Încalzirea globala, de la Polul Nord la Polul Sud
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura internationala » presa internaţională
Autor: CATALIN STURZA
Mai devreme sau mai târziu, gheata din jurul Polului Nord se va topi, datorita efectului de sera, de tot. Conform unui articol aparut la sfârsitul anului trecut în saptamânalul „New Scientist“, acest lucru s-ar putea întâmpla însa cu mult mai devreme decât cred în prezent oamenii de stiinta. Mai precis, cu 20 de ani mai devreme.
La sfârsitul sezonului de topire a gheturilor, în septembrie 2008, suprafata de gheata permanenta se redusese la 4,67 milioane de kilometri patrati, una dintre cele mai mici înregistrate în istorie. Topirile gheturilor nordice s-au accelerat, în ultimii cinci ani, si e posibil ca un punct fara de întoarcere, pe drumul spre disparitia totala a calotei arctice, sa fi fost deja atins.
Explicatia ar fi aceea ca, în timpul verii polare, pe masura ce gheturile se topesc, acestea sunt înlocuite de ape întunecate, ce absorb caldura. Când sosesc apele mai reci ale iernii, oceanul elibereaza energia înmagazinata, producând o cupola de aer cu temperatura mai ridicata deasupra zonei arctice. Aceasta încetineste refacerea ghetii, în timpul iernii. Temperaturile din regiunile unde gheata dispare, la sfârsitul topirilor de vara, au fost în ultimii patru ani cu 5 grade peste media istorica.
Modelele actuale anticipeaza ca întreaga calota arctica ar putea disparea în 20 de ani. Masuratorile din 2008 arata însa ca acest lucru s-ar putea întâmpla mult mai devreme. Consecintele unui asemenea eveniment ar fi globale. Calota artica e unul dintre motoarele termice ale oceanului planetar, absorbind caldura acestuia. Daca ea ar disparea, curentii oceanici ar putea sa sufere, conform revistei „New Scientist“, „modificari dramatice“. Odata cu alterarea curentilor va fi afectat întregul model climatic al planetei.
Conform unui alt articol, aparut pe data de 9 ianuarie în „New Scientist“, o nava încarcata cu 20 de tone de sulfat de fier a parasit Africa de Sud si se pregateste sa-si deverse încarcatura în Oceanul Antarctic, la cealalta extremitate a Pamântului. Expeditia, sustinuta de guvernul german, de cel britanic si de cel indian, are ca scop declansarea unei explozii în dezvoltarea fitoplanctonului.
Este ceea ce oamenii de stiinta numesc „un experiment de fertilizare oceanica“: planctonul, ajutat sa se dezvolte în mod artificial, absoarbe dioxidul de carbon din atmosfera si ajuta la fixarea lui pe fundul oceanului. Echipa, condusa de un cercetator german, va monitoriza si dezvoltarea crustaceelor care se hranesc cu plancton din oceanul antarctic; daca numarul acestora creste, numeroase specii ar putea prospera si, odata cu ele, pescuitul oceanic.
Problema e ca, în 2007, o serie de organizatii, printre care si Conventia pentru Diversitate Biologica, au recomandat guvernelor lumii sa înceteze activitatile de fertilizare a oceanelor. Atfel de experimente au fost considerate drept o forma de poluare si, în plus, afectarea dezvoltarii planctonului, de la baza lantului trofic, ar putea avea consecinte neprevazute.
Deocamdata, Conventia pentru Diversitate Biologica si Organizatia Maritima Internationala sustin ca nu exista suficiente dovezi care sa arate ca fertilizarea oceanului ar avea, cu adevarat, ca efect absorbtia unor cantitati de dioxid de carbon din atmosfera, Cele doua organizatii se pronunta ferm împotriva folosirii comerciale a procedeului.
Experimentul expeditiei germane ar putea arata daca fertilizarea oceanica functioneaza sau nu în sensul dorit de cercetatori.
În caz ca functioneaza, aceasta ar trebui sa fie, arata „New Scientist“, doar o solutie provizorie pentru racorirea planetei, pâna când omenirea va trece la utilizarea unor combustibili non-fosili.