Caleidoscopul lui Hausvater
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura spectacolului »
Autor: RUXANDRA ANTON
Distributia: DRACULA: Ciprian Vultur SOBOLANII: Lörincz Ágnes, Dorin Zachei Ceoarec, Alina Negrau, Ionut Oprea, Carol Erdös, Stefan Bordea, Tibor Szekely, Vlad Muresan, Cosmin Domnisan, Gina Gorea, Dorina Nemes, Camelia Codruta Rus, Diana Turtureanu, Renata Heidel, Andreea Mocan. Regia tehnica – Dorel Iurcencu Asistent regie – Ovidiu Caita Coregrafia – Gabriela Tanase Muzica – Mircea Florian Decorul si costumele – Alexandru Radu Un spectacol de Alexander Hausvater (data premierei: 19 octombrie 2008; data reprezentatiei: 15 decembrie 2008)
La Teatrul de Nord Satu Mare se joaca spectacolul „Jurnalul lui Dracula“, o adaptare de Marin Mincu si Alexander Hausvater dupa romanul cu acelasi titlu al lui Marin Mincu, publicat la Editura Polirom, în 2004, la doisprezece ani dupa aparitia acestuia la Editura Bompiani din Italia. Despre Vlad Tepes se stiu lucrurile consemnate în istorie, care ulterior s-au amestecat cu ,,vampirismul“ instituit de cartea irlandezului Bram Stoker. Tocmai pentru a purifica un mit a fost scris ,,Jurnalul lui Dracula'', motivatie ce-si gaseste ecoul si în îndrazneala lui Hausvater. Hausvater este el însusi un om-spectacol atunci când lucreaza cu actorii. Este ca un demon din care ies toate personajele pentru fiecare actor în parte. Energia lui aproape inumana îi scoate din minti pe actori, dar îi si fascineaza. Sunt interesante impresiile actorilor care au lucrat cu el si care considera asta o mare întâlnire si o experienta de neuitat. Fiindca asta face Hausvater când monteaza un spectacol: da totul si cere totul, atinge toate corzile care pot sa vibreze dincolo de orice rutina, forteaza limitele trairii în cautarea emotiei teatrale, uneori pâna la insuportabil, încât te nauceste, te face sa-l iubesti si sa-l urasti de câteva ori pe zi, ca la sfârsitul repetitiilor sa-l poti iubi cu adevarat. Si ceea ce ramâne din toata aceasta lupta frumoasa si incitanta pentru o convietuire la unison într-un spectacol ajunge la spectator.
Asa cum scriitorul însusi a declarat ca ar fi suferit ,,avatarurile anamorfotice ale unei reîntrupari'' la descifrarea „textului Jurnalului lui Dracula, scris de el în limba valaha“, stricat de umezeala, ilizibil, cu stersaturi si fragmente în alte limbi, tot asa si regizorul pare sa fi trecut printr-o metamorfoza draculinica, în gândirea acestui spectacol. E doar o impresie a mea intuita din faptul ca spectacolul e construit pe energiile lui Dracula, celelalte personaje episodice servindu-i doar ca martori. „Voi fi eu însumi nascocitorul celor mai monstruoase fapte ce se vor povesti pe seama mea“, spune domnitorul caruia i s-a curmat domnia Tarii Românesti si a fost închis de catre Matei Corvin în beciurile castelului de la Visegrád. Perioada însemnarilor este destul de scurta (între 2 februarie 1463 si 28 august 1464), dar cuprinde informatii pretioase scrise ca note zilnice, meditatii sau comentarii filozofice. Mistificarea voita a lui Vlad Dracul are mai multe tinte: faima exagerata a cruzimii lui, trezirea din amorteala a poporului român, din ,,balega anonimatului''si înfierarea erosului despre care credea ca ,,va deveni o religie noua“. ,,Carnea si sentimentele îti dau moleseala. Mai bine le distrug!'', spune Dracula, într-un acces de isterie. Adolescenta petrecuta în captivitate, la Înalta Poarta, violul asupra lui Radu cel Frumos de catre capitanul garzii si sodomizarea lui de catre pasa Gugusyoglu îl marcheaza pentru tot restul vietii. Atentatorului fratelui îi amputeaza ,,teapa“, însa pentru el dragostea nu va mai fi decât ,,o bestiala tragere în teapa“ iar filosofia lui de viata va fi aceea ca ,,nimic nu se savârseste fara varsare de sânge“. Nici pentru fratele de sânge, Stefan cel Mare, a carui virilitate era proverbiala – sau poate tocmai de aceea -, nu are întelegere: „Aproape analfabet, se uita la mine de parca as fi fost un monstru sau o ciudatenie a naturii când vorbeam nemteste, italieneste, latineste, cu aceeasi dezinvoltura si ma invidia de moarte“. Pe Papa Pius al II-lea îl acuza pentru ca a acceptat ca adevarate marturiile incriminatorii ale lui Matei Corvin si îi refuza laurii de învingator al lui Mahomet al II-lea. Personalitatea cea mai controversata a istoriei este repusa în drepturi cu bune si rele. Incestul, nebunia, zoofilia, tradarea, remuscarile, dar si eruditia lui, faptul ca era poliglot si cunoscator al stiintelor umaniste, ca era cavaler al Ordinului Dragonului, curajul si istetimea lui sunt lumini si umbre care învaluie si dezvaluie adevarul prin mistificarea sinelui cu buna stiinta.
