Portia Popescu
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura literară » Dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
„Senzationala drama pasionala“ consumata pe strada Fidelitatii nr.13 o are ca eroina si victima pe fiica „doamnei Zamfira Popescu, vaduva raposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, fost profesor de limba latina“ si, respectiv, sora lui „Cicerone Popescu elev de administratie“. Mobilul groaznicei sinucideri: deceptia sentimentala; în speta, deoarece domnisoara Portia Popescu „este parasita de tânarul Misu Z..., pâna zilele trecute student în medicina si astazi medic de plasa“. Iata faptele: timp de patru-cinci ani, între junele studios, asezat în pensiune completa „într-o odaie mobilata, la doamna Zamfira Popescu“ si fiica gazdei se consuma „o relatiune amoroasa nebuna“, care se termina brutal dupa ce medicinistul intra în posesia diplomei si, obtinând un post de medic de plasa, îsi anunta partenera despre iminenta sa plecare în provincie, care echivaleaza cu încheierea relatiei. Contrariata în pasiunea ei, „fata începu sa-i faca niste scene, aci dubioase, aci fieroase“, în care „doftorasul“ întrevede o potentiala primejdie. „Pentru a adormi temerile victimei sale si a o asigura ca si-a schimbat cu desavârsire hotarârea de a o parasi“, el aranjeaza inserarea în presa a unui anunt linistitor, care se soldeaza cu efectul scontat: „Ultima umbra de îndoiala si de temere a d-rei Popescu fu risipita...“. Dar farsa nu se opreste aici: „ca sa poata pleca fara vorba si sa-si ia si bagajul“ fara a trezi suspiciuni, dr. Misu Zaharescu (pe numele sau întreg) invita damele – mama si fiica, adica – la teatru. Dupa ridicarea cortinei, surpriza: „pretextând ca merge la bufet sa le aduca prajituri si apa rece pleca frumusel din loja. Coborî, iesi din teatru, se arunca într-o birje, merse acasa, îsi lua bagajul, se duse la gara si se sui în tren“. Vazându-se abandonata, „d-ra Popescu a avut o criza nervoasa îngrozitoare“, care s-a amplificat pâna când „durerea morala devenindu-i insuportabila, s-a hotarât a pune capat nenorocirii sale prin moarte“. Tânara compune o scrisoare de adio „catre mamita si catre fratiorul ei“, apoi înghite fosforul provenit din „gamaliile de la o duzina de cutii mari de chibrituri“ dizolvate „într-o cinzeaca de rachiu de drojdii“. Din fericire, doza nu este letala, iar ulterior istoria vireaza într-un neasteptat happy end: peste câteva zile, „gentila domnisoara Portia Popescu“ si „simpaticul dr. în medicina d. Misu Zaharescu“ se logodesc, urmând ca, imediat dupa cununie, fericita pereche sa plece la Montpellier, în calatorie de nunta si de studii, barbatul dorind „a-si completa cercetarile stiintifice“.
Toate aceste detalii le aflam din relatarile a doua organe de presa cu titluri complementare („Aurora“ si „Lumina“), dar cu viziuni fundamental opuse asupra evenimentelor si asupra protagonistilor lor. Imaginea Portiei Popescu, cel putin, difera în asa masura de la o publicatie la alta încât, fortând putin lucrurile, potrivit ar fi sa vorbim despre doua personaje purtând – întâmplator, doar – acelasi nume. În versiunea aurorala, ne aflam în fata unei tinere sensibile, îndragostite sincer (florile ei preferate, bobocii de trandafir au reprezentat întotdeauna un simbol al iubirii...), care se daruieste sentimental cu toata candoarea fiintei sale si care, înselata în asteptari, nu ezita „sa prefere luminii vietii bezna nimicului“, jertfindu-se pe altarul unei pasiuni coplesitoare. Portia Popescu se înfatiseaza ca o victima inocenta a superficialitatii, fariseismului si calculelor meschine ale lui Misu Zaharescu si, prin extensie, a relei întocmiri a lumii în care traieste. Bref, avem de-a face cu o ipostaza a feminitatii romantice în acceptiunea sa cea mai pura si mai deplina.
