O revista la judecata urmasilor (II)
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura literară » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
În numarul 2 al „Jurnalului literar“ G. Calinescu semna articolul „De ce nu se citeste?“. Dupa ce afirma ca „o tara nu poate sa-si îndreptateasca existenta fara cultura. Fara Racine, Molière, Flaubert, Hugo, Valéry nimeni n-ar tine atât ca Franta sa nu piara de pe lume“, criticul îl dojenea pe intelectualul român si, în general, pe cititorul român de la finele deceniului patru al secolului trecut pentru snobismul lor ridicol si profund pagubitor: „Nu fiti asa de dificili cu compatriotii vostri“ – li se adreseaza el direct, în ton heliadesc – „când primiti cu atâta plecaciune pe scriitorii straini care vin sa-si vânda orientalilor cartile lor. Cititi româneste, chiar daca pentru o carte buna ati cumpara noua proaste, caci daca e adevarat ca unui autor i se cere talent, e tot atât de adevarat ca unde nu sunt cititori nu mai esti mândru sa ai talent.“ si pentru a lua cât de cât pulsul, în acelasi numar lansa o ancheta, solicitându-le cititorilor raspunsuri sincere, scurte, cu semnatura si specificarea ocupatiei, la urmatoarele întrebari: „- Ce autori români si ce carti prefera si pentru care motiv? De ce nu le place cutare autor român, pretuit totusi de critica? Ce asteapta ei de la o opera literara si de la o revista?“. Dupa cinci saptamâni, într-un „Epilog la ancheta noastra“, Calinescu face o sinteza a rezultatelor investigatiei, constatând între altele: „Mai nimeni nu cere de la o carte emotia artistica pura“. O alta concluzie e aceea privind ceea ce Calinescu numeste „dusmania pentru critica“. El observa: „Cititorul petrece rar cu ideile, citeste rar o carte de critica pentru frumusetea în sine a analizei si a sistemului. De n-ar fi manualul de scoala, nimeni n-ar socoti pe Titu Maiorescu literat“.
Pagina a II-a a revistei avea ca generic „Documente, Istorie literara“ si cuprindea de obicei vestitele studii, portrete, „fise de istorie literara“ ale lui G. Calinescu care vor intra apoi în marea „Istorie“. Criticul îi are în vedere atât pe scriitorii clasici cât si pe cei contemporani pentru ca, motiveaza el – „Se cadea neaparat sa facem acel lucru pe care l-au neglijat aproape toate publicatiile: sa sugeram perspectiva istorica“. Primul studiu amplu apare la aceasta pagina în numarul 6 si îi este consacrat lui „Camil Petrescu, romancier“. Apoi aveau sa fie tratati: Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Bolintineanu, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Bratescu-Voinesti, Gib Mihaescu, Al. Macedonski, Al. A. Philippide, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Aron Cotrus, Ilarie Voronca, Emil Giurgiuca, Mihail Sorbul, C. Dobrogeanu-Gherea, Ion Trivale, Vasile Alecsandri, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Victor Eftimiu, George Topârceanu, Nicolae Filimon, George Cosbuc, Ion Pillat, Tudor Arghezi, Alexandru Vlahuta, Demostene Botez, Dimitrie Anghel, Al. T. Stamatiad, George Bacovia, Emil Botta. Numeroase fise literare privesc pe scriitorii mai putin importanti, precum: Spiridon Popescu, N.Petrascu, Ioan I. Cioranescu, George Fonea, C. Argintaru, N. Davidescu si multi altii.
La pagina a treia – „Cronici, recenzii, reviste“ – semnau cu regularitate: Al. Piru, Magda Isanos, Sasa Pana, Mihail Sevastos, Eusebiu Camilar si Calinescu însusi.
Pagina a patra era un „Carnet Saptamânal“ din cuprinsul caruia atragea atentia în primul rând faimoasa „Cronica mizantropului“, dar interesul cititorului va fi fost captat si de alte rubrici, precum cea intitulata „Biografia“ (scurte articole despre scriitori straini) sau – cum o concepea Calinescu – „ prilej de sinteze fine, de mici portrete morale, în stare sa afirme un tânar“ Apoi, „Indiscretii si anecdote“, „Ocultism“, grupaje de versuri, uneori „Posta redactiei“ etc. A spune ca G. Calinescu scria aproape toata gazeta nu e prea exagerat. Pe lânga studiile de istorie literara, el semneaza cu pseudonimul Aristarc – „Cronica mizantropului“, adusa de la „Adevarul literar si artistic“, dar si editoriale sau rubrica „Indiscretii si anecdote“. O aparitie insolita a constituit-o romanul senzational în foileton, scris de mai multi autori – „Misterele Castelului din Tristenburg“. Stilul calinescian este pe deplin recognoscibil si în rubricile mondene (nesemnate): „Arta, moda, viata“ si „Gastronomice“. Sub pseudonimul Nostradamus, Calinescu sustine pâna si rubrica „Ocultism“ („Sunt autorizat de directie sa explic românului serios ca rubrica Ocultism e dintre cele mai importante ale revistei si intra în program“).
„Mastile“ lui Aristarc sunt numeroase. Începând cu numarul 25, Calinescu lanseaza rubrica „Prostologhicon“, careia îi rezerva un spatiu amplu. Dupa 1 septembrie 1939, când Germania hitlerista ataca Polonia, criticul redacteaza „în perspectiva epica“ – „Razboiul în recapitulari saptamânale“:
„Stam în turnul de fildes al artei pure atâta vreme cât patria e în siguranta (...) Dispretuim profund pe scriitorii fara instinct national. Nici un mare creator (Dante, Hugo, Eminescu) nu s-a rusinat sa fie patriot. Fara o Românie independenta nu poate exista literatura româna“.
