Despre revolutii, libertate si ideologii
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura politică »
Autor: Bogdan Duca
Poporul nu va alege niciodata libertatea deoarece nu are ce face cu ea. O va prefera totdeauna egalitatii, progresului si prosperitatii. Cu toate acestea, libertatea este darul divin fara de care umanitatea noastra nu valoreaza mare lucru.
Desi toate revolutiile au vorbit despre libertate, ele au fost principalul dusman al libertatii. Pentru a demonstra lucrul acesta nu trebuie decât sa privim societatea occidentala în care traim, societate autointitulat liberala, societate nascuta din revolutii si din ideologii revolutionare. Sa ne uitam deci – si ce vom vedea? Vom observa o societate reglementata pâna în cele mai mici amanunte. Tot ceea ce facem este reglementat, este controlat, este taxat, este impozitat si supraimpozitat. Tot ceea ce exprimam este controlat, normat si catalogat.
Tirania dosarului cu acte
Unde este libertatea în numele careia s-a construit societatea noastra? Statul, institutia opresiva pe care am combatut-o în numele libertatii, a fost înlocuit de birocratie. Acolo unde omul avea înainte un Dumnezeu, un Suveran si un senior, acum are un presedinte, un guvern, un parlament uni sau bicameral, institutia Prefectului, un consiliu sau un parlament regional, un primar, un consiliu local si o încrengatura de consilii, comitete, comisii, agentii si secretariate care, în numele libertatii, ne controleaza, coordoneaza, taxeaza si învata cum este cu democratia.
E mai bine sau mai rau decât în Evul Mediu? În mod cert avem parte de mai multa siguranta, traim zi de zi bunastarea produsa de progresul tehnic, avem cuptoare cu microunde si autoturisme. Dar avem mai putina libertate decât un iobag.
Da, viata noastra este minunata, dar nu putem striga ca suntem liberi fara sa (ne) mintim. Platim bir seniorilor nostri. Gânditi-va câte impozite, taxe pe valoare adaugata si accize le platim cu resemnarea si firescul cu care si iobagii medievali îsi plateau datoriile cuvenite domnului, suveranului si seniorului.
Nu putem sa circulam liberi fiind conditionati de frontiere mai închise decât erau cele medievale. Teologia politica a timpurilor trecute, care ne cerea sa ne sacrificam pentru credinta, neam si rege, a fost înlocuita cu ideologiile care ne cer – câta perversitate! – sa aparam libertatea! Ca sa ne casatorim ne trebuie, pe lânga „medievala“ dubla binecuvântare a parintilor si a lui Dumnezeu, urmatoarele documente: buletin de identitate, certificat de casatorie, certificatele de nastere si binecuvântarea legii prin ofiterul starii civile.
Nu putem sa ne nastem fara certificat de nastere, nu putem sa facem cultura fara diplome de studii, nu putem sa ne casatorim fara certificat de casatorie, nu putem sa traim în concubinaj fara certificat de concubinaj, nu putem sa murim fara certificat de deces.
Daca nu avem dosarul cu acte nu existam. Fiinta noastra se reduce pentru majoritatea celorlalti oameni la pachetul de hârtii (acte, adeverinte, diplome, hotarâri judecatoresti si timbre fiscale) ce ne definesc civic si institutional.
Desigur, avem 50-100 de prieteni care ne cunosc ca persoane umane, dar majoritatea relationarilor sociale din viata se fac prin intermediul si cu ajutorul dosarelor, adeverintelor si certificatelor. Casnicia ne este reglementata de Codul Familiei si sta sub semnul certificatului de casatorie si sub amenintarea celui de divort sau de deces. Munca pe care o depunem este conditionata de diplomele si de adeverintele de studiu, de cartea de munca fara de care nu avem perspectiva unei batrâneti sigure din punct de vedere material.
Sanatatea ne este conditionata de hârtiile ce ne atesta calitatea de asigurati medical, ce ne repartizeaza unui medic „de familie“ (Ce ironie! Sa se simta si iobagul aristocrat – cu medic la dispozitia sa), ce ne spun clar ce si câte medicamente ne permitem sa primim sau sa cumparam.
Lista aceasta ar putea continua, desigur. Fiecare dintre dumneavoastra poate sa adauge câteva îngradiri „firesti si necesare“ ale libertatii.
