Recomandari
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura literară »
Autor:
Teodora Dumitru
Niculae Gheran
„Arta de a fi pagubas. Târgul Mosilor“
Biblioteca Bucurestilor, 2008
„ –Tata, da-mi si mie cinci lei!“ „– La ce-ti trebuie?“ „– Merg si eu cu baietii la cinema.“
„– Eu n-am fost si nu ma duc la cinema si iata, am o suta de chile.“
Ce amintiri, ce cafegiu – mai bine: „Arta de a fi pagubas. Târgul Mosilor“. „Am preferat sa fiu ucenic si calfa în atelierul domnului Rebreanu, un mort mai viu decât camilarii si calugarii epocii“, scrie Niculae Gheran în prefata acestui material non-fictional (memorii-document etc.) dotat însa cu multe dintre calitatile unei fictiuni.
În schitele si povestirile satirice care, zice, l-au tentat „odinioara“, „Arta de a fi pagubas“ se regaseste poate prea putin. Nu mai e locul, nu mai e timpul de atunci. Sunt niste reflexe târzii, dar aplombul muscacios pare intact, cu toata moleseala nostalgiei. Sub lumina becului chior al memoriei subiective se aduna fete de copii „cu fundul pe mingi“ si oameni mari, cusuti laolalta cu Churchill si Roosevelt, cu Ionel Sarchisian si Cornel Sase Luni... Uite-i „cum pipaie viitorul“, unul la Yalta, altul în capul Precupetilor Vechi, colt cu Fainari, cu fleica pe vânataie... iavas iavas pe urmele lui Caragiale. si daca n-o fi Caragiale, e Barbu
(I. sau E.). Si daca n-o fi Barbu e Agopian. Si daca nici Agopian n-o fi, capu' pe taietor
ca-i Anton Pann! Numai ca balcanicareala care face frisca multor opere de faima ale postbelicii românesti n-are icisa nimic din sofismele pomo. Rasuflarea e clasica, jumatate satira si science de vie, jumatate nostalgie, filtrata poate prea vizibil prin comentariul de pe manseta al intelectualului – aprig, bon viveur, lustruind ani buni la ifosele mahalalei bucurestene ante- si post-bolsevizate pâna le-a facut brici. În briciul asta îsi face acum Niculae Gheran mustata. Care-a vazut si iaurt tare de-l taiai cu cutitul, si fitil american, si copita de rus, si tâtele boanghinei Ibolia, si scrisorile Ginei Bauman, si pe dumnezeiasca Medy Müller – cea „ca-n cartile lui Pitigrilli“ –, si secretul lui Moisica din fundul curtii. Cât despre soarta motanului Misu (ce conteaza ca si Villon a ucis cu mâinile lui), macar în carti sa se mai auda de el... „Într-o toamna, când butoaiele de varza fusesera scoase din pivnita si umplute cu apa ca sa se umfle doagele, am gasit locul potrivit sa-l botezam pe Misu, un pisoi tigrat [...] Îi facusem si un pat în adapostul nostru, amenajat în spatele unei tejghele lungi, lipita de zid în fundul curtii [...] Acolo carasem tot ce trebuie într-o gospodarie, începând cu perne, vase, tacâmuri [...] Din prima zi, Lona adusese ca zestre un ghiveci cu muscata, un abajur de matase [...] o oglinda cu mâner si o parfumiera cu pompa, pe care, doar când puneam mâna, mâta o si lua la goana [...] La rândul meu nu m-am lasat mai prejos, carând un binoclu, o lanterna, un ceasornic de bucatarie, ciocan, cleste si-o masina de ras [...] Basca multe creioane colorate, acuarele, compas, hârtie, ba chiar si perforator, plus pahare de rezerva, pe care acum le spargeam de zidul dinspre Nichifor, pentru consolidarea casatoriei. În fiecare zi caram amândoi câte ceva [...] Dimineata, dupa ce ne trezeam, repetam acelasi lucru, cu mâinile la spate:
– Ghici ce-am mai adus?
Între atâtea treburi diurne, venise si timpul sa ne ocupam mai mult de pisica:
– Se boteaza, în numele Domnului, robul Sau Misu, în numele Tatalui, al Fiului si-al Sfântului Duh, Amin!
