a fost la înaltimea aniversarii, încheiat cu o simfonie a IX-a interpretata magistral si onoranta pentru unitatea artelor reprezentata de Palatul Ateneului. La plecare, publicul era extaziat si extazul era complet justificat de calitatea momentului. Nimanui nu-i lipsea absolut nimic. De fapt, absolut nimic nu pare sa-i lipseasca Ateneului la aniversarea de 120 de ani. Chiar nimic?...
De fapt, Ateneului Român îi lipseste o jumatate spirituala si nimeni nu observa camuflajul subliminal care face ca hainele împaratului sa fie doar sonore. La fondare, în actul semnat de ilustrii Constantin Esarcu si V. A. Urechia se prevedea ca Palatul sa fie un templu al Artei si al stiintelor. Printre fondatorii si semnatarii apelului ce însotea loteria publica, de fapt celebra subscriptie sub cuvintele „Dati un leu pentru Ateneu“, au fost si pictorii Gheorghe Tattarescu si Constantin Stancescu. Iar, în initiativa panteonica atât de simpla si efectiva, cuvântului „Arta“ i-a fost atribuit de fondatori sensul cel mai generos, astfel încât Ateneul a fost timp de peste 60 de ani si spatiu permanent de expunere pentru artele frumoase.
„Domnul Mützner va roaga sa binevoiti a'l onora cu Visita Domniei-Voastre la a sa Expositia de Pictura (...fiorituri...) Ateneul Român de la 5-28 Februarie 1909. Intrarea libera“ cam asa suna invitatia la expozitia de debut a unui tânar pictor de doar 23 de ani, Samuel Mützner. Era abia întors de la Giverny, de unde, cu experienta celor doi ani petrecuti lânga Claude Monet, aducea în România straluminarea impresionista, în varianta proprie cvasipointilista. Invitatia era tiparita de fratele Marcu Mützner, litograful Curtii Regale, cu pravalia chiar vizavi de Ateneu. Expozitia a avut mare succes si prin contributia lui Anastase Simu, care cumpara o mare parte din lucrari, ceea ce a permis pictorului sa devina globetrotter-ul picturii românesti. Ulterior, Mützner are la Ateneu înca douasprezece expozitii cu maxim succes între 1912 si 1947.
Episodul Mützner este doar un exemplu, ales pentru consecventa atasamentului pictorului fata de acest spatiu. Expozitiile memorabile au fost foarte multe si au prins stricta contemporaneitate fara festivism, fara obligatia salilor cedate pentru testari de cosmetice si fara patimi comemorative.
De la expozitia Luchian-Darascu din februarie 1914 sau personala Patrascu din 1915 la cea a lui Horia Damian în 1946, Ateneul era locul obligatoriu de vizibilitate pentru creativitatea momentului. În afara expozitiilor personale, Ateneul a fost o gazda generoasa pentru manifestari fara sediu alocat, dar generatoare de suficiente polemici, de la primele saloane ale Tinerimii Artistice la clasicul Salon Oficial de Pictura si Sculptura. A fost si gazda unor mari scandaluri, cum a fost închiderea prematura a retrospectivei Grigorescu din 1938, în urma reactiei lui Alexandru Busuioceanu, care demonstra prezenta în expozitie a unor falsuri prea evidente.
Dincolo de Muzica si Belle-Arte, Ateneul a fost dedicat si conferintelor stiintifice, dedicatie respectata cu fidelitate pâna în 1947. Dar daca, în 2009, difuzarea unei idei stiintifice nu mai este dependenta de o sala de conferinta în forma sa materiala, net-ul face totul aproape gratis, artele frumoase, la fel ca si muzica, au ramas dependente de un spatiu fizic specific, în care sa vezi (la fel cum trebuie sa si auzi). Pe net, un muzeu online poate fi cel mult o referinta, de o calitate egala unui concert simfonic transmis în Second Life.
Or, în acest moment, Ateneul Român este doar o sala de concert, o foarte buna sala de concert, dar si un imobil care îsi pastreaza nefolosite spatiile de expunere pentru Belle-Arte, spatii special proiectate prin vointa fondatorilor. Cele doua-trei expozitii plastice pe an nu au decât semnificatia unei obligatii respectate arbitrar.
Într-un top al scandalurilor culturale ale anului 2008, povestea poneiului roz ocupa primul loc. Explicabil doar prin notorietate, pentru ca substanta scandalului e relativ soft, ca un balon roz sucit în forma de calut. Dupa mine, cea mai hard, chiar hard-core ipostaza culturala a anului e data de pierderea sediului Uniunii Artistilor Plastici, cu vizionarea la stirile de la ora cinci a imaginilor cu caratul tablourilor lui Ciucurencu în cârca. Acea ubicua vedere ar fi inflamat subit obrazul oricarui ministru al Culturii dintr-un continent cocosat de-atâta mostenire culturala. Lipsa sediului nu e decât ultima dintr-o lunga succesiune de nefericiri, care a decimat atât atelierele, cât si salile traditionale ale UAP. Pentru o imagine completa e usor de accesat pagina web a Uniunii, care arata ca un lung pomelnic de demersuri pe un ton „disperativ“.
S-ar putea spune ca exista alternative, exista diverse galerii, exista MNAC-ul. OK, dar galeriile independente nu au înca anvergura a ceea ce era odata Sala Mozart de exemplu. Iar Muzeul National de Arta Contemporana nu a depasit autoizolarea übercool, unde orice sacou obisnuit deranjeaza atmosfera emo-art pe care se contempla ruina lui Ceausescu între doua beri. MNAC-ul poate fi si cameleonic atunci când ocazia, înca vie, e venerata global, vezi preconizata retrospectiva Horia Damian, retrospectiva care ar sta mult mai bine la Ateneu, locul primei si ultimei sale expozitii din România.
Într-un peisaj aflat între nefericiri paseiste si arogante fara parcare, singura evidenta este insuficienta spatiilor majore de expunere în Bucuresti. Iar în acest context si în spiritul lui „restitutio in integrum“, Ateneul Român necesita o retrocedare imediata, adica o institutie egala în drepturi cu Filarmonica „George Enescu“, care sa gestioneze spatiile dedicate ale palatului, pentru o succesiune permanenta de expozitii de arta plastica. Cu artisti ai zilei de azi, cu geniul, prostelile sau certurile de rigoare, fondatorii ar fi multumiti, pentru ca, citând din actul de fundatiune, Ateneul a fost si trebuie sa ramâna „popular“. Exact asa a si fost construit, leu cu leu si nu dintr-un capitol al bugetului protocolului de stat.