Sistemul stie mai bine
Dar nu aceasta lista este interesanta în sine. Este interesant în schimb faptul ca nu ajungem sa constientizam cât de lipsiti de libertate suntem. Caci, spre deosebire de Evul Mediu sau de Antichitate, când stapânii nostri si/sau vechilii lor erau în carne si oase, acum tiranul este format din institutii. Nu exista nici o persoana care sa fie cu adevarat libera, toti având libertatea personala amanetata sistemului.
Nu vreti sa platiti impozite? Pai aceste impozite nu ajung în buzunarul cuiva. Ele sunt necesare pentru infrastructura, armata, politie, servicii publice! Impozitul este o datorie civica de care nu sunt scutiti decât veteranii, eroii si alti câtiva privilegiati. Nu dam bani unui om, ci îi oferim sistemului pentru a avea grija de noi.
La fel, libertatea noastra de expresie si de manifestare nu este îngradita de oameni, ci de catre sistem. Vamesul nu are nimic personal cu cei ce trec prin vama si probabil ca i-ar lasa pe toti sa circule linistiti daca sistemul nu ar pretinde pasapoarte, vize, perchezitii, toate în numele bunastarii supusilor sai.
Nimeni nu gândeste însa ca taxele pe care le plateste, formalitatile birocratice prin care trece genereaza prin ele însele birocratie, cresc riscul coruptiei si sunt o risipa teribila a roadelor muncii fiecarui individ în parte. Banii pe care îi platim pe impozite sunt folositi pentru infrastructura, da. Ca sa ajunga însa în autostrazi, de exemplu, acesti bani trebuie sa plateasca salariile a sute, mii de functionari, trebuie sa acopere facturile de curent si de Internet ale diverselor institutii ce colecteaza si „plimba“ banii de la cetateanul platitor de taxe pâna la constructorul de autostrazi. Mii de servicii, comisii, comitete si birouri capuseaza banii ce vin de la contribuabil, în drumul lor spre destinatie.
La fel, colecta impozitelor nu este una benevola. Sistemul stie mai bine decât cetateanul cum trebuie cheltuiti banii acestuia. Sistemul local stie, spre deosebire de cetatean, ca soseaua de centura are prioritate în fata termoizolarii locuintelor, ca asfaltarea trebuie facuta doar cu câteva luni înainte de schimbarea tevilor de canalizare ce trec exact pe sub drumurile proaspat asfaltate sau ca cetateanul contribuabil are nevoie de: un numar exact de metri patrati pentru locuinta, o anumita suprafata de spatiu verde, o cantitate precisa de calorii etc.
Cetateanul trebuie sa plateasca, iar în cazul în care are chef sa comenteze sistemul îi cere sa se organizeze în sindicate, comitete de initiativa sau sa faca niste organizatii non-guvernamentale – unicele voci ce pot reprezenta societatea civila în fata sa. Pentru asta sistemul ofera un pachet legislativ ce obliga toata aceasta zisa societate civila sa se institutionalizeze si sa se birocratizeze. Cu alte cuvinte: vreti sa negociati cu sistemul? Trebuie sa deveniti cât mai asemanatori lui.
Într-un cuvânt, nu exista libertate, ci doar libertatea de a te manifesta conform cu si în limitele impuse de sistem. Sistemul, fara sa fie un Big Brother înspaimântator precum cel din romanul lui Orwell, ucide spiritul, care, prin natura sa divina, este liber, transformând pe oameni în ceea ce ei nu sunt: simple rotite, simple motorase ale sale.
Pericolul este acela ca sistemul traieste prin el însusi. Este o creatie revolutionara, dar e foarte conservator atunci când e vorba de propria sa supravietuire. Respinge din ofciu reformarea sa pe cai revolutionare si si-a dezvoltat propriile sale sisteme de evolutie.
Crizele economice si crizele politice nu slabesc, ci întaresc sistemul. Crizei economice din anii '30 sistemul i-a raspuns prin strângerea latului în jurul gâtului liberei initiative. Modelul salvator, prin al sau New Deal, a creat premisele unui socialism de tip american care, probabil, dupa criza economica din 2008-2009, va deveni politica de stat consacrata.
Razboiul împotriva terorismului islamic (miscare revolutionara si conservatoare în acelasi timp) a dus la strângerea chingii în jurul libertatii individuale, sacrificata iresponsabil în numele securitatii.
Memoria dramelor totalitare a facut ca în numele tolerantei, al multiculturalismului si al pacii, libertatea de opinie si libertatea de credinta sa fie si mai oprimate.
