Proletcultism si realism socialist. Dezbateri estetice si conditionari politice (I)
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura literară »
Autor: LAURENTIU HANGANU
Preliminarii
Considerata în orizontul istoriei literare – si mai cu seama în perspectiva literaturilor din tarile Europei de Est intrate în sfera de influenta politica si militara a Uniunii Sovietice dupa cel de al Doilea Razboi Mondial -, epoca proletcultismului si a realismului socialist apare drept o perioada de fractura spirituala violenta, un „experiment genetic“ monstruos de deturnare a cursului firesc al istoriei cu scopul de a o „modela“ în conformitate cu coordonatele rigide ale unui sistem de gândire utopic, dogmatic si totalitar. La capatul unei jumatati de veac de opresiune si cenzura, mergând adesea, în tarile ocupate, pâna la deculturalizare si deznationalizare, imaginea înscrisa pe retina spirituala a intelectualilor care au traversat desertul punerii în practica a ideologiei marxist leniniste – infernul epurarilor, al suspiciunilor si denunturilor, al gândirii schizoide si al limbii de lemn, al închisorilor si/sau înregimentarilor – este una dezolanta: proletcultismul, scrie Marin Nitescu, nu este altceva decât o barbarie, un „vandalism motivat arbitrar ideologic“, a carui explicatie psihologica este „generata si alimentata de complexul de inferioritate al celui care vine din afara culturii“ (i) . Este perioada de „maxim si obligatoriu dogmatism, de sociologism, blamat mai târziu pe drept cuvânt cu atributul de „vulgar“„ – îl secondeaza Florin Mihailescu -, în care „ideea de ruptura cu cultura noastra traditionala si de edificare a alteia, socialista în stilul sovietic [...] atinge cotele unei adevarate paranoia ideologice“ (ii) . Cât priveste fundalul teoretic al noii viziuni, „analiza conglomeratului de teze, de precepte, de principii, de criterii si de presupozitii pe care s a sprijinit propaganda comunista în domeniul literaturii si al criticii literare [...] dovedeste caracterul eronat si mistificator, prost inspirat si rau orientat, iar din pacate si mai rau intentionat al doctrinei ideologice oficiale a partidului unic si a statului totalitar, asa cum a fost ea impusa prin constrângere creatiei spirituale.“ (iii)
Privita în racursi, imaginea literaturii române aflate „sub zodia proletcultismului“ – a tezismului si a „luptei de clasa“ – se contureaza, în termenii lui Eugen Negrici, ca „un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei posibile „estetici“ totalitare, care, daca se va fundamenta vreodata ca disciplina, se va ocupa de caracterul contorsionat al creatiilor acelor vremuri si de evolutia nefireasca a fenomenului artistic.“ (iv) Drept urmare, într-o viitoare istorie a productiei scriitoricesti „heteroclite“ iesite din „incubatorul comunist“, ar fi necesare „alte ustensile, alte cai de abordare decât cele obisnuite“, care, reconstituind malformatiile unui organism literar supus unui accentuat proces de mutatie genetica, sa le poata articula într un „tablou al speciilor ciudate“ (v) .
Concluziile autorilor mentionati, ca si ale tuturor cercetatorilor care s-au aplecat, pâna în prezent, asupra fenomenului subordonarii politico ideologice a literaturii române din anii de dupa al doilea razboi sunt convergente în a sublinia lipsa de valoare estetica, partinitatea îngust politica, didacticismul sablonard, maniheismul dogmatic si schematismul rudimentar ale fabricatelor literare compuse dupa retetele determinismului „stiintific“ marxist leninist stalinist – operele cu adevarat semnificative ale perioadei comuniste fiind, fara exceptie, cele care au înselat cenzura si au evitat, pe cele mai diverse cai, înregimentarea ideologica:
„... daca în anii regimului comunist [...] putem recunoaste prezenta unor opere de autentica valoare literara, sa spunem totusi ca acestea n au devenit posibile decât într-o proportie egala cu zona proprie de libertate a constiintei, pe care fiecare dintre autorii lor în parte a reusit sa si o adjudece si s o fereasca de diverse ingerinte si mai ales de ingerintele politice, în cele mai ostile si totodata cele mai penibile împrejurari ale istoriei acelor ani dintre 1944 si 1989.“ (vi)