În lumina investigatiilor declansate de ziarul concurent însa si a dezvaluirilor facute publice în paginile sale, lucrurile stau cu totul altfel în realitatea prozaica a „acestui roman tragicomic“. Mai întâi ca toata tevatura senzationalista din strada Fidelitatii nr.13 „n-a fost deloc vreo hotarâre serioasa de sinucidere, ci numai o demonstratie, cu scop a interesa pe infidelul „doftoras„“, doza de fosfor îngurgitata de falsa victima fiind „cu totul nensemnata“. Suficienta, totusi, pentru a-i lua cu mâna o durere grozava de masele pentru ca „d-ra are dintii foarte stricati si sufere mult de asta când raceste; e probabil ca aceasta infirmitate, ca si cearcanele vinete de pe obraz, se datoreste abuzului nemasurat al gogosilor de ristic.“ În plus, „din cauza durerilor prea frecvente de masele, a si contractat de mult obiceiul fumatului.“ Acesta este însa numai începutul operei de demitizare la care ziarul „Lumina“ supune fara mila, dar cu ucigatoare ironie personajul. Aflam astfel ca „tânara amagita, delasata, abandonata, nenorocita, numara peste de doua ori mai multe roze decât îi trebuiesc cuiva pentru a-si putea administra liber averea si raspunderea personala – adica o vârsta cam de 44-45 de ani. Sunt vecine în mahala care o estimeaza chiar la mai mult.“ Profilul ei moral lasa, asijderea, de dorit: „Foarte romantioasa, ea tinea mult la societatea tinerilor studenti, slabiciune contractata de mult, de vreo douazeci si cinci de ani...“ sub forma de mostenire genetica: „se pare ca si mamita a avut odinioara multa slabiciune de „boboci“.“ Se sugereaza, asadar, ca Misu Zamfirescu este o biata victima a apucaturilor vag nimfomane si a asalturilor hranite cu intentii matrimoniale ale Portiei. Baiat saracut fiind, alimenteaza interesat legatura bilateral oneroasa „care era o binefacere cereasca pentru el“ si astfel „aceasta relatiune destul de nepotrivita“ dureaza pâna când „medicinistul“ îsi sustine lucrarea de absolvire a studiilor. Iar cum „de mult îi erau peste cap favorurile d-rii tica, se hotarî sa scuture jugul“ si, „prin protectiuni“, reusi sa obtina un post de medic de plasa. „Când voi sa plece, pasionata Portia îi puse piciorul în prag: scene sfâsietoare, rugaciuni fierbinti, amenintari teribile de sinucidere si chiar de asasinat.“ Misu Zamfirescu, „voind sa evite scandalul în mahala“, dar „plictisit“ pâna peste poate, recurge la subterfugiul cu teatrul, iar de-aici încolo lucrurile sunt cunoscute...
Sa recapitulam succint. În „Aurora“, despre Portia Popescu si nefericita ei istorie dramatic-amoroasa se vorbeste în termeni ca: „melancolie“, „abatere sufleteasca“, „foarte simtitoare“, „sarmana fata“, „stare desperata“, „una din acele pasiuni care decid în viata unei femei“, „victima“, „tânara sentimentala“, „naiva ei sinceritate“, „acela pe care îl adora“, „o criza nervoasa îngrozitoare“, „durere morala insuportabila“, „copila“, „romantica“, „nenorocirea bietei creaturi“, „biata fata“. În „Lumina“: „sinucigasa din strada Fidelitatii“, „o întreaga melodrama“, „comedia“, „foarte romantioasa“, „persoana ridicula“, plus detalii fizice si fiziologice compromitatoare: vârsta avansata, supraponderabilitate, dinti stricati, cearcane vinete si altele ejusdem farinae amintite anterior.
