Festivalul U.T.E. la cea mai grandioasa editie
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
S-a încheiat de curând a XVII-a editie a Festivalului U.T.E, cel mai mare eveniment organizat vreodata sub egida Uniunii Teatrelor din Europa, dupa cum precizeaza organizatorii. Coordonata de regizorul român Alexandru Darie, presedintele Uniunii Teatrelor Europene, acest cel mai grandios festival U.T.E s-a desfasurat la Bucuresti timp de peste doua luni (11 octombrie – 21 decembrie).
Înca de la înfiintarea sa în 1990, din initiativa lui Giorgio Strehler, Uniunea Teatrelor din Europa a sustinut anual un festival unde au fost invitate teatrele membre, dar si unele din afara Uniunii, cu scopul de a prezenta publicului cele mai importante productii europene. În fiecare an, festivalul este organizat de un teatru membru al Uniunii. În 2008, Festivalul U.T.E a revenit la Bucuresti dupa ce tot aici, în 1995, avusese loc cea de-a patra editie. De data aceasta, editia a XVII-a a fost un maraton cu adevarat monumental: douazeci si sase de productii europene prezentate în cincizeci si cinci de reprezentatii, de catre douazeci si una de companii din treisprezece tari. Performanta este cu adevarat meritorie. Una drintre cele treisprezece tari, România, a fost prezenta la potentialul sau teatral maxim: doua premiere programate în timpul festivalului, ale Teatrului „Bulandra“, gazda evenimentului: „Orfeu si Euridice“, o noua versiune de Adrian Enescu cu variatiuni pe teme de Gluck, în regia lui Alexandru Darie, si „Lear“, montat de Andrei Serban, cu distributie exclusiv feminina. De altfel, Festivalul a mai prilejuit întâlnirea cu alte doua spectacole exceptionale ale regizorului român, „Unchiul Vanea“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, si „Spovedanie la Tanacu“, coproductie Teatrul Odeon si Academia Itineranta „Andrei Serban“. Cea din urma montare româneasca prezenta în Festivalul U.T.E i-a apartinut Teatrului Maghiar de Stat din Cluj (unde festivalul s-a desfasurat în paralel, multe dintre spectacolele de la Bucuresti fiind prezentate si la Cluj): „Richard III“ în regia lui Tompa Gabór, cu Bogdan Zsólt în rolul principal.
Evenimentul a înregistrat nume reprezentative, ca Declan Donnellan, Lev Dodin sau Roger Planchon. Imposibil de vazut si cuprins cele douazeci si sase de productii, dar la o apreciere la scara macroscopica se observa lesne ca multi dintre marii regizori frecventati de U.T.E. au optat pentru spectacole concepute în jurul perpetuei teme a puterii: „Lear“ (Teatrul „Bulandra“, regia Andrei Serban), „Minciuna“ de Pippo Delbono, Fondazione del Teatro Stabile di Torino & Teatro di Roma (cu substrat politic, în masura în care cineva poate stabili cu exactitate infailibila vreun concept coerent care ghideaza productiile lui Pippo Delbono), „Boris Godunov“ (Festivalul International de Teatru „Cehov“, regia Declan Donnellan), „Viata si destin“ dupa Vassili Grossman, Maly Teatr, Sankt Petersburg, regia Lev Dodin sau „Richard III“ (Teatrul de Stat Maghiar din Cluj, regia Tompa Gabor).
Eternul praf în ochii gloatei
În „Boris Godunov“ de Alexandr Puskin, o productie a Festivalului International de Teatru „Cehov“ din Moscova în asociere cu „Cheek by Jowl“, Londra, pot fi sesizate multe parti comune, de stilistica si conceptie, cu „Troilus si Cresida“, produs mult mai recent de „Cheek by Jowl“ si prezentat publicului bucurestean în Festivalul „Shakespeare“ din primavara anului trecut. Ambele spectacole propun o actualizare foarte discreta, deloc ofensiva: costume barbatesti negre, sobre, de staff politic, amestecate cu doar câteva de epoca, plus unele de camuflaj, posibile la soldatii din orice razboi de acum (sceografia, Nick Ormerod); un decupaj pe textul lui Puskin extrem de inteligent, logic si coerent; scena asezata pe mijloc, astfel încât publicul sa o înconjoare pe toate laturile; o emisiune TV, unde starletele politice se prezinta dupa toate strategiile de imagine tipice zilelor noastre. În plus, spiritul rusesc (cel putin asa cum îl percepem noi în teatru, cântece, chefuri si ritmurile dezlânate ale traditionalei lentori) e cât se poate de estompat. Doua exceptii s-ar putea, totusi, nota: betia de la restaurant cu calugarii laudarosi raspopiti si momentul cu învatacelul calugar care ar fi urmat sa preia stiinta, cu umilinta pravoslavnica, de la ecleziastul cronicar. Doar ca în curând, gonit din manastire, avea sa se pretinda mostenitorul de drept al tarului, cu tot cu pretentiile armate aferente la tron.
Declan Donnellan remodeleaza piesa lui Puskin într-un spectacol despre putere, gloata, intrigi si iluzie. Pretendentul la tarat e un preotel dintr-un catun care reuseste sa întruchipeze imaginea mostenitorului de drept al tarului, omorât de Boris Godunov. Impostor charismatic, va atrage de partea sa si polonezii, si rusii. Cu scena politica-piedestal în mijloc, poporul apare doar pe marginea ei, complet în afara, fragmentar, în episoade minimale. Evident, fara puterea de a interveni. O gloata care de abia asteapta sa i se puna pe masa mitosfera, oricât de fantastica, pe care sa o îngurgiteze fara discernamânt, cu basme în care sa creada si de la care sa înceapa sa fabuleze. Omul comun nu face nici un pas dincolo de marginile scenei. E perpetuu în afara Circului puterii, al alegerilor si libertatilor. Va conta doar ca obiect al manipularii. Cert, adevarul nu ajunge niciodata în ochii poporului care o duce dintr-o ratacire în alta. Alege ca tar ucigasul celui autentic. Apoi se declara nemultumit de el, chiar daca face fapte bune si ajuta sinistratii. În locul sau va visa un alt impostor.
Cât respect are conducatorul pentru gloata sa? – pare sa fie întrebarea lansata de Declan Donnellan iar pertinenta ei ramâne neschimbata pâna în zilele noastre. Si în „Troilus si Cresida“, si în „Boris Godunov“, concluzia e limpede: adevarul nu se va afla niciodata, totul se mentine doar în limitele jocului de imagine. Spre deosebire de productia engleza (cu petrecerile de travestiti de pe front), „Boris Godunov“ se deruleaza într-un ton sobru, sec, cu doar câteva minime inovatii, cum ar fi piscina unde sfârseste scena de dragoste dintre tarul aventurier si recea, cruda si insensibila printesa poloneza ce tine mortis sa-i afle secretul. Sau cum ar fi deja mentionatele interviuri TV unde nu se schimba nimic, totul e teatru ieftin si praf aruncat în ochii gloatei. Declan Donnellan opteaza pentru un anume tip de fragmentarism dramatic, cu scene taiate scurt, fara a insista pe finisari. Ca întotdeauna, actoria este principalul atu al spectacolelor sale (multi dintre actori sunt cei din „A douasprazecea noapte“, productie prezentata acum trei ani în Festivalul “Shakespeare“). Ca întotdeauna, spectacolele sale fac parte dintre punctele-reper ale oricarui festival. De data aceasta U.T.E de la Bucuresti, în cea mai grandioasa editie a sa.