Cum nu ne-am rezumat sa-l vârâm ritual de trei ori în butoiul de varza, am repetat aceeasi taina pâna când cel crestinat s-a dus definitiv în lumea dreptilor. Dumnezeu sa-l ierte ... Numai c-abia de-acum ne-am pus pe treaba cu pregatirea funeraliilor, cu grija gropii si a crucii, plimbându-l pe bietul Misu într-o cutie de pantofi trasa cu o sfoara prin curte ... Dupa noi, liota de copii din ograda, în asteptarea pomenii de pe urma: un borcan cu dulceata sau serbet, abtiguit din soba de teracota, unde le lasa mama pâna în iarna, ca sa le pazeasca de furnici. Numai ca pofta vine mâncând: a doua zi, am simtit nevoia sa dezgropam pisicul, repetând aceeasi promenada a cortegiului funerar, pâna s-a dumirit maica-mea cu ce ne ocupam. Si-apoi sa vezi chelfaneala...“
Asa e. Pofta vine mâncând. Urmeaza volumul al doilea „Oameni si javre“, care, daca n-o scoate la lumina toate tainele Bucurestilor de pâna azi, macar în parte le-o „ciocani“ misterul...
C&a258;T&a258;LIN STURZA
Roderick Gordon si Brian Williams,
„Tunele 2, În adâncuri...“
traducere de Dan Dobos, Editura Corint Junior, Bucuresti, 2008, 731 p.
Will Burrows e un adolescent cam retras, ai carui parinti locuiesc în Highfield, un cartier imaginar al Londrei. Pielea sa alba si parul decolorat îl scot în evidenta, motiv pentru care nu are prea multi prieteni: de fapt, are un singur prieten, pe Chester, un baiat cam gras, si o gramada de dusmani. Pasiunile sale nu-l ajuta nici ele sa se integreze: Will Burrows sapa, de dimineata pâna seara, gauri în pamânt, cautând urme din alte vremuri. Pe scurt, Will e un ciudat, si în lumea de la suprafata se simte singur.
Însa în mod accidental pustiul va descoperi ca mai exista o lume, o Londra de sub pamânt, numita „Colonia“. Va patrunde în Colonie pe urmele tatalui sau, un istoric talentat, însa cam distrat, lipsit de faima si dornic, în consecinta, sa-si lege numele o mare descoperire. Will va afla ca e relativ usor sa intri sub pamânt, dar ca e mult mai greu sa iesi. Londra colonistilor este pazita de o politie religioasa, numita „Styx“, pe cât de fanatica, pe atât de cruda. Cine încape în ghearele Styx este supus unor interogatorii groaznice si rareori scapa cu viata. Chester, singurul prieten al lui Will, este o astfel de victima nefericita. În Colonie, Will va descoperi însa ca nu exista doar amenintari: în acel loc întunescos si plin de ciudatenii se afla si lucruri dragi, si unul dintre acestea este adevarata sa familie. Adolescentul se va apropia în special de Cal, un prichindel care, dupa toate aparentele, e fratele sau mai mic.
Acesta este punctul în care se încheie primul volum din „Tunele“, o carte publicata initial de Roderick Gordon si de Brian Williams în regie proprie si descoperita, mai târziu, de Barry Cunningham, editorul lui Harry Potter. Pentru a-i salva pe Ches si pe Cal si pentru a-si scapa propria piele, Will trebuie sa fuga din Colonie. si singurul drum este în jos, în Adâncuri.
Al doilea volum al seriei „Tunele“ e o cursa de supravietuire printr-un labirint subteran plin de monstruozitati. Unii monstri sunt creati de natura: animale gigantice, mai mult sau mai putin periculoase, fosile vii care prospera în mediul subteran, plante necrofage care întind „capcane de zahar“ vietuitoarelor înfometate. Alti monstri sunt creati de oameni: printre acestia se numara doi virusi ce ar putea sa rada întreaga umanitate. Însa cei mai rai dintre monstri sunt oamenii însisi, în special cei care fac parte din secta Styx. Acestia manipuleaza si ucid în numele unei rase pure si a unei credinte religioase ai caror unici pastratori se cred. Torturile, experimentele pe prizonieri umani, exterminarile unor populatii întregi – toate sunt practici comune pentru Styx. Seria „Tunele“ îsi merita pe drept numele de distopie religioasa, la granita dintre Science Fiction si Fantasy, dintre Orwell si Jules Verne.
Cum „Tunele“ se adreseaza în primul rând adolescentilor, cele scrise pâna aici ar putea sa-i îngrijoreze pe parinti: asadar, copiii nostri nu vor mai dormi noaptea? Nici o grija: viata lui Will Burrows nu e una usoara, însa aventurile lui îl întaresc, îl fac mai responsabil, sunt praguri ale maturizarii. Lectiile pot fi uneori dure, dar, dupa cum arata Chess, pericolele din Adâncuri nu sunt mai rele decât cele care îi pândesc pe pustii mai sensibili si mai singuratici, într-o zi obisnuita, la scoala.