Cât priveste încercarile autohtone de definire a proletcultismului si a realismului socialist din perioada de început (vii) – în fapt, asertiuni dogmatice, constând în traduceri si adaptari ale directivelor politico literare venite de la „centru“, ale activistilor culturali aflati în slujba Moscovei – ele nu fac decât sa întareasca impresia de simplism si retorism gaunos produsa de intruziunea brutala a ideologiei bolsevice în literatura: „... ca nimeni altii, scriitorii care însusesc metoda realismului socialist pot zugravi în imagini artistice nepieritoare adevarul vietii în transformarea ei dinamica. În aceasta munca creatoare ei se conduc de conceptia clasei muncitoare asupra lumii, drumul le este luminat de învatatura marxist-leninista, singura care analizeaza realitatea stiintific si stabileste legile dezvoltarii omenirii. Patrunsi de spirit de partid, interesati de a înfatisa adevarul vietii, de a nu diforma realitatea, ci dimpotriva de a o vedea în dezvoltarea, în transformarea ei, scriitorii care au însusit metoda realismului socialist zugravesc mersul necontenit înainte al lumii, combat cu dârzenie clasele exploatatoare, diferitele piedici întâlnite în drum, lupta constient sub îndrumarea partidului clasei muncitoare ca operele lor sa devina arme puternice ale construirii socialismului si comunismului.“ (viii) În esenta, noua „metoda“ de creatie presupune un singur lucru: accesibilitate, mesaj simplu pus în slujba îndoctrinarii: „Singura conditie pe care metoda realismului socialist o pune scriitorilor în ceea ce priveste forma operei de arta este caracterul democrat, popular. Asta înseamna imagini, metafore limpezi, limba clara, pe întelesul maselor, singura capabila de a transmite cetitorului si spectatorului emotii artistice, în asa fel încât continutul ideologic al operei sa obtina efectul maxim. Metoda realismului socialist presupune si realizeaza unitatea fondului si formei operei de arta.“ (ix)
Asemenea consideratii nu spun, de fapt, nimic despre arta, sau ceea ce spun instiga la distrugerea artei culte prin reducerea sa la conditia primara si anistorica a folclorului; nu sunt decât pura ideologie si sablon lozincard, confirmând o data în plus intentia noilor autoritati de a transforma opera de arta în instrument de propaganda. Pot fi definite, atunci, proletcultismul si realismul socialist ca fenomene literare? Sau ele nu sunt decât numele, adaptate ad hoc, ale pozitiei dictaturii comuniste fata de latura imaginativ crea-toare a spiritualitatii umane?
Pentru a putea raspunde la aceste întrebari, este nevoie sa fie îndeplinite doua conditii preliminare: în primul rând, cercetarea trebuie focalizata asupra confruntarilor politico ideatice din Rusia pre si post revolutionara, întrucât viata si atmosfera literara din tarile Europei de Est nu fac decât sa urmeze, de la imitatie servila pâna la exagerare caricaturala, indicatiile ultimative ale emisarilor sovietici. În plus, în România postbelica, ale carei elite politice si culturale au fost supuse unui adevarat proces de dislocare si exterminare, resentimentele – perfect justificate – fata de puterea de ocupatie adâncesc impresia de discontinuitate si anomalie produsa de actiunea sistematica de impunere a unui model cultural strain în dauna unei paradigme spirituale organice. Cea de a doua conditie este adoptarea unei metodologii analitice mai largi, care sa includa, alaturi de teoria literara propriu zisa, sociologia si politologia, întrucât subiectul în discutie depaseste granitele istoriei literare ca înlantuire convergenta de universuri fictionale guvernate de principiile intrinseci ale unei scari de valori. Este ceea ce îsi propune sa faca, în continuare, studiul de fata.
Politica si literatura
În perspectiva afirmarii, începând cu secolul al XVIII lea, a modernitatii ca strategie de separare si reconfigurare a valorilor si de legitimare irevocabila („revolutionara“) a esteticii drept domeniu autonom al cunoasterii, atât proletcultismul, cât si realismul socialist se înscriu pe coordonatele unei dinamici ideologico spirituale care, desfasurata atipic din punctul de vedere al perceptiei critice traditionale, îsi gaseste explicatia într o istorie politica a succesiunii epocilor si doctrinelor literare. Nimic nu se naste din neant; abordata în cheie politica, problema „autonomiei artei“ – limitata de obicei, triumfalist, la ideea accederii frumosului în cetatea platoniciana a Binelui si Adevarului, dupa doua milenii si jumatate de „exil“ – dezvaluie aspecte neglijate de istoria literara canonica (x) , ale carei principii si metode de cercetare mizeaza, implicit sau explicit, pe cezura dintre realitatea estetica si realitatea sociala, sau, în termeni aristotelieni, pe antinomia dintre virtual si actual ca norma logica de separare a poeziei de istorie. Dimpotriva, reconsiderarea integrator globalizanta („post moderna“) a sinuosului proces prin care literaturii si artelor le-a fost recunoscut caracterul reprezentativ pentru definirea individualitatii umane ca identitate sociala presupune, în primul rând, combaterea narcisismului si a euforiei solipsiste generate de perpetua celebrare a actului inaugural al modernitatii literare – esuat emfatic, în ultima decada a secolului al XIX lea, în sterilitate si autism. Autonomia artei s a nascut ca idee politica si este, în esenta, efectul politic al unor dezbateri si confruntari ideologice desfasurate nu în cadrul rarefiat al teoretizarilor abstracte, ci pe marea scena a civilizatiei umane, prin regândirea si reconfigurarea radicala a raporturilor dintre arta si societate.