Dar sa vedem cum au încaput pe scena atâtea întâmplari. si de ce acest spectacol are farmec si este inedit. Decorul construit de Alexandru Radu este un spatiu închis, cu intrari ascunse pentru fantomele care-l bântuie pe Vlad, unde jocul de lumini lasa senzatia de loc misterios si rece, dar si senzual prin forma lui ovala care se regaseste si în denivelarile peretilor. În mijloc este un acvariu unde Vlad sta gol. El se ascunde de fantomele trecutului ce rasar din peretii închisorii si-l chinuiesc, lovindu-l. Tot ce vedem e ca într-un caleidoscop: decorul, miscarea scenica, racordarea scenelor. Vlad reia amintirile ca printr-o reflexie prismatica. Pe fiecare fateta a prismei, întâmplarile se deruleaza rapid, sunt doar secventele care i-au ramas întiparite cu sânge, cele care înca îl dor, cele care nu pot fi sterse de nimic. Motivul sobolanilor, motivul greierului, al sodomizarii, al incestului, al violului, al femeii necredincioase, al nevestei lenese, uciderea tatalui, mireasa satului, calusarii, motivul taranului, cel al femeilor îndoliate, al orgiilor etc. sunt reperele care duc la imaginea lui Vlad, la nelinistile lui. Interesanta este viziunea machiavelica asupra erotismului, prezent în toate si cu toate astea neagresiv ochiului. Îndrazneala actorilor de a aparea goi pe scena este pe deplin motivata, fiindca nici o clipa nuditatea nu se asociaza cu vulgaritatea, nici macar în scenele în care se mimeaza actul sexual. Dimpotriva, sunt multe tablouri picturale, a caror frumusete nu te lasa sa vezi corpul uman altfel decât ca pe un obiect de arta. Erosul este perceput ca un filtru al tuturor actiunilor umane iar în forma lui violenta, ca o cauza a tulburarilor si deviatiilor sinistre ale lui Vlad al III-lea. Chiar daca secventele se succed sec, ritmic, legate doar prin sublinierile facute de Dracula cu voce tare în timp ce-si scrie jurnalul, ele se integreaza într-o poveste. Emotia nu e una a personajelor, a dramelor lor, ci e o emotie de tip estetic, a seducerii spectatorului prin forma plastica si prin sublimarea senzorialului. Ce este diferit la Hausvater ca maniera de abordare, fata de alte spectacole ale dumnealui, este un anumit tempo imprimat prin esentializarea gestului, dar si a întâmplarii si printr-un cromatism dat de reluarea motivului sobolanilor de câteva ori pe tot parcursul spectacolului, ca un laitmotiv. Ca sa esentializez, Hausvater parcurge aici drumul de la forma la senzorial si de la senzorial la emotie. Efectul obtinut este un alt mod de a percepe istoria, aproape familiar, o asezare a ei în contemporaneitate, în cel mai natural mod cu putinta. Alternanta de cântece de diferite genuri, de dans, de miscare, de ritualuri, dilata impresia de amintire, de fantasma, într-una de realitate imediata. Însa e vorba de o realitate unde se evita materialitatea (doar se sugereaza) si imaginarul este pus sa lucreze. Tocmai activarea imaginarului în spectator lasa senzatia de istorie petrecuta sub ochii lui. Apreciez în mod special costumele sobolanilor, dar si simplitatea celorlalte costume care esentializeza patina epocii si tuseaza bine amprenta personalitatii personajelor. Apreciez miscarea coregrafica a Gabrielei Tanase, excelenta în secventele sobolanilor, buna în multe secvente si nu la fel de creativa în unele motive, cum ar fi cel al calusarilor (prea putin schitat) sau cel al femeilor îndoliate, unde se impunea un sincronism al miscarii mulat pe ideea costumelor identice. Muzica lui Mircea Florian, un colaj destul de stufos ca stil si destul de pregnant, a facut parte din acea punte care a legat istoria de contemporaneitate fara însa a-i da un plus de valoare, ba pe alocuri chiar spargând ritmul spectacolului. Despre actori pot spune ca au avut un joc retinut, în ceea ce priveste nivelul emotiei, fiind mai atenti la cursivitatea si precizia gestului. Ma asteptam la un Dracula (Ciprian Vultur) mai vulcanic, mai charismatic, mai plin de nebunie, de urcusuri si coborâsuri în sine. O anumita greutatea i-a dat rolului Papei Pius al II-lea actorul Tibor Szekely care se detaseaza de ceilalti prin asumarea integrala a personajului. Lipsesc tacerile din acest spectacol. Lipsesc privirile si vorbele care rasuna dupa ce iesi din sala. Însa pleci cu ideea ca ai cucerit un spatiu nou, senzorial si pur, ca atunci când erai copil si priveai într-un caleidoscop fara sa banuiesti ca ceea ce vezi sunt doar niste cioburi de sticla.