FESTIVALUL INTERNA&a354;IONAL AL FILMULUI DE LA CAIRO
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura cinema »
Autor:
La umbra piramidelor
MAGDA MIH&a258;ILESCU
Cairo – cel mai vechi festival din lumea araba. M-am învârtit de câteva ori în jurul acestei fraze. Ce poate însemna „vechi“ într-o tara precum Egiptul? Pâna la urma, usor stânjenita, las cuvântul în pagina. Stiu bine, viata îsi vede de ale ei, nu poti trai gândindu-te mereu, cu capul plecat, la istorie, la trecut. Ar fi si putin ridicol, nu numai nesabuit. Si totusi, oricât ai iubi cinema-ul, îti trebuie o anumita mobilizare a luciditatii pentru a uita ca vii dintr-o arta semeata tare pentru ca a trecut cu bine un secol de existenta. Pe deasupra si dependenta de o materie pieritoare, pelicula sau, mai nou, suporturile digitale, vulnerabile si ele. Ce-ti ramâne de facut? Sa lasi în pace memoria înaltimilor, sa lupti cu ea, pentru a uita, temporar, piramidele, Luxorul, Karnakul, sa privesti în jos unde, la doi pasi, clipoceste Nilul, în timp ce îti iei micul dejun. Degeaba. Fluviul este magic. Nu e bine sa stai prea mult nici în preajma lui, navalesc povestile, vine mitologia peste tine. Drept care, criticului care vrea sa ramâna drept, necontaminat, cât de cât cu picioarele pe pamânt, nu-i ramâne decât sa se închida în sala si sa se afunde în realitatea zilelor noastre. Asta – dupa ce trece de patru ori pe zi Nilul cu vaporasul, pentru a ajunge la cinema. La Cairo nu scapi de istorie. Chiar presedintele manifestarii, Ezzat Abu-Ouf, marturisea: „Îti trebuie destul curaj pentru a-ti croi propriul tau drum, a gasi solutii care sa-ti înlesneasca mersul înainte.“ Fara aceasta energie nu ar fi reusit sa ajunga în categoria festivalurilor de categorie A. Desi trecutul meu cairez numara numai doua editii, aceasta, a 32-a, si cea de anul trecut, am bagat de seama dorinta de largire a orizontului, mai ales în interiorul principalei sectiuni, competitia lung metrajelor. O diversitate de tari, neîntâlnita, uneori, nici la festivalurile de mare rezonanta: Belgia (nu înseamna numai fratii Dardenne), Danemarca (nu înseamna numai Lars von Trier), Argentina (tara pe un bun val cinematografic), Spania, Italia, China, Japonia, Franta, Germania, Grecia, Rusia, Lituania, Ungaria, Turcia, Elvetia, evident – Egiptul. Cu foarte putine exceptii – am întâlnit autori pentru care prezentul înseamna totul. Asa cum îl traim, cu tensiunea globalizarii, emigrarii, integrarii, comunicarii. Dificultatea apropierii umane, a acceptarii strainului într-o lume în aparenta deschisa pare a fi un centru de interes, asa cum ne-a convins filmul „Los (Cut Loose)“ al belgianului Jan Verheyden, distins de altfel cu Piramida de Argint (cum altfel s-ar fi putut numi premiile?). Regizoarea spaniola Chus Gutierrez a privit drama alteritatii dintr-un alt unghi, al dreptului ultimei calatorii catre radacini, al întoarcerii în pamântul tarii, „Retorno a Hansala“. Ardoarea luptei unei surori pentru a-si aduce acasa, în Maroc, fratele mort departe a impresionat publicul dar si ambele jurii: „cel mare“, sa spun asa, i-a acordat Piramida de Aur iar Juriul Fipresci – Premiul Criticii Internationale. Au fost mai multi cumularzi, amintitul „Cut Loose“ fiind si detinatorul unui Premiu pentru scenariu, ex-aequo cu „L'Empreinte de l'ange“ (Saffy Nebou, Franta), la rândul lui distins si pentru „Cea mai buna regie a unui al doilea film“ (categorie insolita), premiul regizoral propriu zis, cel cunoscut peste tot ca Best Director, revenindu-i danezei Pernilla F. Christensen cu al sau „Dancers“, o sobra, încordata poveste de dragoste. Inexplicabil pentru mine cum a ramas în afara atentiei „Imperiul disparut“ („The Vanished Empire“, titlul international) al cunoscutului cineast rus Karen Sahnazarov, nume stiut cinefililor români, familiarizati cu nostalgia lui plina de luare aminte („Noi, cei din jazz“, „Seara de iarna la Gagra“, „Ziua noptii cu luna plina“). Juriul international l-a ocolit, iar în juriul nostru, al Criticii, a avut 2 voturi din 5. Nu voi ezita sa spun ca a fost unul dintre cel mai bune filme vazute la cea de a 32-a editie a festivalului. De aceea ma voi opri mai mult în dreptul lui. Exista trei „Imperii disparute“: cel arheologic, ruinele Khorezm, cunoscute si drept „Cetatea vânturilor“, ale carui îndepartate imagini îl tulbura pe Serghei, personajul principal, fiul unor oameni de stiinta; al doilea imperiu este Uniunea Sovietica a anilor '70, când are loc