Astfel, primul pas pe calea afirmarii specificitatii artei ca domeniu spiritual de sine statator, guvernat de reguli si legitati intrinseci, este, cum bine se stie, revolta romantica, ai carei reprezentanti de marca – fratii Schlegel, Blake, Coleridge, Novalis s.a. – contesta, pentru prima oara în istoria culturala europeana, validitatea teoriilor de tip mimetic, eliberând opera de arta de statutul ontologic secundar de „copie“ a realitatii si deschizând, prin radicalitatea abordarii, calea tuturor miscarilor si curentelor literare moderne, de la simbolism si expresionism la cubism si suprarealism. În acord cu noua viziune, poetul si opera sa nu mai „reflecta“ o realitate întotdeauna exterioara (pre existenta, si deci pre eminenta), ci „produc“ realitati si lumi noi, scotându-le dintr-o interioritate sufleteasca miste-rioasa si iluminând, prin intermediul lor, sensurile ascunse ale universului. În termenii consacrati ai lui M. H. Abrams, creatorul romantic îsi schimba statutul, devenind, dintr o simpla oglinda (mirror), un felinar, un luminator (lamp) (xi) . În chip similar, romantismul în întregul sau – aparut odata cu gândirea revolutionara a secolului al XVIII lea – nu mai „reflecta“ spiritul turbulent al schimbarilor sociale, ci este, din punct de vedere politic, chiar acest spirit, în actiunea lui fundamental transformatoare a vechii lumii europene. Sau, cum spune Victor Hugo, „romantismul, de atâtea ori gresit definit, nu e, în ultima analiza [...], decât liberalismul în literatura“ (xii) . Mai mult: pozitia de superioritate absoluta pe care si o atribuie cu vehementa scriitorul romantic – cea de „vizionar“ si „lumi-nator“, „constiinta suprema“ si „conducator al popoarelor“ (poeta vates) -, statut interpretat prea adesea în cheie exclusiv metaforica, este, cel putin în aceeasi masura, unul politic, fortând recunoasterea, odata cu admiterea semnificatiei exceptionale a propriei persoane, a importantei („autonomiei“) sociale a întregii bresle, precum si a domeniului ei de activitate (în speta, arta însasi).
Efectele sociale concrete ale efervescentei spirituale romantice se vor manifesta cu deosebire în a doua jumatate a secolului al XIX lea, când propagarea si consolidarea modernismului echivaleaza cu coagularea a ceea ce Pierre Bourdieu numeste „câmp de putere“ literar – entitate structurata sistemic si aflata în relatii de interdependenta si/sau antinomie cu „câmpurile“ de forta vecine (economic, politico militar, religios). Rezultat al regândirii si reasezarii scarii de valori, impunerea noului „câmp“ de putere presupune, înainte de toate, instituirea unui nou nomos, a unei ordini specifice (xiii) , care, opusa lumii „burgheze“ si valorilor promovate de ea, confera legitimitate prin separare si diferentiere: „Abia în interiorul unui câmp literar si artistic ajuns la un înalt grad de autonomie – asa cum va fi cazul în Franta celei de a doua jumatati a secolului al XIX lea (mai cu seama dupa Zola si dupa afacerea Dreyfus) – toti cei care înteleg sa se afirme ca membri cu drepturi depline ai lumii artei, în special cei care pretind a ocupa pozitii dominante în interiorul ei, se vor simti obligati sa si manifeste independenta fata de puterile externe, politice sau economice; atunci, si numai atunci, indiferenta fata de puteri si onoruri, chiar si fata de cele mai specifice în aparenta, de felul Academiei sau al Premiului Nobel, distanta fata de cei puternici si fata de valorile lor vor fi imediat întelese, ba chiar respectate si, în felul acesta, recompensate si vor tinde, ca urmare a acestui fapt, sa se impuna din ce în ce mai deplin ca niste precepte ale unor conduite legitime.“ (xiv) Definita prin contrast cu factorul economic, cu domnia „vulgara“ a banului, ordinea literara moderna îsi traseaza zona de influenta si control în jurul principiilor „inutilitatii“ si „dezinteresarii“, traducând lipsa de aderenta practica a operei de arta în termenii puritatii si elevatiei („superioritatii“) si proclamând, la finalul epocii aristocratice, dispozitia contemplativa a artistului drept semnul distictiv al unicei si adevaratei nobleti – spirituala prin excelenta. În acest context, cultivarea sistematica si ostentativa a antinomiei dintre lumea „ideala“ a artei – „subtila“, „comprehensiva“, „vizionara“ – si realitatea „imunda“ a vietii practice – „grosolana“, „instinctuala“, „filistina“ – este o strategie politica, o „tehnica“ de cucerire si mentinere a unui „câmp“ de putere specific, ale carui repere axiologice, recunoscute pâna acum doar în limitele adjuvantei si divertismentului, încep sa produca efecte sociale palpabile si sa modeleze mentalitati.
