Milioane, miliarde...
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura politică » Corespondenţă de la Montréal
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Am vazut pentru prima si ultima oara o bancnota de 1000 de dolari canadieni, practic inexistenta în circulatie, în urma cu peste douazeci de ani. Publicam pe atunci, în asociatie cu un avocat vietnamez, revista „Vidéos-Ordinateurs“, primul magazin din Québec de microinformatica. Erau anii de început ai noilor tehnologii, programele se concepeau cu creionul în mâna, se bateau la masini de scris obisnuite si se tipareau ca atare, casetele video nu se cumparau si nu se împrumutau la fiecare colt de strada si majoritatea propuneau filme pornografice.
Asociatul meu vietnamez avea simtul afacerilor. Se nascuse cu el, îl mostenise înainte de a se refugia, adolescent, în Canada, într-un boot-people, îl descoperise si si-l apropriase cu frenezie; odata ajuns, nu erau decât detalii. Mic de statura, un copilandru, agitat, inteligent si deseori coleric, visul de a face înainte de patruzeci de ani milioane îl macina.
S-ar putea ca printre alte explicatii ale vremelnicei si oarecum ciudatei noastre asocieri editoriale sa fi fost si faptul ca purta costume de comanda croite cu maiestrie si la preturi modice de un român. S-ar putea, de asemenea, sa fi facut deja primul million cumparând pe nimica toata de la primarie imobile în paragina, sa le fi renovat la negru, închiriat compatriotilor saraci sau vândut altora cu acelasi simt al afacerilor, pentru ca la putin timp dupa ce l-am cunoscut s-a mutat în Westmont, cartierul burgheziei anglofone si evreiesti. Cu certitudine, însa, nimeni altul decât el mi-a fluturat într-o zi în fata ochilor bancnota de 1000 de dolari.
Cum ajunsese în posesia ei, nu mi-a spus. De fapt, n-avea nicio importanta, ceea ce m-a frapat a fost sticlirea de bucurie nebuna din ochi, râsul ce-l sufoca si transpiratia ce-i inundase obrazul fara vârsta. A tropait îndelung agitând bancnota, nedumerit de mediocra mea curiozitate. Curând dupa aceea, cum nici el si nici eu nu mai pricepeam mare lucru din ale informaticii ce-o luase razna si publicatiile de specialitate se înmultisera, revista a murit de la sine.
Am ramas în relatii amicale. Ma mai suna la rastimpuri sa afle daca nu cumva, printr-un miracol, nu mi-a ajuns la urechi cum s-ar putea face bani rapid si fara riscuri în România. Enorma mea inapetenta pentru afaceri nu pare sa-l dezamageasca niciodata, un miracol e totdeauna posibil si fara binevoitori ca el, care stiu cum merge lumea si sunt mereu la pânda, gata în orice clipa sa stoarca profit si din piatra seaca, miracolele n-ar fi decât o pierdere de timp.
De câteva luni, mai exact din 15 septembrie anul trecut, de când banca Lehman Brothers a dat faliment, sticlirea de bucurie nebuna din ochi, râsul sufocat, obrazul inundat de transpiratie si nedumerirea fostului meu asociat îmi revin deseori în memorie. Poate ca a pierdut bani la bursa, poate ca nu, dar îmi închipui ca milioanele si miliardele pompate de atunci în capitalismul muribund pentru a-l readuce la viata l-au linistit. Daca ar fi aflat ca la New York, în fata Wall Street-ului, au aparut pancarte cu „Marx avea dreptate“, ca la Frankfurt un editor a triplat vânzarile „Capitalului“ si ca, în Franta, „Le Magazine littéraire“ din octombrie trecut explica ratiunile renasterii gândirii marxiste, ar fi avut ceva cosmaruri si ar fi telefonat sa ceara amanunte de la cineva care traise o jumatate de viata în socialism; s-a mai întâmplat în timpul crizei de la sfârsitul anilor ‘90.
Stupefiantul spectacol al salvarii capitalismului aminteste lamentabilele încercari de a salva socialismul real. Nicio diferenta între dogmele socialismului real fanatic aplicate cu precadere în situatii de criza si cele ale capitalismului de ieri si de azi traversat de crize din ce în ce mai profunde, amândoua contin în ele germenele catastrofelor inevitable. Socialismul real a ramas o amintire buna de speriat, o referinta neaparat tragica, o pauza pretins nefericita în istorie. De treizeci de ani, zelatorii fanatici ai capitalismului n-au jurat decât pe pilotajul automatic al economiei, pe distrugerea statului, pe dereglementarile fara limite, pe transformarea integrala a societatilor într-o piata, pe fascinatia banilor, pe individualism. De treizeci de ani, lumea a încetat sa mai fie gândita si ordonata de catre politic si avem lumea pe care o avem, o jungla financiara si economica în pragul colapsului.
Totul s-a prabusit sau e pe cale sa se prabuseasca. Dezastrele socialismului real erau cautate în regretabile contratimpuri, în condamnabile interpretari ale dogmei, în natura strâmba a unora dintre slujitorii sai, dezastrele capitalismului pus azi sub perfuzia colosalelor sume de bani publici ar avea aceeasi explicatie. Reflexe simple si patetice de supravietuire atât ale dogmei cât si ale sistemului. Orizontul socialismului real era comunismul, iluzoriu probabil. Singurul orizont al capitalismului e capitalismul asa cum îl traim si-l vom trai probabil, realitatea sa nu îngaduie nicio îndoiala, nicio speranta si niciun alt vis decât cel al milioanelor si miliardelor la îndemâna oricui.