Sub povara dreptatii sociale
articol aparut in Cultura, nr. 206 din 2009-01-15» cultura editorial »
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Început de an, Anul Boului dupa horoscopul chinezesc. Avem, iata, si guvern nou, într-o formula pe care cei de buna-credinta, obisnuiti sa ia cuvintele si ideile în serios, n-ar fi putut-o prevedea. În schimb, cunoscatorii obiceiurilor locului, printre care ma prenumar, se asteptau la orice. Déjà vu, nu este doar un simptom al unei maladii psihice, ci, din nefericire, acopera multe situatii de care nu ne putem nicicum detasa. Ca scriitor, recurgi la amintiri în lipsa subiectelor sau când simti nevoia sa-ti revendici un loc mai bun în ierarhia meseriei ori în ochii viitorului. Iar astazi, când agresivitatea, ura, incultura si ticalosia fac ravagii, este de la sine înteles ca suntem obligati sa facem mereu si mereu trimiteri la trecutul apropiat, la situatii pe care ar fi trebuit sa le depasim de mult. Nu numai eu, dar si cei interesati de soarta comunitatii noastre, avem sentimentul ca ne aflam în fata unui film pe care l-am mai vazut, si nu o singura data. Un film cu Ceausescu, dar si cu Gheorghiu-Dej din anii de început ai comunismului primitiv. Caci de la Revolutie încoace, ni se ofera nu putine reguli si practici stravechi pe post de mari noutati, fapt deloc linistitor. Generatia mea – sau mai bine zis ceea ce a mai ramas din ea –, a avut parte de toate ororile si cacealmalele istoriei: dictaturi solemne, dictaturi brutale, dictaturi mistocaresti. Nu stiu cum se face ca parem a fi un popor foarte religios: mereu scoatem din palarie zei si reformatori, chiar daca în cele din urma îi împuscam. Pâna si harnicii anticomunisti de astazi au prins gustul totalitarismului, dovedind ca sunt slabi pentru cerintele democratiei. Este mult mai simplu sa ramâna în plasa traditiei: seful hotaraste, pe el îl vom trage la raspundere dupa ce nu va mai fi. Caci asa s-a întâmplat cu comunismul si cu Securitatea. Cât despre dictatori, fara exceptie, ei au jurat ca vor servi interesul national, Constitutia si legile tarii, libertatile si toate câte se mai spun cu diferite prilejuri, ca vor repune istoria în drepturile ei legitime s.a.m.d. Dar, tot fara nici o exceptie, si cu sprijinul unor nevertebrate, n-au facut decât sa-si impuna propriul chip si sa transforme în legi pentru tara obiceiurile din propria familie si în mari capitole de morala antipatiile si poftele lor cele mai detestabile. În cele din urma, dar întotdeauna cu întârziere, patria a tinut sa-i rasplateasca pe masura faptelor: cu exil, gloante si nesfârsit ridicol. Din orice unghi ai privi lucrurile, din perspectiva omului de bun-simt sau din cea a cercetatorului stiintific, ura si agresivitatea pe care le-au cultivat cu consecventa nu puteau avea alte consecinte. Erich Fromm, parintele scolii culturaliste americane, crede ca o natiune sau un grup oarecare „pot fi mult timp supuse si exploatate, dar ele reactioneaza întotdeauna prin apatie sau printr-o pierdere de inteligenta, de initiativa si de îndemânare, care le vor face, încetul cu încetul, inapte de a-si mai îndeplini rolurile si de a-i mai servi pe stapânii lor. Sau reactioneaza concentrând în ele însele, asemenea forte de ura si de distructivitate, încât pot termina cu guvernantii, cu sistemul si cu propria lor persoana.“ Adica, ori se distrug pe sine, ori distrug sistemul care nu le permite sa se dezvolte conform cu nevoile naturii lor.
