Proletcultism si realism socialist. Dezbateri estetice si conditionari politice (II)
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura literara »
Autor: LAURENTIU HANGANU
Proletcultism, realism socialist si putere politica
Ceea ce au în comun proletcultismul si realismul socialist, pe de o parte, si miscarea de idei sintetizata în principiul autonomiei esteticului, pe de alta – oricât de paradoxala ar parea juxtapunerea lor, în conditiile în care, cum bine se stie, doctrina culturala leninista vizeaza tocmai contestarea radicala, în numele „luptei de clasa“ si a tezei „celor doua culturi“, a teoriei „decadent burgheze“ privind statutul frumosului – este convingerea ca arta, triumfatoare în a impune un „câmp“ de putere ale carui reverberatii continua sa se manifeste în profunzimea mentalitatilor, este capabila de a schimba lumea.
Revolutia proletara, proiectata mesianic dincolo de limitele evenimentiale ale violentelor civile si a cuceririi puterii politice, nu se înfaptuieste cu adevarat, în viziunea parintilor ei spirituali, decât odata cu nasterea „omului nou“ – homo sovieticus, cel „purificat“ si „eliberat“ de ramasitele „nocive“ ale trecutului non socialist; suprema ei reusita este succesul ideologiei în a transforma sufletele oamenilor. Or, credinta „intelighentiei“ bolsevice în virtutile si forta literaturii de a actiona programatic asupra societatii – vulgarizata de Stalin, în acord cu doctrina leninista a industrializarii, în formula propagandistica „scriitorii – ingineri ai sufletelor“ – este convingerea mistica a poetului romantic în capacitatile sale profetice, în menirea sa de a conduce lumea – distilata apoi, pe masura maturizarii politice a unui demers marcat initial de idealism si exaltare retorica, în schemele de putere ale autonomiei unanim recunoscute a artei (i). Initiata si desfasurata în prelungirea dezbaterilor ideatice si a curentelor literare din secolul al XIX lea, revolutia proletara întâlneste „revolutia simbolica“ în spatiul interstitial al ideologiei si politicii.<br><br>Ideea ca arta, devenita „arma de lupta“ (ideologica), poate transforma fundamental societatea apare înca la Alexandr Bogdanov, întemeietorul si mentorul proletcultismului: „Clasa muncitoare, scrie el în 1924, trebuie sa si gaseasca si sa si dezvolte pe larg o perspectiva mai înalta decât cultura trecutului [...], astfel încât sa stapâneasca aceasta cultura fara sa fie influentata de ea, sa o transforme într o unealta de constructie a vietii noi, într o arma necesara luptei împotriva vechii societati din care însasi aceasta cultura provine (ii).“ Pe de alta parte, „poezia proletara“ nu trebuie sa se limiteze la a desemna lirica scrisa de muncitori – putinele exemple ale unor astfel de încercari, recunoaste Bogdanov, nefiind deloc încurajatoare; conceptul este suficient de generos pentru a include si productii estetice provenite din rândul altor categorii sociale, atâta vreme cât membrii acestora din urma (viitorii „tovarasi de drum“) dovedesc capacitatea de a se identifica cu idealurile si mentalitatea clasei muncitoare, cu „modul ei de viata, cu bucuriile si suferintele ei“, în creatii care au drept scop mai buna organizare, prin intermediul virtutilor educationale si a rigurozitatii formei literare, a „constiintei de clasa“ (iii) .<br><br>Odata cu Congresul scriitorilor sovietici din 1934, când a fost lansat conceptul de „realism socialist“, functia literaturii drept mijloc de propaganda si, mai ales, drept instrument activ în procesul „revolutionar“ de reformare a mentalitatii colective în conformitate cu imperativele politice ale „lumii noi“ se constituie în principala tema de dezbatere socio culturala. Ce înseamna, explica A. Jdanov, formula tovarasului Stalin „scriitorii – ingineri ai sufletelor umane“? „În primul rând, reprezentarea realitatii [...] în desfasurarea ei revolutionara. În plus, veridicitatea si concretetea istorica a portretizarii artistice trebuie combinata cu remodelarea ideologica si educarea oamenilor muncii în spiritul socialismului. Aceasta metoda aplicata în literatura si critica este ceea ce numim metoda realismului socialist (iv).