actiunea. Cât despre cel de al treilea, îl vom descoperi abia în ultima parte. În ciuda unor momente pline de veselie, tonul general este unul al tânjirii dupa ceva fara nume. O neliniste crescânda pluteste în jur. În aparenta, Serghei si prietenii sai nu au mari dorinte, asteptari. O pereche de blue jeans Wrangler, câteva albume cu Pink Floyd, Rolling Stones, cumparate la negru, le procura o imensa bucurie, mai ales când toate aceste comori înseamna cele mai agreabile si convingatoare argumente ale succesului în fata fetelor. Viata tânarului pare a fi un lant de pierderi, desi nimic nu anunta conflicte majore. De aceea filmul este atât de emotionant. Problemele ivite nu par a fi grave, raspunderile venite odata cu apropierea vârstei adulte sunt ignorate. Baiatul rebel, sfarâmator de inimi, pierde, însa, rând pe rând logodnica, mama, prietenii. Deciziile hotarâtoare sunt luate prea târziu. Dintr-o data, filmul sare peste decenii, într-un viitor necunoscut. Uniunea Sovietica nu mai exista. Nu avem idee despre vreo schimbare. Sahnazarov executa un adevarat tur de forta: într-o zi, pe un aeroport, fostul bun prieten si rival Stepan, acum aproape un barbat batrân, îl întâlneste pe Serghei. Abia se recunosc unul pe altul. Pâna la sfârsit, ultimul ramâne doar o voce off. Ca si cum ar fi stânjenit sa se arate altora. Vestile sunt doar niste biete amanunte domestice. Ne dam seama ca adevaratul „Imperiu disparut“ este viata irosita, cu visele ei imposibile, spulberate precum nisipul luat de vântul din îndepartatul Khorezm, „Cetatea vânturilor“. Se pare ca festival fara perdanti nu exista.
I se spunea Jo
CRISTINA CORCIOVESCU
Cairo 2008 a fost dedicat lui Youssef Chahine, cel mai cunoscut si mai important regizor egiptean al tuturor timpurilor. A murit anul trecut, în iulie, la vârsta de 82 de ani, lasând în urma o prodigioasa filmografie (nu mai putin de 42 de lung si scurtmetraje). Dictionarele îl caracterizeaza drept un cineast eclectic cu înclinatii cosmopolite. A atacat toate registrele, de cele mai multe ori le-a amestecat în acelasi film – drama, comedie, filme istorice, farse, muzicaluri, documentare – pentru ca asa e în viata: „Într-o zi râzi, spui tâmpenii, plângi. În filmele mele am încercat sa condensez toate aceste stari“. Dar egipteanul din el, îndragostitul de Alexandria unde s-a nascut, a copilarit si si-a facut studiile (partial cele universitare), realizatorul unor filme de divertisment în stil autohton, este cosmopolit tocmai pentru ca s-a format în orasul cosmopolit Alexandria, pentru ca a absolvit Victoria College unde a învatat ce înseamna toleranta fata de cei de alta rasa sau religie (Chahine însusi fiind crestin într-o tara preponderent musulmana). Initial, dorinta sa a fost sa devina actor. Dar, potrivit canoanelor hollywoodiene ale anilor ‘50, fizicul lui – un tânar urâtel si cu urechi mult prea mari – nu corespundea. Vocatia histrionica a rabufnit din când în când, determinându-l sa se autodistribuie în câteva dintre filmele sale. Priceperea sa într-ale actoriei l-a determinat sa descopere tinere talente (Omar Sharif debuteaza în 1954, în filmul sau „Cerul infernului“) sau sa ofere unor mari actori roluri pe masura (dintre straini preferatul sau ramâne Michel Piccoli – „Emigrantul“ (1994), „Adio Bonaparte“ (1985). Optând pentru regie, Chahine si-a dat seama ca în fiecare film trebuie sa puna ceva din experientele, convingerile, dorintele lui, pentru ca „nici o opera nu se naste din întâmplare“, fara o legatura mai mult sau mai putin evidenta cu personalitatea creatorului ei (inutil de precizat ca Chahine este autorul propriilor sale scenarii). Convingerile sale uneori socheaza, deoarece contravin unor cutume si conceptii ale lumii musulmane. Astfel, el este primul regizor arab care vorbeste despre patriotismul si puterea de sacrificiu ale unei femei („Djamila“, 1958), o algerianca angrenata în lupta împotriva colonistilor francezi, prinsa, torturata si condamnata la moarte. Si tot el este cel care încalca preceptul religios care interzice portretizarea personajelor biblice. Astfel, „Emigrantul“ – povestea din Vechiul Testament a lui Iosif, fiul lui Iacob – este pe punctul de a fi interzis din pricina protestelor religiosilor conservatori. Maxima sinceritate pare a fi deviza realizatorului chiar si atunci când vorbeste despre sine afirmându-si deschis bisexualitatea, în cuartetul autobiografic: „Alexandria... de ce?