John Fowles. A fi si a avea
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE
John Fowles, „Colectionarul“, traducere de Mariana Chitoran, postfata de Dan Grigorescu, Polirom, 2007
Ferdinand este convins ca nu poate trai fara Miranda, prin urmare o rapeste si o aduce la el acasa. Miranda, însa, îl considera doar un Caliban barbar care n-a facut altceva decât s-o ascunda în pestera lui. Numele acestea sunt, evident, extrem de cunoscute cititorilor. Dar, la fel de evident, datele de mai sus nu se potrivesc cu cele din „Furtuna“ lui Shakespeare. Si nici lumea în care se misca aceste personaje nu mai este minunata. Caci Ferdinand se numeste, acum, Ferdinand Clegg si este functionar. Pe Miranda o cheama Miranda Grey, are douazeci si trei de ani si este studenta la Arte. Actiunea se petrece la Londra, în plin secol XX, iar romanul care cuprinde toate acestea – raportându-se mereu, dar în sens invers – la celebra piesa shakespeariana este „Colectionarul“, de John Fowles. Aparut în anul 1963, desi autorul lucra deja, de mai bine de zece ani, la alte scrieri, mai cu seama la „Magicianul“, „Colectionarul“ l-a uimit chiar si pe Fowles cu uriasul succes, cartea fiind, de altfel, ecranizata în scurt timp. Pornind, macar ca pretext, de la situatia din „Furtuna“, textul acesta al lui John Fowles depaseste rapid nivelul strict livresc si dobândeste noi semnificatii, transformându-se, pe parcurs, într-un adevarat studiu social si psihologic asupra acelor oameni – profund dispretuiti de scriitor – care aleg sa colectioneze nenumarate lucruri, doar pentru ca, în acest fel, sa-si sporeasca (desigur, doar în mod iluzoriu) propria importanta. Numai ca Ferdinand Clegg nu se multumeste sa colectioneze simple obiecte, ci nutreste nebunescul proiect de a reusi sa trateze alte fiinte umane ca pe niste obiecte, aceasta fiind, de fapt, situatia Mirandei, prizoniera lui fara putinta de scapare.
Obsesii si complexe
Aparent, cartea porneste, la nivel strict narativ, de la un fapt divers – socant, desigur: un tânar care, în general, trece mereu neobservat, rapeste o fata pe când aceasta se îndrepta spre casa, venind de la cinematograf. Miranda ajunge, astfel, în pivnita casei lui Clegg, pivnita pe care acesta o amenajase cu mare grija tocmai în scopul de a o adaposti pe cea mai pretioasa captura a sa. Caci, pasionat de fluturii exotici si având si o asemenea colectie, Ferdinand Clegg este, practic, atras de Miranda asa cum ar fi atras de un exemplar minunat dintr-o specie rara de insecte, nereusind niciodata s-o priveasca – si, cu atât mai putin s-o înteleaga – ca pe o fiinta umana. si, cu toate ca familia fetei locuieste în apropiere de odioasa pivnita unde tânara va fi silita sa traiasca, nimeni nu o va gasi pe Miranda, în ciuda eforturilor depuse de autoritati. Pe de alta parte, în ciuda acestei apropieri fizice dintre locuintele celor doi protagonisti, cu greu ne-am putea imagina medii mai deiferite si puncte de vedere mai opuse decât ale Mirandei si ale lui Clegg, Fowles abordând, aici, si problema diferentei dintre categoriile sociale ale vremii. Caci frumoasa Miranda se bucura, înainte de a fi rapita, de toate privilegiile, beneficiind de educatie stralucita, fiind înconjurata de o multime de prieteni si admiratori. Clegg, pe de alta parte, provine dintr-o familie destramata, e un introvertit marcat de numeroase complexe sociale si fizice, singura lui bucurie fiind colectia de fluturi – dar si aceasta se transforma în obsesie maladiva odata cu intrarea Mirandei în aria lui de interes. Astfel, de la simple si oarecum nevinovate fantezii care o includeau pe fata cea frumoasa pe care o remarca întâmplator, într-o buna zi, Clegg ajunge sa fie complet obsedat de imaginea ei, imaginându-si chiar si o întreaga existenta alaturi de cea care nici nu visa ce pasiune desteptase. Prima parte a romanului este reprezentata de relatarea lui Clegg cu privire la actiunile si intentiile sale si, mai cu seama, la dragostea pe care o simte pentru Miranda. Numai ca devine în scurt timp evident ca ceea ce el numeste dragoste nu este altceva decât o dorinta acuta de a o avea, o nemaiîntâlnita dorinta de posesiune, nu în sens fizic, ci în sensul în care, mental, el o transforma pe tânara într-un obiect al sau, un lucru de pret de care poate dispune dupa cum crede de cuviinta, exponatul suprem al colectiei sale.