“ ss.n.t În acest sens, „poeti proletari“ în adevaratul sens al cuvântului – potrivit lui Nikolai Buharin, si el vorbitor de la tribuna Congresului – sunt Demian Bednîi si Vladimir Maiakovski, întrucât „principiul fundamental al operelor lor este orientarea catre mase, caracterul profund popular, influenta asupra a milioane de oameni (v).“ ss.n.t <br><br>Cea mai persuasiva luare de pozitie din cadrul dezbaterilor – într-o vreme în care subtilitatea retorica era departe de intentiile si practica liderilor bolsevici – îi apartine lui Maxim Gorki, al carui discurs, structurat în conformitate cu teza leninista a celor „doua culturi“, traseaza epocile literaturii „burgheze“ drept fundalurile istoric deterministe ale evolutiei aceluiasi erou (deghizat în aventurier, cavaler sau detectiv, dar, la urma urmei, nimic altceva decât un „hot“ si un „asasin“), în contextul în care „cultura capitalismului nu e decât un sistem de metode care vizeaza expansiunea si consolidarea puterii burgheziei asupra lumii, asupra oamenilor, asupra comorilor pamântului si a fortelor naturii (vi).“ În contrapondere, literatura sovietica „trebuie organizata ca un organism colectiv fara fisura, ca un puternic instrument al culturii socialiste“, a carui menire este aceea de a „construi o noua viata în cadrul procesului de „schimbare a lumii“ (vii). ss.n.t Continuitatea de substanta dintre „câmpul“ de putere presupus de recunoasterea burgheza a autonomiei artei si „câmpul“ de forta socio literar avut în vedere de Lenin, Bogdanov si descendentii lor spirituali este constatata fara echivoc de însusi Gorki: „Literatura burgheza rusa a nazuit, timp de aproape o suta de ani (cam de la începutul secolului al XVIII-lea) sa dobândeasca o pozitie de forta în viata sociala si s o influenteze într-o anumita masura. Literatura revolutionara sovietica a reusit acest lucru în doar cincisprezece ani (viii).“ ss.n.t <br><br>Concomitent cu admiterea, de catre mentorii revolutiei bolsevice, a ponderii si eficientei artei în calitatea sa de „câmp“ de putere, proletcultismul si, mai cu seama, realismul socialist se constituie ca mecanisme ideologico literare – simpliste si grosiere în perspectiva istoriei spirituale europene – concepute cu scopul de a devia potentialul politic al artei si de a-l dirija în interesul schimbarii sociale planificate. Iar sfera de aplicare a ideii se contureaza fara întârziere: astfel, dat fiind ca „cea mai dreapta dintre orânduiri“ nu poate fi înca întrezarita, asemenea împaratiei lui Dumnezeu, decât prin ochii mintii, printr un efort „eroic“ de desprindere de realitatile imperfecte ale lumii concrete – vizionarism de care nu sunt capabili decât „apostolii“ Partidului –, educarea („controlul asupra“) perceptiei oamenilor simpli, apasati de urgenta grijilor zilnice, se cere realizata, în paralel cu retorica propagandistica, prin mijloacele fictiunii artistice. În termenii analizelor lui Alain Besançon, „Partidul nu si consuma energia doar în constructia socialismului, ci în a face sa se admita fictiunea ca el functioneaza deja, ca el este actualmente întrupat si a obtine de la subiecti recunoasterea acestei fictiuni. Constrângerea este suficienta pentru supunere, dar a obtine aprobarea, surâsul, bucuria, entuziasmul, gratitudinea exprimate Partidului în fata imaginarului si a inexistentului, trebuie o teroare de un tip pâna acum necunoscut. Aceasta teroare nu provine din constructia reala, ci din constructia fictiva a socialismului, din suprimarea magica a hiatusului iremediabil. Ea se realizeaza prin limbaj si, subsidiar, prin arta (ix).“ În contextul jocului politic al câmpurilor de putere, relatia dintre Partid si arta ajunge pâna la metonimie si identificare simbolica: „Atât de perfect se simbolizau unul pe celalalt realismul socialist si Partidul – estetica actionând prin mijloacele politicii si Partidul actionând în mod estetic –, încât ele nu au putut niciodata sa se desparta (x).