“ (1978), „O poveste egipteana“ (1982), „Alexandria din nou si întotdeauna“ (1989) si „Alexandria-New York“ (2004). De fapt, asa cum reiese si din titluri, nu este vorba numai despre patru filme despre Chahine ci, în egala masura patru filme despre Alexandria, orasul inimii sale, din care face un adevarat personaj principal (s-ar parea ca, de la Lawrence Durrell încoace, despre Alexandria nu se poate vorbi decât în patru voleuri). Medalionul dedicat lui Youssef Chahine din cadrul festivalului de la Cairo 2008 a numarat doar 3+1 filme. Mai precis, trei difuzate în salile afiliate festivalului si unul – „Gara centrala“ – proiectat într-o seara speciala, într-o atmosfera speciala, într-o somptuoasa gradina apartinând Ambasadei Frantei la Cairo. Cele trei au fost „Emigrantul“, despre care vorbeam mai sus, „Destinul“ (1997) si „Haos“ (2007). Dupa problemele cu cenzura pe care i le-a creat „Emigrantul“, Chahine a revenit la filmul de epoca plasându-si de data asta actiunea în secolul al XII-lea în Andaluzia (o Andaluzie filmata în Liban si Siria) si avându-l ca erou pe filozoful, teologul, medicul, matematicianul, specialistul în jurisprudenta islamica Averroes. Într-un mod cu totul neasteptat, dar care se datoreaza atât propensiunii maestrului catre eclectism cât si temerii sale de a nu repeta experienta filmului anterior, Chahine îmbraca substanta grava cu evidenta trimitere la actualitate (lupta dintre rationalism si fundamentalism) în haina divertismentului. „Destinul“ e parte melodrama, parte musical si amesteca discursul despre posibilitatea interpretarii Coranului cu o poveste despre iubire si gelozie. Are premiera mondiala la Cannes, unde e selectionat în competitie, dar nu ia nici un premiu, în schimb lui Chahine i se decerneaza în acel an, 1997, premiul celei de a 50-a editii pentru întreaga activitate. Cariera sa se va încheia însa dupa zece ani cu coproductia egipteano-franceza „Haos“, povestea unui politist care tine sub teroare un cartier din Cairo stârnind teama si ura celor care locuiesc acolo. Singura care reuseste sa-i tina piept este o fata. O vrea pentru sine dar, îndragostita de un tânar judecator, refuza sa cedeze avansurilor politistului. Din nou (melo)dramatismul subiectului se combina cu tuse de umor gros de tip grand guignol, dar mesajul ramâne clar: haosul societatii contemporane. Pe tema triunghiului se articuleaza si „Gara centrala“, unul dintre filmele majore ale creatiei lui Chahine, un film clasic creat sub evidenta influenta a neorealismului italian pe atunci (1958) la moda. O mare gara dintr-un mare oras e locul cel mai potrivit pentru intersectarea a diferite destine (Chahine avea deja modelul neorealist al lui „Stazione Termini“ de Vittorio De Sica). Calatori, impiegati, vânzatori de ziare si de racoritoare, hamali, politisti, gura-casca, hoti de buzunare, cu totii fosgaie prin acest loc în care se consuma povesti de dragoste (o fata îsi întâlneste pe furis iubitul pe care familia lui înstarita îl conducea la tren) sau drame subite precum cea a triunghiului din centrul actiunii. Este vorba despre niste oameni modesti: Kinawi (interpretat de Chahine însusi) – un vânzator de ziare care-si trage un picior –, Hanuma – o vânzatoare clandestina de racoritoare, fugarita de politie (Hind Rostom, una dintre vedetele epocii, o frumusete plina de nuri de tip Gina Lollobrigida) si Abu Sri – un hamal muschiulos. Kinawi o iubeste pe Hanuma si viseaza sa se retraga într-o casuta la tara unde sa fie numai ei doi. Hanuma îl iubeste pe Abu Sri cu care urmeaza sa se casatoreasca, dar cocheteaza în gluma cu Kinawi si îi asculta amuzata planurile desi ea n-ar putea trai departe de agitatia din Cairo. Abu Sri o iubeste si el pe Hanuma si e agasat de insistentele lui Kinawi. În ciuda existentei lor precare, atmosfera filmului e stenica, momentele comice alterneaza cu cele lirice si pâna spre final nu se presimte deznodamântul tragic. Un film desigur desuet, dar plin de farmec si forta, în care se reunesc cele trei elemente despre care regizorul spune ca sunt indispensabile: „emotia, umorul si magia“. Despre magie vorbeste si ministrul Culturii francez, Jack Lang: „Chahine e un magician. Cinematograful lui e un du-te vino între Orient si Occident, între emigrat si navalitor, între înauntru si în afara: e o oglinda cu doua fete. În opera sa grandioasa si feerica sufla vântul istoriei. El a stiut sa acorde omului locul central si sa faca din cei umili niste eroi“.
El e Youssef Chahine, cel caruia îi placea sa i se spuna Jo.