Evidentele diferente de abordare a aceluiasi subiect au focalizat comentariile consacrate schitei pe ideea satirizarii metehnelor presei asa zicând „populare“, „Groaznica sinucidere...“ fiind considerata o parodie a limbajului si procedeelor gazetaresti deplorabile specifice jurnalismului senzationalist, cu stereotipiile inerente retoricii de gen, cu imagistica chicioasa, romantarea ieftina a prozaicului fapt divers cotidian etc. Numai ca aici nu e vorba despre nici un fel de parodie: astea sunt dintotdeauna cliseele (ca sa nu spun: acesta este canonul) tipului de presa în discutie pe care Caragiale nici nu le satirizeaza, nici nu le ridica în slavi. Ba, mai mult: recurge el însusi la exact acelasi instrumentar – tehnic, lingvistic, stilistic -, în reportajul dedicat sinuciderii lui Alexandru Odobescu si publicat cu doi ani înainte, pe 16 noiembrie 1895, în „Gazeta poporului“. Altceva mi se pare mie important însa în legatura cu aceasta schita mult mai interesanta decât lasa sa se întrevada includerea sa în ciclul presei („Reportaj“, „Ultima ora!...“, „Boris Sarafoff!...“, „Duminica Tomii“, „O cronica de Craciun“ etc.). Iar partea de interes vizeaza în mod direct personajul Portia Popescu.
În primul rând, ne aflam în fata unei operatiuni de ambiguizare voluntara a realitatii (factuale si textuale) care pune cititorul în imposibilitate de a raspunde cu certitudine întrebarii: care este, de fapt, adevarata Portia? Cea din „Aurora“ sau cea din „Lumina“? Amândoua? Niciuna? Finalul schitei, cu fericitul matrimoniu al protagonistilor pare a acredita drept mai probabila varianta romantica a istoriei si, implicit, imaginea „aurorala“ a personajului. Pe de alta parte, detaliile mai mult decât realiste, de-a dreptul satirice, din versiunea „Luminii“ au o pregnanta superioara, sunt mai convingatoare si ramân mai bine întiparite în memoria lectorului. Faptul tine de o dialectica perversa a perceptiei literare în raport cu ansamblul operei lui Caragiale care ar merita o discutie mai larga, dar care nu face obiectul acestor rânduri.
În al doilea rând, trebuie observat ca „Groaznica sinucidere din strada Fidelitatii“ (publicata în 1897) propune în creatia epica româneasca, în devans cu câteva decenii fata de Camil Petrescu et comp., dubla sau chiar multipla perspectiva narativa: aceleasi personaje si acelasi episod din viata lor sunt înfatisate din câteva unghiuri subiective – cel al ziaristului de la „Aurora“, cel al colegului sau de la „Lumina“, cel al internilor din spitalul unde Portia este internata, cel al jurnalistului de la „Universul“... O deschizatoare de drumuri aceasta Portia Popescu asa cum va fi fiind ea: romantica sau romantioasa, sublima sau ridicola!
P.S. Pour la bonne bouche: în „Citizen Kane“, pelicula realizata în 1941 de Orson Welles si considerata de multi cel mai valoros film din existenta seculara a celei de a saptea arte, pentru prima oara, viata unui personaj cinematografic este reconstituita prin juxtapunerea poliedrica a perspectivelor mai multor oameni care l-au cunoscut, fiecare dintre ei cu adevarul sau, respectiv, cu propria imagine asupra eroului, magnatul de presa Charles Foster Kane. Ultimul cuvânt pe care îl rosteste înainte de moarte batrânul Kane, considerat cheia enigmaticei sale vieti, este „rosebud“. Ultima dorinta a Portiei, reiterata inclusiv în post-scriptumul scrisorii de adio, este sa i se puna pe mormânt boboci de trandafir. „Rosebud“ înseamna, în engleza, boboc de trandafir...