“ <br><br>Proletcultism vs. realism socialist<br><br>Convergenta adeseori invocata (cu deosebire în tarile satelite ale Uniunii Sovietice) dintre proletcultism si rea-lismul socialist se realizeaza la nivelul – estetic primar – al respingerii individualismului „artei burgheze“: exista trei tipuri consecutive de cultura – feudala, burgheza si proletara –, scrie în 1924 Bogdanov, guvernate, pe rând, de „spiritul autoritatii, spiritul individualismului si spiritul camaraderiei. Poezia proletara apartine celei de a treia faze, cea mai înalta (xi). “ Cât priveste realismul socialist, luarile de pozitie ale ideologilor acestuia împotriva individualismului sunt pe cât de numeroase, pe atât de agresive, începând cu Congresul scriitorilor sovietici din 1934: „Definitorii pentru decaderea culturii burgheze sunt misticismul si superstitia, pasiunea pentru pornografie, vitupereaza Jdanov. „Personajele exceptionale“ ale literaturii burgheze – ale acelei literaturi burgheze care si a vândul condeiul capitalului – sunt acum hotii, „copoii“, prostituatele, huliganii (xii).“ Individualismul si formalismul, îl completeaza Buharin, reprezinta cele doua fete ale „emascularii“ artei burgheze, care nu este altceva decât „o forma de solipsism“.(xiii) În sfârsit, pentru Maxim Gorki, mediul literar burghez a închis scriitorul în „solitudinea propriului suflet“, condamnându-l la o „forma sterila de autocunoastere“ si la izolarea de viata comunitara, singura adevarata – idee aflata în prelungirea idealurilor filosofico estetice ale organizatiei Proletarskaia Kultura.<br><br>În acelasi timp însa, pozitionarea proletcultismului, pe de o parte, si a realismului socialist, pe de alta, în perspectiva istoriei ideilor si a curentelor literare europene este complet diferita, dând masura unei antinomii care, interpretata în mod curent drept proiectie a luptelor intestine dintre revolutionarii bolsevici (în principal dintre Lenin si Bogdanov), trimite la doua momente cultural spirituale, dar si politice, divergente. Astfel, proletcultismul, asa cum îl gândeste Alexandr Bogdanov în preajma Revolutiei, este o miscare cu radacini avangardiste, împartasind cu gruparile literare turbulente din prima parte a secolului al XX lea ideea rupturii radicale, a discontinuitatii programate, în efortul de aneantizare a ideologiei burgheze si de fondare a unei ere spirituale noi, „proletare“. Pentru a o atinge, proletariatul trebuie sa si faureasca propria arta, conditie a iesirii din starea de „alienare“, de subordonare fata de vechea ordine sociala si a consolidarii unei constiinte proprii (xiv). În consecinta, ceea ce individualizeaza proletcultismul în perspectiva politica a interactiunii „câmpurilor“ de putere sociale teoretizate de Pierre Bourdieu este situarea sa în consonanta cu ideea autonomiei artei, pozitie demonstrata de consecventa cu care Bogdanov, Anatol Lunacearski si Maxim Gorki apara, în anii 1920, independenta organizatiei Proletarskaia Kultura de încercarile repetate ale Partidului Comunist – condus de Lenin – de a o controla si manipula. Convingerea primilor ca „arta proletara“ trebuie ferita atât de tutela statutului, cât si de supravegherea Partidului – credinta ca actiunea culturala are un statut politic de sine statator – nu este alta decât ideea care sta la baza constituirii, începând cu romantismul, a „câmpului“ literar în calitatea sa de câmp social autonom: „Lunacearski era de multa vreme fascinat de puterea artei de a declansa actiunea politica. Atât el, cât si Gorki, erau convinsi ca socialismul poate deveni mijlocul de a accede catre o „religie umana“ si poate inspira indivizii sa priveasca dincolo de ei însisi, spre un bine superior, care sa îmbratiseze întreaga soarta a omenirii. Sintetizate, ideile lor au devenit cunoscute drept „edificarea lui Dumnezeu“ (bogostroitel'stvo) (xv).“ <br><br>Dimpotriva, realismul socialist reflecta fidel viziunea lui Lenin expusa în 1905 în articolul „Organizatia de partid si literatura de partid“, conform careia energia recunoscuta a „câmpului“ literar nou afirmat trebuie canalizata si utilizata în interesul Partidului – pozitie care, negând vehement autonomia esteticului, plasticizeaza dimensiunea politica a modernitatii în figura „literatilor supraoameni“, adica a „literatilor fara partid“: „În ce consta, asadar, acest principiu al literaturii de partid? În aceea ca pentru proletariatul socialist problema literara nu poate fi un instrument în folosul unor persoane sau al unor grupuri, ca ea nu poate fi, în general, o chestiune individuala, independenta de cauza generala a proletariatului. Deci, jos cu literatii fara partid! Jos cu literatii supraoameni! Chestiunea literara trebuie sa devina o parte integranta a cauzei generale proletare, „o rotita si un surub“ al unui mecanism social democrat unic si maret, pus în miscare de întreaga avangarda constienta a întregii clase muncitoare. Chestiunea literara trebuie sa devina parte integranta a muncii de partid social democrate, organizata, planificata si unitara.