Este evident, desigur, daca avem în vedere opera lui John Fowles în ansamblu, ca scriitorul a abordat aici una din temele sale favorite, la care va reveni, de altfel, si în romanele ulterioare, si anume obsesia posesiunii, organizarea existentei umane sub semnul tutelar al lui „a avea“, trasatura caracteristica, dupa cum considera autorul, a societatii moderne industriale. Clegg devine, asadar, si modul gasit de Fowles pentru a reprezenta o grava confuzie a valorilor, deopotriva, semnul esecului unei întregi societati de a mai face diferenta între nevoia de a-si exercita puterea si controlul asupra celorlalti, pe de o parte, si, pe de alta parte, puterea eliberatoare a dragostei adevarate. Dar confuzia pe care o traieste Clegg este cu atât mai mare, cu cât fiinta reala, Miranda în carne si oase, se dovedeste a fi complet diferita de imaginea mentala pe care si-o construise el. Caci fata îl respinge de la bun început, neezitând sa-si exprime deschis profundul dispret pentru tot ceea ce înseamna Clegg si, în fond, lumea lui, criticându-i lipsa de gust, complexele, modul de viata, obsesiile. Iar unica solutie pe careo gaseste el în aceasta situatie este de a-i face Mirandei poze si sa le priveasca dupa aceea, linistit, în cele din urma: caci fotografiile nu-l puteau nici respinge si nici dispretui.
Adevaratul prizonier
Cea de-a doua parte a cartii adopta un punct de vedere diferit, caci acum avem în fata cealalta perspectiva, cea a Mirandei care, pe ascuns, scrie într-un jurnal versiunea sa asupra faptelor si întâmplarilor prin care trece. Abia acum cititorul întelege pe deplin suferinta fetei, silita sa traiasca într-o pivnita, lipsita de aer curat, de soare si, desigur, mai ales de libertate. Cu atat mai stupide devin, în acest context, darurile pe care i le ofera, din când în când, Clegg, ciocolata, bomboane, parfumuri, câta vreme nu i se permite sa traiasca în conformitate cu propria vointa. Iar la aceasta irepresibila nevoie de libertate a fiintei pe care sustine ca o iubeste, Clegg ramâne insensibil pâna la capat, adica pâna la moartea tragica a fetei, din cauza pneumoniei datorate umezelii din pivnita unde îsi duce zilele. Esential este însa ca, începând sa-si analizeze cu atentie temnicerul, Miranda îsi da seama ca, în fond, el este adevaratul prizonier, de aceea îi si spune mereu Caliban – prizonier nu între ziduri, ci între niste limite de netrecut, ale existentei lui moarte, uscate din cauza lipsei sentimentelor, în fond, a umanitatii de natura a salva orice fiinta de transformarea în simplu obiect. Pe de alta parte, încercând mereu sa-si recapete libertatea si nereusind cu nici un chip, Miranda întelege înca un lucru, care o înspaimânta: cât de periculoasa poate deveni puterea „oamenilor slabi“, atunci când scapa de sub control si se transforma în tiranie lipsita de orice logica. Caci cei întemnitati între granitele nemiloase ale propriilor lor temeri si resentimente vor cauta, întotdeauna, aproape în mod natural – sau, în orice caz, previzibil – sa-i întemniteze si pe cei care se deosebesc de ei, expresia cea mai grava – întruchipata pe deplin de Clegg – fiind aceea de a-i considera pe ceilalti drept obiecte care pot fi incluse dupa plac în colectii mai mult sau mai putin variate. Interpetându-si el însusi romanul, Fowles vorbea, la un moment dat, despre „dimensiunile sociale ale conflictului“ din „Colectionarul“, înteles drept expresie a permanentei ciocniri dintre „cei multi“, reprezentati de Ferdinand Clegg, si „cei putini“, cei asemenea Mirandei, numerosi critici neezitând chiar sa-l acuze pe autor de elitism exagerat. Cu toate acestea, scriitorul nu idealizeaza nicidecum vreun personaj, Miranda însasi fiind ironizata, nu o data, pentru snobism si pretiozitate, cu toate ca romancierul îi apara punctele de vedere, afirmând ca, daca n-ar fi avut parte de o moarte cumplita si prematura, tânara ar fi putut deveni „acel gen de fiinta umana de care lumea are atât de mare nevoie“. Finalul romanului, însa, aduce o perspectiva sumbra asupra viitorului, caci, la putina vreme dupa ce o înmormânteaza pe Miranda în gradina sa, Clegg începe sa urmareasca o fata ce aduce cu aceasta, fiind destul de previzibil ce urmeaza sa se întâmple. Semn, daca mai era nevoie, ca lumea este – sau, ca sa fim optimisti, ca lumea era, la mijlocul secolului XX – populata de mult prea multi Calibani, incapabili sa înteleaga ca existenta umana înseamna si ceva în plus fata de a avea.