Revolutie si obiectivitate
Daca sunteti de acord cu mine, probabil ca prima întrebare care va vine în minte este aceasta: ce se poate face? Un elan revolutionar va cuprinde si primul gând este cel de a scoate tricoul cu Che Guevara (sau, dupa gust, cu zvastica, crucea celta sau Capitanul) din dulap.
Ei bine, toata nebunia pe care v-am descris-o a fost provocata de cei care, asemeni lui Guevara, lui Hitler sau lui Codreanu, au inventat aceasta monstruoasa idee: cea de revolutie.
Marele pacat al revolutiilor a fost acela de a nu cauta libertatea în persoana umana, ci în colectiv. Au înteles libertatea ca fiind un soi de drept al societatii si au reusit sa creeze societati libere (caci acesta este sistemul de care vorbeam mai sus, o societate libera) cu indivizi sclavi. Au vrut sa elibereze societatea si au înrobit omul.
La fel, solutia nu este nici anarhismul, izvorât de aceeasi mentalitate revolutionara. Nu este nici atât de periculoasa revenire la „starea de natura“, teoretizata si traita de cei din miscarea hippie, ei însisi victime ale bunastarii materiale pe care sistemul o ofera fara prea multe probleme supusilor sai în schimbul libertatii.
Daca dorim sa schimbam ceva, solutia nu este revolutionarea societatii, ci eliberarea mintii omenesti de mentalitatea revolutionara. Iar aceasta eliberare nu poate fi decât spirituala si culturala, în nici un caz nu va fi una sociala. Caci nu se poate discuta cu masele, ci doar cu indivizii.
Dar pentru a ne elibera de mentalitatea revolutionara, pentru a sti unde începe si unde se sfârseste, trebuie sa o cunoastem asa cum este ea. Nu! Nu vorbesc de o cunoastere „obiectiva“ si neutra, ci de una subiectiva. Trebuie sa ne cunoastem adversarul, procesul acesta nefiind unul epistemic, ci unul strategic.
O alta marota a sistemului este cea a „obiectivitatii“. Sistemul ne cere sa fim obiectivi si neutri, desi tot el ne impune sa fim corecti politic, multiculturali si toleranti. Toate acestea (obiectivitate, corectitudine politica, mentalitate multiculturala si toleranta) necesita un proces autoimpus de formare, menit sa schimbe nu doar perspectiva, ci sa modifice chiar privirea.
Când ni se cere sa fim obiectivi, ni se cere sa fim neutri în cercetarile noastre, sa nu avem opinii înainte de apropierea noastra de subiectul cunoasterii. Dar ce om poate fi astfel? Cyborgii vor putea, poate, sa fie obiectivi, oamenii nu.
Sa nu ne lasam înselati. Obiectivitatea nu este acelasi lucru cu dreptatea. Atunci când ni se cere sa fim obiectivi nu ni se pretinde sa fim drepti, ci... neutri, adica fara pareri, fara personalitate. Dreptatea presupune în schimb capacitatea de a decide ce e bun si ce e rau, de a judeca. Dreptatea nu poate sa se nasca decât în urma unui proces de judecare.
Cât despre dreptate, exista suficiente metode obiective prin care si aceasta poate fi neutralizata (sau obiectivizata). Corectitudinea politica e o dreptate ideologizata. Multiculturalismul ne pune în fata mai multor alternative de sentinte si ne da de înteles ca valorile sunt, în definitiv, subiective si deci nu merita sa ne complicam prea mult cu ele, important fiind nu adevarul, ci... toleranta.
Deci, sa fim subiectivi. A fi subiectiv nu presupune a nu fi drept. A fi subiectiv presupune nici mai mult nici mai putin decât a acorda prioritate libertatii propriei tale personalitati. A fi creator presupune a fi subiectiv. Sistemul nu ne vrea creatori (desi a inventat si o meserie, de „creativi“ pentru domeniul publicitar), ci ne vrea producatori. Iar pentru a fi producator, cel mai potrivit este sa fii obiectiv.
În numele subiectivitatii, al libertatii personale, sa purcedem dar la cercetarea sistemului, a originilor sale, a mecanismelor sale si a slabiciunilor sale!
Unde se arata ca de vina sunt niste idei prea putin rumegate,
dar grabnic aplicate
Cred ca trebuie respinsa de la bun început premisa existentei unei teorii a conspiratiei. Desigur ca aceasta teorie a conspiratiei exista. Dar ea nu a fost enuntata în Protocoalele Înteleptilor Sionului, nici în Protocoalele de la Toronto, nici macar în investigatiile jurnalistice cu privire la asociatii secrete si grupuri oculte de interese (bilderbergi si altii asemenea). Conspiratia a fost anuntata în Biblie (câteva capitole din cartea profetului Daniel si câteva capitole din cartea Apocalipsei), iar autorul sau este, dupa toate probabilitatile, Diavolul.