“<br><br>Conflictul dintre cele doua grupari – „bolsevicii de stânga“ si membrii partidului condus de Lenin – a dus, odata cu încheierea razboiului civil, la subordonarea organizatiei Proletarskaia Kultura de catre birocratia de stat (xvi) si, în cele din urma, la autodizolvarea ei în 1932. Astfel încât, în 1934, la Congresul scriitorilor sovietici, Maxim Gorki i se alatura lui Stalin si Jdanov în definirea si promovarea realismului socialist – vazut drept calea de revalorificare si rescriere a istoriei literare prin prisma ideologica a luptei de clasa, asa cum indicase Lenin în „teoria celor doua culturi“. <br><br>Noul „curent literar“ este tezist în chip programatic: „Lite-raturii noastre sovietice nu îi este teama de tendentionism. Da, literatura sovietica este tendentioasa, pentru ca într o epoca a luptei de clasa nu exista si nu poate exista o literatura care sa nu fie o literatura de clasa, non tendentioasa, adica non politica (xvii).“ Temele sale sunt teme eroice, „optimiste“, inspirate din lupta „muncitorilor, a taranilor, a membrilor de Partid, a inginerilor, a comsomolistilor, a pionierilor“ pentru „construirea unei vieti noi“ (xviii) . Personajele sale – în contrast cu „omul de prisos“ al literaturii burgheze – au drept model eroii epopeilor antice si moderne (Prometeu, Hercule, Faust), dar mai ales eroul din povestile folclorice, „“natângul“ care, dispretuit pâna si de tatal si fratii sai, triumfa întotdeauna asupra tuturor adversitatilor [...] (xix).“ În fine, metoda de creatie a realismului socialist presupune selectarea si asimilarea celor mai bune „genuri, stiluri si forme de creatie literara [...] din toate epocile trecutului“, astfel încât, zugravind viata „asa cum este ea“, sa remodeleze mentalitatea oamenilor „în spiritul socialismului“ (xx) . <br><br>Însumarea tuturor acestor elemente, alcatuind reteaua de semnificatii ideologice a formulei „scriitorul – inginer al sufletelor umane“, contureaza, spune Jdanov, un nou tip de romantism, „romantismul revolutionar“: „A fi inginer al sufletelor umane înseamna a sta ferm ancorat în fenomenele de baza ale vietii reale. Iar acest lucru, la rândul sau, marcheaza ruptura cu romantismul de tip vechi, care descria o viata si eroi inexistenti, îndepartându-l pe cititor de antagonismele si asuprirea caracteristice vietii reale, pentru a-l conduce catre o lume fantezista, o lume a viselor utopice. Literatura noastra, care sta ferm ancorata în lumea materiala, nu poate fi ostila romantismului, însa acesta trebuie sa fie un romantism de tip nou, romantismul revolutionar. Spunem ca realismul socialist este metoda de baza a literaturii si criticii literare sovietice, iar aceasta presupune ca romantismul revolutionar trebuie sa intre în creatia literara ca o componenta fundamentala, pentru ca întreaga viata a Partidului nostru, întreaga viata a clasei muncitoare si lupta ei constau într-o combinatie a celei mai aspre si sobre munci cu spiritul faptelor eroice si al proiectelor de viitor marete (xxi).“ <br><br>Deloc întâmplatoare, asocierea realismului socialist cu romantismul (dintre toate curentele si epocile istorico literare) reprezinta încercarea – utopica, la fel ca societatea comunista însasi – de întoarcere la „momentul zero“ al contorsionatului parcurs politic prin care arta si a dobândit, într un secol de efervescenta revolutionara a spiritului creator occidental, autonomia. Afisându se ca un nou romantism, construit prin „ruptura“ – printr o „inginerie genetica“ rudimentara – împotriva celui nascut si evoluat în chip natural, realismul socialist urmareste recuperarea aspectului militant revolutionar („politic“) al primului în afara reversului organic presupus de legatul autonomiei esteticului – anume, individualismul (burghez). Epoca libertatii burgheze a artei si gândirii creatoare nu a adus, declama Maxim Gorki, decât închiderea oamenilor „în singuratatea sufletului lor“, într-o introspectie „detasata de viata“; exprimat în literatura, individualismul burghez este doar egoism, avându-l drept erou pe „omul de prisos“: „Romantismul burghez, bazat pe individualism [...], nu stimuleaza imaginatia, nici nu încurajeaza gândirea. [...] Romanticii burghezi, începând cu Novalis, sunt oameni de felul lui Peter Schlemihl, „omul care si a pierdut umbra“ [...]