Succesul „revolutiei simbolice“ (xv) prin care arta si-a dobândit autonomia, iar omul de litere a reusit, pentru prima oara în istorie, sa acceada la un statut social recunoscut si respectat – cel de profesionist al frumosului – a facut din Baudelaire, Théophile Gautier, Mallarmé, Flaubert sau fratii Goncourt (în Franta), Walter Pater, Swinburne sau Oscar Wilde (în Anglia) figurile emblematice ale unei noi autoritati – eliberata de amprenta negativa a istoriei concrete si, drept urmare, potentata în forma unei „supralegitimitati“ -, propulsându-i, în prelungirea ideologiei profetice a romantismului, în pozitia de guvernanti spirituali ai lumii postrevolutionare: „Sub Vechiul Regim, se considera ca puterea spirituala apartine Bisericii, chiar daca, în practica, autoritatile civile pot face ce vor. Începând cu mijlocul secolului al XVIII lea, un nou grup social, oamenii de litere, urmareste sa îi înlocuiasca pe preoti în aceasta functie, urmareste sa obtina ceea ce Paul Bénichou a numit «încoronarea scriitorului».“ (xvi) Limita ultima a repozitionarii politice a frumosului în cadrul unei ierarhii axiologice dominate dogmatic, în era gândirii metafizice, de Principiul ultim („Ideea de Bine“ platoniciana, „Motorul prim“ aristotelian, Dumnezeul crestin), este estetismul – în acceptia caruia opera de arta, încununata de aura ascezei, suferintei si exilului, le apare europenilor fin de siècle drept singura capabila sa mai dea sens unei lumi aflate în confuzie si deriva. În vorbele lui Nietzsche, „… nobletea noastra cea mai înalta consta în a fi opere de arta – caci existenta si lumea nu-si gasesc justificarea vesnica decât ca fenomen estetic.“ (xvii) Sau, în viziunea cu accente mistice a printului Mîskin, „lumea va fi salvata de frumusete“.
(i) Marin Nitescu, „Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii“, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 146, 127. (ii) Florin Mihailescu, „De la proletcultism la postmodernism“, Editura Pontica, Constanta, 2002, p. 10. (iii) Ibidem, p. 7. (iv) Eugen Negrici, „Literatura româna sub comunism“, vol. II, Proza, Editura Fundatiei Pro, Bucuresti, 2006, p. 15. (v) Ibidem, p. 14. (vi) Florin Mihailescu, ibidem, p. 18. (vii) Deosebirile – care vor fi discutate mai jos – dintre proletcultism si realismul socialist nu sunt cu adevarat importante decât în perspectiva istoriei literare rusesti si sovietice, unde au dat nastere, în contextul luptei pentru putere din perioada imediat urmatoare Revolutiei din 1917, la dispute ideologice si politice aprinse. În ceea ce priveste literatura româna, constrânsa sa renunte temporar la propria identitate, „dezbaterile“ din jurul celor doua concepte (cu deosebire cea de la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1951) reprezinta doar ecoul vag, lipsit de orice suport real (în sens national spiritual), al unor evenimente si tensiuni desfasurate si transate la Rasarit cu decenii în urma, în anii '20-30. (viii) Nicolae Moraru, „Studii si eseuri“, Bucuresti, Editura pentru Literatura si Arta, 1950. p. 88. (ix) Idem, p. 416. (x) Este vorba, evident, de istoria literara moderna. (xi) M. H. Abrams, „The Mirror and the Lamp. Romantic Theory and the Critical Tradition“, Oxford University Press, New York, 1953. (xii) Victor Hugo, „Prefata“ la „Hernani“, în „Arte poetice. Romantismul“, Editura Univers, Bucuresti, 1982, p. 302. (xiii) Cf. Pierre Bourdieu, „Regulile artei. Geneza si structura câmpului literar“, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2007, p. 94. (xiv) Ibidem, p. 94. (xv) Pierre Bourdieu, op. cit., p. 120. (xvi) Tzvetan Todorov, „Gradina nedesavârsita. Gândirea umanista în Franta“, Editura Trei, Bucuresti, 2002, p. 202. (xvii) Friedrich Nietzsche, „Nasterea tragediei“, Editura Pan, Iasi, 1992, p. 28.