Etcetereala
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura literară »
Autor: MIHAI IOVANEL
De ce-o fi mocait Daniel Banulescu 10 ani la „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor“, cu atât mai mult cu cât acesta, sa fim seriosi, nu doar ca nu e cel mai bun roman al tuturor timpurilor, dar nu e nici cel mai bun roman scos în septembrie-noiembrie în România, dupa cum nu e nici cel mai bun roman al lui Daniel Banulescu? „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor“ e a treia carte dintr-o serie din care mai fac parte „Te pup în fund, Conducator iubit!“ si „Cei sapte regi ai orasului Bucuresti“ si care, dupa cum se pare, va continua prin unul sau mai multe volume; nu e mai bun decât, sa zic, „Cei sapte regi ai orasului Bucuresti“ – e mai slab, pentru ca, în afara unei constructii mai strânse, calitatile din primele doua romane (nu în ultimul rând marca, ineditul formulei picaresco-metafizice, atâta cât era el) nu au evoluat, ci, dimpotriva, s-au plafonat, au câstigat spatiu imobiliar în zona minorului, a previzibilului, a manierei.
Daniel Banulescu, „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor“, Editura Cartea Româneasca, 2008, 574 pagini
Mi se pare ca autorul a facut o eroare investind ca prozator într-o serie de romane. Seriile sunt utile în cazul universurilor fictionale de consum, care creeaza adictiune si fani (seriile fantasy, romance etc.) sau în cazul fictiunilor întinse pe o mare paleta temporala sau spatiala. Or, la Daniel Banulescu, desi exista intentia frescei (pe coperta suntem anuntati ca ultimul roman este „Cartea Cartilor Epocii de Aur“ si ca, împreuna cu anterioarele doua, „a reusit sa patrunda în toate subteranele dictaturii comuniste si sa demonteze toate componentele mecanismelor malefice ale opresiunii“), fresca îi iese tautologica în practica. Proiectul personajelor, al plotului, codul universului fictional nu sunt sporite de la volumul doi la volumul trei, ci doar reîncalzite. Sa luam personajul Ceausescu, construit de Banulescu, în raspar ironic fata de cliseul încetatenit de dictator primitiv si prost, drept un caracter arahnid-machiavelic dotat cu superIQ care trage si controleaza toate firele, inclusiv pe cele ale contradictaturii. OK, e funny prima oara, poate si a doua oara, dar câte carti ati vrea sa cititi cu acest Ceausescu? Acest Ceausescu are un tip de viabilitate pur relationala: e amuzant pentru ca e contradictoriu cu ceea ce ne asteptam sa fie, dar amuzamentul nostru se uzeaza cam la fel de repede ca un banc repetat. (Apropo. Un sfat pentru autor: sa nu mai plaseze pe copertele cartilor viitoare texe gen „Desi cunoaste mii de colegi mai talentati decât el, întrezareste pentru literatura universala actuala doar trei mari sanse: poetul Daniel Banulescu, romancierul Daniel Banulescu si dramaturgul Daniel Banulescu.“ Sa le elimine sau sa le schimbe. S-au fumat rau din anii 90 încoace, resaparea lor again and again fiind antipatica.)
Acum, lasând la o parte detaliul ca romanul lui Banulescu face parte dintr-o serie si citindu-l doar, cum si poate fi citit, ca roman autonom, chiar si asa cartea are calitatea de a nu te lasa sa o iei în serios. Nu pentru ca nu ar vrea sa fie luata în serios (aerul buf si sarjele picaresti nu fura ecranul intentiilor metafizic-panoramice – dimpotriva, lucreaza la realizarea lor), nu pentru ca se submineaza cu obstinatie, precum cutare roman al lui Grosan – ci pentru ca nu are puterea de a fi suficient de serios. Este destul de antrenant, cel putin pe portiuni, dar nu reuseste sa te faca sa îl crezi. Imersiunea pe care o ofera este solicitanta la modul partial, foarte partial; un deficit de atentie e ceea ce romanul lui Banulescu provoaca cel mai sigur si mai exact.
Iata lumea interlopilor: multa culoare superficiala, prea putine urme pe care ea sa le lase: tiganii lui Banulescu, hoti, securisti sau vrajitoare, sunt exotici si tari în gura, si gata; manifesta o elasticitate care nu conserva nici o identitate: doar culoare lexicala. Am citit, aproximativ în acelasi timp cu cartea lui Banulescu, romanul „Ultimele iubiri“ al lui Virgil Duda. Duda e un scriitor sensibil mai opac decât Daniel Banulescu la tot ce înseamna stil: scrie rau si e plin de clisee. Cu toate acestea, prozatorul mai bun dintre cei doi e Virgil Duda, desi nici o pagina de-a lui nu e citabila (din Daniel Banulescu pot fi scoase fraze super). Personajele lui au greutate, ale lui Banulescu au cheie la spate; personajele lui Daniel Banulescu sunt acrobate, ale lui Virgil Duda sunt temeinice.
Facând roman, Daniel Banulescu nu doar scrie ca un poet, ceea ce deja e cam mult pentru un volum atât de gros. Din pacate, si gândeste ca unul, smucit si în salturi, în lipsa gravitatiei: e prea putin mediocru si stabil.
Sunt memorabile în primul rând câteva „scene“: lasând sa curga doar replicile, autorul are competenta (o nota buna pentru dramaturgul Banulescu si pentru simtul dialogului) de a atinge direct umanitatea din personaje si de a obtine efecte excelente, în special de natura comica (vezi scenele din casa vrajitoarei, de exemplu). Apoi, sunt antrenante în special episoadele cu Iarba Fiarelor: periplurile acestui revolutionar interlop care umbla sa-l omoare pe Cescovete prin medii tot unul si unul (vezi morga, casa vrajitoarei, casa celor câtiva Martori ai lui Iehova, subteranele Bucurestiului) îi taie de departe pe Ceausescu, al carui potentiometru se blazeaza repede, sau pe securistii lui peste, împartiti dialectic în forte antagonice. Subteranele Bucurestiului ar fi putut fi exploatate mai mult; foarte umflat e însa episodul cu manastirea, amintind izbitor un film de Sergiu Nicolaescu în care un comisar comunist interpretat de Ilarion Ciobanu se infiltra într-o manastire, deghizat în calugar, pentru a deconspira elementele dusmanoase la adresa regimului popular, infiltrate, la rândul lor, în casa Domnului.
Nu mi-e foarte clar care este locul elementului religios în planurile lui Daniel Banulescu. Mai nou, si-a rebotezat seria „Am vazut lucrând degetul lui Dumnezeu“; trage cumva de volan în directia mistica din „Daniel al rugaciunii“? Nu stiu, se va vedea în volumul sau volumele urmatoare. Un singur lucru e clar: Daniel Banulescu are nevoie de o solutie brilianta pentru a unifica, rezolva si finaliza nu doar anecdotica acestei serii, ci si pulsiunile universului ei moral. Daca nu va fi brilianta (atât de brilianta încât sa traga dupa ea toata seria) va fi degeaba. Îl astept pe autor sa ne uimeasca.