„Poate o societate sa fie bolnava?“ este una din întrebarile pe care, asemeni savantului american, fiecare din generatia mea si-a pus-o, ba mai mult, a avut chiar sansa sa-i dea un raspuns concret în strada, cu doua decenii în urma. Am recitit câteva din studiile lui Fromm imediat dupa Craciun, caci în zilele acelea nu puteam sa nu ma gândesc cu imensa rusine la episodul de la Târgoviste si la lectiile pe care nu le-am învatat nici dupa aceea, poate si pentru ca am acceptat ca ele sa ne fie predate de diversi impostori sau diletanti. Asa se face ca, din lungul serial tragicomic în care ne-am pomenit ca figuranti, multe episoade se repeta întocmai si numeroase observatii spuse sau scrise cu zeci de ani în urma par a descrie întâmplari ce se petrec sub ochii nostri. Nicio functie nu se obtine pentru competenta, ci pentru complicitate. Am scris-o atunci sau acum? Si în acei ani, majoritatea oamenilor îsi abandonasera demnitatea si libertatea, ca pe niste greutati pe care nu le puteau duce. Se încredintasera cu trup si suflet cuiva doar pentru a avea pe cine sa dea vina, în spatele cui sa-si aseze nerealizarile. Iar pe acesta l-au aplaudat doar pentru ceea ce avea de gând sa faca, nu dupa vreo fapta cât de neînsemnata. Suntem azi mult mai diferiti? Dusmanul adevarat venea din afara, iar salvatorul era un singur om, în interiorul tarii. El simboliza tara, forta si întelepciunea ei. Si în jurul lui erau obligati sa se adune toti. Pe atunci bau-baul erau rusii. Astazi, el se numeste Criza. Iar de teama ei ori în numele ei s-au facut cele mai absurde aliante. În aparenta, absurde, în realitate, lucide: aliatii, se spune în presa,
si-ar fi împartit tara si bunurile, precum proxenetii zonele de influenta si teritoriile în care se plimba fetele lor. Ideologiile nu mai au puterea de altadata. La noi, suporterii diferitelor partide seamana cu cei ai echipelor de fotbal: formatia lor, nu ideologia lor. Chiar daca sefii se împaca, suporterii ramân mai departe dusmani. Cât despre Criza, nimeni nu ne-a anuntat cum va fi ea, ce dimensiuni va dobândi în tara noastra si, mai ales, cum o va întâmpina noul guvern nascut din visele presedintelui si facut dintr-un „compromis care nu compromite“. Desi nu cred în iminenta unor minuni în spatiul carpato-danubiano-pontic, mi-am propus sa am totusi rabdare si încredere în „specialistii“ care, acum, în sfârsit, pot sa dovedeasca ce stiu. Si locul si timpul pentru fapte pare nelimitat fiindca România nu este pregatita nici pentru iarna, nici pentru vara, nici pentru zile senine, nici pentru tulburari de vreun fel. Si, din pacate, toate aceste neajunsuri care ne urmaresc de când existam, sunt doar simple pretexte pentru a crea panica. Când, sa zicem, sunt gata masurile împotriva ploii, aceasta trece de la sine. Urmeaza zapada, gerul si apoi iarasi ploile de primavara… Si pentru ca vorbeam de eternul recurs la memorie, masurile de „dreptate sociala“ luate de noul guvern amintesc fara putinta de tagada de arsenalul ceausist. Atacul la salariile mari, galagia imensa în jurul lor si, iata, Ordonanta „menita sa elimine abuzul pe seama banului public“. Probe clasice de diletantism si demagogie. De ce sa nu fie posibila cumularea pensiei cu salariul de la stat? Pentru pensie am contribuit toti, iar cât priveste salariul, cei în cauza muncesc, nu-l primesc de pomana. Pe patul lui Procust al generalilor au fost adusi cu forta marii actori, profesorii, cercetatorii, si medicii, multi dintre marii specialisti la care întotdeauna se recurge în momente dificile. Evident, în locul salariului, li s-au propus niste conventii civile pentru care, desigur, nu vor exista bani, caci doar e Criza! Ei trebuie sacrificati în numele idealului de dreptate si de grija pentru banul public. Care trebuie investit cu întelepciune în cele patru noi ministere. Heirupism penibil dintr-un film care a rulat si pe timpul Raposatului. Pentru care, curând, va plati cu capul nu cel ce spune cum sa se faca acest tip de dreptate sociala, ci cel ce executa. Exact ca în neuitatele romane ale lui Ilf si Petrov: întotdeauna exista omul de luat picioare în fund, al Cooperativei de coarne si copite organizata de celebrul Ostap Bender. Dar în tara noastra exista si lucruri normale: temperaturile din aceasta perioada. Cel putin asa ne-au anuntat cei ce ne spun cum este si cum va fi vremea. Caci vremea se mai schimba. Spre deosebire de vremuri...