Având ca „loc de plecare Facultatea de Litere din Iasi“ – cum va recapitula Calinescu, dupa ce, din cauza vitregiilor vremii, „Jurnalul literar“ si-a încetat aparitia – „revista cultiva scriitorul total si cerea si criticului ca macar sub titlu de experienta sa scrie versuri, proza, iar în lipsa talentului, eseu de înalta cerebralitate“. Adevarul e ca „Jurnalul literar“ ilustreaza, oricum, figura scriitorului total G. Calinescu, paginile ei fiind animate, totodata, si de un spirit ludic superior de care numai geniile se învrednicesc. Revista atesta si ceea ce afirma secretarul ei de redactie, marele ziarist George Ivascu, si anume ca „Aristarc“ avea morbul gazetariei în sânge. De altfel, Calinescu postula: „Omul de cultura adânca trebuie sa fie si un jurnalist în sensul bun al cuvântului, adica un educator de minti“.
„Jurnalul literar“ avea sa reapara, la Bucuresti, într-o noua serie, dupa razboi: 1947-1948, nemaifiind propriu-zis o revista. Din saptamânalul editat la Iasi nu mai ramasese decât caracterul literei din titlu. În rest, o modesta brosura de circa 50 de pagini. Tirajul si aria de difuzare sunt acum aproape confidentiale. Publicatia – mai mult de uz universitar – nu avea nici date fixe sau macar previzibile de aparitie. Într-un „Program“ se avertiza: „J(urnalul) L(iterar) nu urmeaza calendarul profan, ziua se va masura dupa traiectoria noastra reala în spatiul cultural. Un indice va numerota anii efectivi“.
În monografia sa „G. Calinescu, eseu despre etapele creatiei“, Ion Balu noteaza ca a doua serie a „Jurnalului literar“ „aparea, neoficial, ca un buletin al catedrei de Istoria literaturii române moderne, al carui titular era, în aceasta perioada,
G. Calinescu, si cuprindea prelegerile profesorului“.
Din seria postbelica au aparut cinci numere, ultimul fiind dublu (4-5). Cele patru brosurele nu se gasesc însa toate la un loc în nici o biblioteca publica. Dupa afirmatia aceluiasi cercetator, colectii complete ar fi posedat – cel putin la data scrierii monografiei – doar câtiva dintre fostii studenti de atunci.
În primul numar este publicat binecunoscutul eseu al lui G. Calinescu – „Istoria ca stiinta inefabila si sinteza epica“, ce ocupa doua treimi din spatiu. Apoi o scrisoare a lui Titu Maiorescu catre G. Ibraileanu (comunicata de Al. Piru); G. Bacovia (note biografice); eseul „Doamna de Staël despre literatura si societate“, de Adrian Marino, si o cronica la editia definitiva a operelor lui Emil Isac, semnata de Al. Piru. Simpla reproducere a sumarului unui numar este edificatoare privind atât profilul cât si targetul publicatiei. „Domina bona“ si „Poezia realelor“, ale lui Calinescu, aveau sa apara în numarul 2 (1947) si, respectiv, 4-5 (1948). Alaturi de director, care semneaza si alte studii si eseuri – „Universul poeziei“, de pilda – sunt prezenti Al. Piru si Adrian Marino. Formatul, continutul, tirajul „Jurnalului literar“ postbelic sunt însa ale unei modeste publicatii, practic de uz intern universitar. Din saptamânalul atât de viu nu mai ramasesera decât un titlu si o frumoasa amintire. Simptomatic, G.Calinescu avea sa-si redacteze corespondenta, pâna la sfârsitul vietii, pe coli cu antetul revistei de la Iasi, pe care o condusese la vârsta de 40 de ani, vârsta a marilor elanuri si a tuturor posibilitatilor, mai ales pentru un carturar, scriitor si jurnalist de anvergura sa.
Prin noutatea absoluta în publicistica româneasca – structura, conceptie si aparat redactional –, prin programul ei, prin efortul de revigorare a spiritului critic – într-o vreme când acesta era într-o criza acuta – , prin aspiratia si încercarea de a da o noua directie în abordarea fenomenului literar autohton si universal, prin emulatia ce a produs-o în rândul tinerilor, prin cultivarea consecventa a perspectivei istorice, prin spiritul autentic înnoitor privind îndeosebi limbajul critic, prin chiar faptul ca a fost terenul de actiune al scriitorului total G. Calinescu – Aristarc iesind în scena în cele mai diverse si imprevizibile costumatii –, „Jurnalul literar“ se înscrie în rândul celor mai importante reviste din cultura noastra, cu toate ca a avut o existenta de doar un an. Saptamânalul aparut la Iasi, a carui colectie însumeaza 53 de numere, raspunde întru totul dezideratului formulat de marele critic, în editorialul numarului 34 al revistei: „Ramânem îndaratnici în ideea ca o revista, chiar saptamânala, trebuie sa înfrunte cu onoare judecata urmasilor, în biblioteca“.
„Jurnalul literar“, de la aparitia caruia se împlinesc 70 de ani, a fost/este o asemenea revista. Exemplul ei ni se impune cu atât mai mult în aceste vremuri la fel de grele, daca nu cumva mai potrivnice culturii, decât acelea de la sfârsitul deceniului al patrulea al secolului XX.