Un pahar prea subtire...
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
„Toate cartile importante într-o cultura – scrie Gelu Ionescu într-un interesant articol din „Apostrof“, 10/2008 – apar exact atunci când sunt necesare – nici prea devreme, nici prea târziu. Nu e o fatalitate, ci, mai degraba, o evidenta. Chiar în cazul de fata, tinerii contestatari cu orice pret nu aveau prea multe cunostinte despre literatura româna în totalitatea ei ca sa se aventureze la o atât de ampla «revizuire», iar confratii cei mai cunoscuti si recunoscuti erau prizonierii unui canon, cum se spune, ai unei ierarhii a valorilor pe care ei, si nu altii, o construisera, o recomandasera, o «consacrasera», de fapt automistificându-se – adica intrând într-o traditie a nevoii de respectabilitate prin supraevaluare care priveste întregul literaturii române… Acest canon s-a cam ruinat însa odata cu venirea libertatii, nu numai în ceea ce priveste importanta contemporanilor, persoane, prestigii si carti, ci, cum era de asteptat, si în ceea ce priveste imaginea trecutului, apoi traditia, valorile ei. Si acest proces va dura, începutul unei revizuiri capitale îl face acum Eugen Negrici, care discuta pe larg si cu argumente pe deplin calificate care au fost «iluziile», miturile si complexele literaturii noastre; el nu se sperie nici de idoli, de statui si «mumii», nici de multimea atâtor «capodopere» care au împânzit literatura noastra, facând irespirabila viata altor carti mai… modeste, nici de «clasicii în viata» sau de autoritatile eterne si de neclintit.“ Satisfactia nemasurata din aceste rânduri ale respectabilului „vianist“ Gelu Ionescu este stravezie si sare în ochi. Autorul unei carti cu destin ingrat despre Eugen Ionescu si discipol credincios al lui Tudor Vianu, Gelu Ionescu gusta cu delicii nespuse ceea ce lui i se pare a fi „revizuirea capitala“ întreprinsa de Eugen Negrici în „Iluziile literaturii române“. O literatura care, în ochii sai, sufera de elefantiaza („supraevaluare“), face din tântar armasar, consacra mediocritati sub eticheta genialilor si înalta la rang de capodopere scrieri mediocre facând astfel – consecinta fatala si letala! – „irespirabila“ viata cartilor mai modeste dar (probabil) solide. Acest veritabil cult al modestiei intelectuale ce razbate din consideratiile autorului „Anatomiei unei negatii“ vrea sa rusineze o anume emfaza a spiritului critic, îndemnându-l, în subsidiar, sa schimbe exaltatul adagiu arghezian în mai cumpatatul elogiu „carte modesta, cinste cui te-a scris!“.
Pe de alta parte, adept al modestiei cumpatate sugerate de „vianistul“ Gelu Ionescu, cititorul de obste poate ramâne cel putin visator (daca nu speriat de-a binelea) de „procesul“ pe care specialistul în absurdul ionescian crede a-l fi descoperit în valoroasa carte a eminentului teoretician, critic si istoric literar Eugen Negrici. Într-adevar, ce-ar putea însemna un „proces“ de „revizuire capitala“ pe care – în interpretarea (traducerea) lui Gelu Ionescu – o întreprinde Eugen Negrici în „Iluziile literaturii române“?! Aparent lovinesciana, prin radicalismul ei ascutit, sintagma aceasta poate stârni fiori ca o ghilotina: înca putin si te duce cu gândul la „executia capitala“! Sa fie oare Eugen Negrici cu acest „proces“ si cu aceasta „revizuire capitala“ un urmas al celebrului istoriograf Mihail Roller, care, în anii '50 din secolul trecut, prin revizuirea lui „capitala“ scurtase de capete (si de capodopere) cam toata mica istorie româneasca? Pare cu totul improbabil. Opiniile pe care le-am citit pâna acum tind sa acrediteze ideea ca în „Iluziile literaturii române“ autorul nu taie capete, nu face o „revizuire capitala“, ci doar una pe ici pe colo, ce-i drept, prin unele puncte uneori esentiale… Însa radicalismul absolut si oarecum cinic atribuit cartii lui E. Negrici îl îndreptateste pe Gelu Ionescu sa-i caute si sa-i sanctioneze pe responsabilii „traditiei nevoii de respectabilitate prin supraevaluare“ sau, mai de-a dreptul spus, pe cei vinovati de promovarea „spiritului apologetic“ în literatura noastra. Suna cunoscut, nu ? „Spiritul apologetic“ (si consecinta lui: preluarea necritica a mostenirii!) a fost unul din principalii cai