Ca urmare, discutarea starii de fapt ca produs al unei teorii a conspiratiei este greu de facut. Nu avem acces la planurile Celui Rau si nici nu avem cum sa participam sau sa punem mâna pe eventualele stenograme ale consiliilor infernale.
Eu, fiind crestin practicant si credincios în masura în care îi cer lui Dumnezeu ajutor pentru necredinta mea, cred ca radacina tuturor relelor este Diavolul. La fel, mai cred ca nu eu, nici dumneavoastra si nici un alt om nu va putea sa scape lumea de consecintele acestui Rau si numai o interventie divina mai poate salva cu adevarat lumea (1). Însa mai cred ca soarta lumii nu este aceeasi cu soarta omului, iar fiinta umana, ca fiinta libera prin natura ei, are obligatia de a-si lua în mâini propriul destin.
Asadar, în loc sa dam vina pe Diavol pe ce si cum s-a întâmplat, se întâmpla si se va întâmpla, merita sa analizam realitatea asa cum ne apare ea: esecul unui umanism transformat succesiv în rationalism, iluminism si, din iluminism, într-o încrengatura de curente ideologice care au un numitor comun: se straduie sa ucida omul în numele umanitatii. Aceste ideologii liberticide sunt cele care practic au facut istoria politica si economica a lumii de la 1789 încoace.
Papa Benedict al XVI-lea, pe vremea când responsabilitatile sale de teolog nu erau dublate de cele de pontif, semnându-si opera sub numele de Joseph Ratzinger, constata un lucru atât de evident încât, asa cum se întâmpla de fiecare data cu lucrurile evidente, nu fusese observat mai de nimeni. Ideologiile, remarca Joseph Ratzinger, doresc schimbarea în bine a lumii, dar nu sunt produsul meditatiei celor ce ar trebui sa fie subiectul acestei schimbari, ci sunt rodul unor experimente cognitive din „laboratoarele“ intelectualilor, bibliotecile (2).
Iata ca avem aici doua concepte-cheie pentru demersul meu: conceptul de „biblioteca“ si cel de „intelectual“.
Secole de-a rândul, înaintasii nostri „primitivi“ si „medievali“ au considerat bibliotecile ca fiind ceva atât de periculos încât accesul la carte era conditionat de foarte multe masuri preventive si precautii. Multe carti, considerate periculoase pentru minte si suflet, erau indexate, rasfoirea lor fiind permisa numai celor ce, cu precautiile chimistului ce foloseste reactivi periculosi si substante otravitoare, puteau sa foloseasca pentru un scop bun astfel de lucrari. Bibliotecile erau gardienii si nu doar depozitarii cartilor.
Desigur, societatile de care vorbesc nu erau niste societati adepte ale culturii libertatii, dar prin seriozitatea tratarii cartilor, cultivau o virtute ce nu poate fi disociata de libertate, virtutea responsabilitatii. Calitate pe care sistemul ce ne controleaza nu o pretinde decât birocratilor si în raporturile cu birocratia. Trebuie sa completezi formulare responsabil, sa întocmesti dosare responsabil si e suficient...
Cei ce foloseau bibliotecile în vechime erau oamenii de cultura. Acum oamenii de cultura sunt înlocuiti de o noua tagma, cea a intelectualilor.
Intelectualul este produsul mentalitatii revolutionare. A fi intelectual presupune a fi participant la dinamica miscarilor revolutionare, tributar al unei culturi si civilizatii posedate de ideologii.
Se lanseaza multe formule stranii: „intelectual angajat“, „intelectual public“, „intelectual de stânga“, „intelectual de dreapta“. În fapt, nu exista decât un singur tip de intelectual: omul de cultura ideologizat!
1. Unul dintre parintii conservatorismului, Edmund Burke, exprima un crez similar cu al meu astfel: „Raul s-a petrecut; lucrul s-a consumat în principiu si în fapt; si trebuie sa speram în bunavointa unei fiinte superioare noua pentru a-i afla sfîrsitul... Tot ce am facut de cîtava vreme si tot ce voi face de acum înainte este sa ma mentin curat, fara sa ma amestec în nici un fel în aceasta uriasa schimbare.“ 2. Vittorio Messori, Joseph Ratzinger, „Rapporto sulla Fede“