Reality-story cu sculptor si otel
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
Genuri foarte citite si în expansiune de ani buni, pe alte meleaguri, autobiografiile si biografiile lipsesc, aproape în totalitate, din peisajul editorial românesc. Si, din pacate, atunci când apar (totusi) sunt prea putini comentate si prea putin (potentiali) cititori afla despre asemenea evenimente publicistice. La Editura Marineasa din Timisoara a aparut în anul care tocmai s-a încheiat volumul „Constantin Lucaci – în cautarea Legendei Personale“, semnat de jurnalista Dorina Sgaverdia. Care îsi caracterizeaza exact cartea, în fapt, un fel de biografie speciala: „un reality-story în care totul începe prin coborârea de pe soclul pe care-l asezase (pe Constantin Lucaci, n.n.) istoricul de arta Gheorghe Oprescu, ca simbol al noului val în sculptura româneasca. Un destin care putea fi strivit, un om care privind in urma la optzeci si cinci de ani, constata ca a fost un fericit tocmai pentru ca viata, mai bine zis, conjucturile ei, l-a contrazis si l-au marginalizat. Si contrazicându-l, marginalizându-l, au facut din el un învingator.“
Învingator este maestrul Constantin Lucaci si printr-o întreita unicitate – e primul sculptor român caruia i s-a acordat Premiul Herder, în 1984, pentru „modul exemplar în care a contribuit la mentinerea si sporirea mostenirii culturale în Europa Centrala si de Est“. Apoi, e artistul caruia i-au fost gazduite la Bienala Internationala de Arta de la Venetia, în 1976 si în 1980, doua expozitii personale, încalcându-se, în mod exceptional, regula dupa care un creator de arta poate fi prezent o singura data în viata cu o expozitie personala la amintita bienala. Si, în sfârsit, este singurul artist vizual român care are la Vatican o colectie, „Colectia Constantin Lucaci“ din Pinacoteca Sanctuarului San Francisco di Paola, inaugurata în 2007.
Dorina Sgaverdia marturiseste ca întreaga constructie a cartii i-a fost inspirata de „Fîntînile maestrului – sculpturi monumentale, când nu functioneaza, spectacol unic, prin miscarea cinetica, atunci când apa le anima. O voce din off leaga istoria interviului cu secventele în care intervievatul si intervievatorul iau parte la ceremonialul întrebare-raspuns, ca într-un fel de balet de (pe) apa. Memorial si dialog însufletit. Portret în evantai. Schimb de amintiri si de idei început în atelierul maestrului, în tovarasia muzicii lui Bach si a unui pahar cu vin bun, cu rapeluri la atelierele si cuptoarele otelarilor din Bocsa si din Resita, al carei cer, spune artistul, este, uneori, mai albastru decât cel al Mediteranei.
Cu virtuti de bildungsroman, cartea Dorinei Sgaverdia relateaza devenirea unui om, a unui artist aflat, vorba cronicarului, „supt vremi“. Ridicat pe soclu de catre acel „papa“ al artelor românesti, profesorul George Oprescu, în anii tineretii increzatoare si exuberante, dat afara din partid si marginalizat pentru ca s-a opus realismului-socialist, rezistent în fata compromisurilor care i se ofereau pe tava. Dar si învatacel într-ale desenului si ale artei modelajului al lui Tiberiu Bottlik, fiu de baron ardelean cu mosie la Fizes, boem parizian la începutul secolului XX, fost coleg de scoala cu sculptorul Ivan Mestrovici. Un pictor cu legenda, un profesor carismtic. Pe care elevul îl va „trada“ atunci când se va lasa fascinat de otelul fântânilor ce-i vor aduce, pe merit, celebritatea. Muzica îl va complesi de pe la patru-cinci ani, ascultata si „privita“ prin sârma gardului vecinilor, interpretata la pian de tânara sotie a unui inginer venit de la Bucuresti sa „revitalizeze“ uzina din Bocsa. Iar în adolescenta, studentii lui Lucian Blaga si filosoful însusi, refugiati cu totii la Sibiu, l-au influentat, semnificativ, prin lecturi si discutii. Între momentul în care Tiberiu Bottlik l-a descoperit, printre cruci si îngeri de marmura, într-o pietrarie din Bocsa, pe aproape copilul Constantin Lucaci si momentul în care, în 1983, cu ocazia expozitiei personale deschise la Galeria „Editalia“ din Roma, Giulio Carlo Argan îl prezenta, la Televiziunea italiana, pe maestrul Constantin Lucaci ca pe unul dintre cei mai mari sculptori europeni, a trecut o viata de om. Aceeasi viata, „asa cum a fost“, având ca borne ale unui pasionant traseu artistic efigia cu chipul lui Christos, sculptata în pietraria din Bocsa, care avea sa-l impresioneze pe Tiberiu Bottlik, „Înotatorul“ consacrarii timpurii si fântânile pe care jurnalista Dorina Sgaverdia le numeste „simfonii lichide“. Într-o carte în care portretul în evantai al maestrului Constantin Lucaci e acasa în „piesajul suprarealist“ din atelier, care „seamana cu cel din gradina cu pruni de la Bocsa, înainte de rasaritul soarelui“. Asa cum „adolescentul de atunci, care-si cioplea chipul într-o bucata de metal – superba nebunie ! – e înteleptul care împlineste optzeci si cinci de ani“ (la 7 iulie 2008, n.n)
Restul înseamna povesti din trecut, cu morala (implicita) pentru prezent, biografie de artist relatata fara emfaza, cu linistea celui ce cunoaste exact valoarea si trainicia artei sale, istorii de citit cu mare placere si de tinut minte. Restul este opera, despre care un critic important precum Pietro Amato scria: „Este tulburator când vezi prima data sculpturile în otel inoxidabil (crom, nichel si molibden) ale lui Constantin Lucaci. O lumina metalica, metafizica, lunara, care-ti goleste spiritul, punând în miscare imaginarul. Lumina din zori: curata, vibranta, abia nascuta. Asemenea celei ce trebuie sa se fi ivit, într-o sublima extensie în indefinibil, la originile cosmosului. Un cosmos în dilatare, fara frontiere, plutind în tenebre, lipsit de viata si de ritmul pulsant care marcheaza timpul organizeaza spatiul“.
Cartea Dorinei Sgaverdia este o proba de veritabil jurnalism cultural mixata cu fragmente de proza, are ritm si nerv, stie sa-si „prinda“ interlocutorul si sa-i declanseze fluxul memorialistic. E vie. E de citit. Sa speram ca si sparge gheata groasa care (înca) oculteaza genul la noi, chiar asa atipica (în constructie) cum este. Sau poate tocmai de aceea.