de bataie ai proletcultismului de filiera jdanovista din cultura, istoria (si chiar geografia) româna. Din acest nenorocit „spirit apologetic“ ni se trage urâtul obicei al comparatiei: ne comparam cu cine nu trebuie, îl comparam pe Conachi cu Petrarca (ce-i drept: „ras în cap“), iar pe Cantemir cu Lorenzo de Medici… si cine face asta? Ctitorul acestor nastrusnice comparatii si analogii facute cu microscopul nu-i nimeni altul decât, se-ntelege!, însusi „inegalabilul“ G. Calinescu. Gelu Ionescu ajunge si la el: „… atât critica, cât si exegeza nationala opereaza de decenii, daca nu de un secol, cu doua masuri, cu doua criterii de valoare – cel pentru productia româneasca si celalalt pentru literatura lumii. Calinescu, si nu altul – exclama plin de satisfactia demascarii criticul Gelu Ionescu – este cel care în „Istoria…“ sa a tratat, cu intentie (!) asa cum subliniaza Negrici, literatura româna ca pe o mare literatura europeana, cot la cot cu cele cu adevarat mari. O iluzie care s-a dovedit pe cât de cuceritoare si flatanta, pe atât de nefasta în consecinte.“ Într-adevar, în „Istoria...“ sa G. Calinescu, cititor de literaturi, este, pentru momentul sau istoric, un stralucit comparatist si… memorialist: citeste în româneste si-si aminteste întruna idiomurile, limbile si literaturile straine pe care le-a strabatut. Le convoaca în tot locul nu spre a spune ca suntem mari ori mici, ci spre a sugera doar ca, oricât de mica si neînsemnata, literatura româna nu este una… extraterestra, ci totusi nascuta, cu chiu cu vai si la un soroc întârziat, dar totusi, nascuta într-un „colt“ european, chiar (!) din sud-estul european, dar nu, izolata si autarhica, pe alta lume. Ce-i „nefast“ în acest mod erudit, imaginativ si contextual de a citi si întelege? Si de ce trebuie confundat G. Calinescu, un mare critic, cel mai mare critic literar român, cu ultimul nationalist grandoman din cutare târg de provincie care vede monstruos si nu „simte“ nimic?! În „Istoria...“ lui, roman „non-fictiv“ monumental si fastuos al literaturii române, G. Calinescu interpreteaza si experimenteaza ca nimeni altul toate“nebuniile“ literaturii si scriitorilor români ale caror roluri le „joaca“ de la un cap la altul cu geniul sau inegalabil: în excursii, martorii spun ca intra în pielea lor, în exegeza vietii si operei lui Eminescu simtim chiar pofta lui Calinescu de a înnebuni putin ca Eminescu, iar când acesta se crede calugar ca Ieronim, G. Calinescu pare tentat sa fie el însusi un Eminescu care se crede Ieronim! N-a fost un „nebun“ atins de bovarism, ci un mare simulant al nebuniei. Spre onoarea lui si-a luat „materialul“ de inspiratie si de… „nebunie“ din lumea scriitorilor români cititi cu ochii literaturilor pe care le strabatuse. Este aceasta chiar forma de patriotism a lui G. Calinescu. Nu se poate întrevedea nimic „nefast“ ori nociv în aceea ca el constata – cu satisfactie, cu orgoliu, însa nu cu trufia prostului! – nu marimea, ci pur si simplu compatibilitatea literaturii române cu aceea europeana din al carei trunchi – cum altfel ?! – ea face parte. Ultimele rânduri din capitolul „Mihai Eminescu. Poetul national“ sunt prea elocvente în aceasta privinta: „Eminescu e un poet universal, dar, ca oricare altul, nu izolat. Luceafarul e tipicul geniu al romanticilor lui Klinger si al lui Lavater, zeu uman, rege al lumii. Geniile sunt solitare, nelinistite. Faust, Torquato Tasso, Childe Harold, Jocelyn îi sunt tovarasi. Ei nu pot sta în spatiul nostru strâmt, de unde vastitatea cadrului romantic în întindere (privelistea exotica, primitiva) si în înaltime (câmpul uranic). Poezia cu genii e totdeauna si o poezie cosmica. Lamartine, Vigny si ceilalti au viziuni cosmogonice si escatologice. Astrii sunt la moda. Keats începuse un Hyperion, Hölderlin scrisese un Hyperion“. În fine, cu modestia cuvenita si recomandata de Gelu Ionescu, sa ne privim noi însine în oglinda celor spuse de G. Calinescu despre neasemuita viziune paradisiaca din Miradoniz: „Paharul nostru e prea subtire pentru vinul greu al unor atari extaze“. La 159 de ani de la nasterea poetului national si aproape 110 de la ivirea pe lume a criticului sau, paharul nostru a ramas la fel: prea subtire.