. Omul de litere occidental contemporan si a pierdut si el umbra, emigrând din realitate în nihilismul disperarii, asa cum se vede din cartea lui Louis Céline, „Calatorie la capatul noptii“. [...] Repet: principala si fundamentala tema a literaturii pre revolutionare ss.n.t este tragedia omului caruia viata îi pare o agonie, care se simte de prisos în societate [...] (xxii).“ Dimpotriva, în Uniunea Sovietica, „nu trebuie sa existe, nu exista oameni de prisos. [...] Indi-vidualismul socialist, exemplificat de eroii muncii, care reprezinta floarea clasei muncitoare, se poate dezvolta numai în conditiile muncii în colectiv, care si a propus drept scop suprem eliberarea muncitorilor din întreaga lume de puterea distructiva a capitalismului (xxiii).“ <br><br>Diferenta dintre proletcultism si realism socialist – esentiala, în ciuda frecventelor suprapuneri a celor doua concepte – poate fi clarificata numai într o perspectiva politico estetica: astfel, în vreme ce proletcultismul este o miscare literara si culturala de tip avangardist, pentru care autonomia artei este de la sine înteleasa, iar ideea de schimbare radicala reprezinta, asa cum se întâmpla în cazul futurismului sau dadaismului, una dintre consecintele extreme ale modernismului, realismul socialist este un produs politic, artificial, care împrumuta, treptat, elementele definitorii ale clasicismului european – tipizarea, dictatul teoriei mimesis-ului, tematica eroica, limbajul atent disciplinat s.a. – pentru a crea iluzia ca se înscrie în continuitatea fireasca a unei traditii istorico literare, când, de fapt, este un „mutant genetic“, un produs al „stiintei ingineresti a sufletului“ leninisto staliniste.<br><br>Astfel, într o prima aproximare (strict estetica), prolet-cultismul, asa cum a fost el gândit de Alexandr Bogdanov sau Lunacearski, este o miscare progresista; realismul socialist, dimpotriva, este retrograd. Largind cadrul discutiei însa, proletcultismul apare si se dezvolta, oricât de „extreme“ apar ideile sale, în cadrul firesc al istoriei literare si estetice moderne – situându se, asadar, pe o pozitie intra estetica; de cealalta parte, realismul socialist, asa cum a fost impus literaturii de factorul politico birocratic bolsevic, provine din afara sferei specifice a ceea ce se numeste, în general, arta; centrul sau de greutate este extra estetic.
(i) Nu întâmplator, dintre toate curentele literare „burgheze“ folosite pentru definirea „noii“ literaturi socialiste, romantismul, în aspectul sau militant, ocupa un loc central.
(ii) Alexandr A. Bogdanov, „Religie, arta si marxism“, apud www.marxists.org.
(iii) Cf. A. Bogdanov, „Poezia proletara“, apud www.marxists.org.
(iv) A. A. Jdanov, „Literatura sovietica – cea mai bogata în idei, cea mai avansata literatura“, apud www.marxists.org
(v) Nikolai I. Buharin, „Poetica si problemele poeziei în U.R.S.S.“, apud www.marxists.org
(vi) Maxim Gorki, „Literatura sovietica“, apud www.marxists.org
(vii) Ibidem.
(viii) Maxim Gorki, „Literatura sovietica“, op.cit.
(ix) Alain Besançon, „Originile intelectuale ale leninismului“, Editura Humanitas, Bucure?ti, 2007, p. 351.
(x) Ibidem, p. 354.
(xi) A. Bogdanov, „Poezia proletara“, apud www.marxists.org
(xii) A. Jdanov, op. cit.
(xiii) Cf. N. Buharin, op.cit.
(xiv) Cf. A. Bogdanov, op. cit.
(xv) Lynn Mally, „Culture of the Future. The Proletkult Movement in Revolutionary Russia“, University of California Press, 2001, p. 5.
(xvi) Cf. Lynn Mally, op. cit., p. XX.
(xvii) A. Jdanov, op. cit.
(xviii) Ibidem.
(xix) Maxim Gorki, op. cit.
(xx) A. Jdanov, op. cit.
(xxi) Ibidem.
(xxii) Maxim Gorki, „Literatura sovietica“, op. cit.
(xxiii) Ibidem