Primele ediții

Filmul pe întelesul tuturor

articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22
» cultura cultura cinema »
Autor: MIHAI FULGER

În conditiile în care cartea de film este astazi cenusareasa pietei editoriale din România, consider ca fiecare noua aparitie, chiar si traducere, ar trebui salutata si recomandata iubitorilor artei 007. Acum un an si ceva, eu unul aveam un mare motiv de bucurie: Humanitas îsi lansase noua colectie „Biblioteca de film“ cu doua carti despre doi autori majori de cinema (Federico Fellini si David Lynch). Chiar daca volumul de convorbiri al criticului Giovanni Grazzini („Corriere della sera“) cu legendarul cineast italian era de fapt o reeditare, faptul ca o editura româneasca de prim rang recunostea importanta cartii de cinema, angajându-se sa-i dedice o colectie (coordonata de apreciatul critic Alex. Leo &a350;erban – prin urmare, un veritabil expert în domeniu – si de Martin S. Martin) nu avea cum sa nu ma entuziasmeze. Din pacate, desi pentru anul trecut erau anuntate 3-4 noi aparitii, un singur nou volum a mai fost lansat în cadrul „Bibliotecii de film“, cu ocazia celui mai recent târg de carte „Gaudeamus“. Este vorba de „Cum se fac filmele“, volum semnat de Frédéric Strauss si Anne Huet, tradus profesionist din franceza de Andreea Petre. Cei doi autori sunt departe de a fi necunoscuti cinefilului cocos galic. Frédéric Strauss a fost în anii '90 redactor-sef adjunct al celebrei reviste „Cahiers du cinéma“, iar în prezent este critic de film pentru publicatia „Télérama“; în plus, el a mai scris si regizat câteva scurtmetraje. Anne Huet se ocupa de sectiunea de cinematografie din cadrul Departamentului de Arta si Cultura al Centrului National de Documentare Pedagogica (CNDP), este scenarist si doctor de scenarii, precum si regizor al unui scurtmetraj. Volumul a aparut în Franta – în 2006, deci nu este vorba de o lucrare de pe vremea lui Chaplin, Dreyer sau Eisenstein – ca o colaborare între „Cahiers du cinéma“ si CNDP. Ce este filmul? Ma simt obligat sa-i avertizez de la bun început pe cititorii cu ambitii de cineasti ca, dupa lectura acestei carti, nu vor putea purcede imediat sa faca filme bune, chiar presupunând (prin absurd) ca ar dispune de toate fondurile necesare acestei întreprinderi (sa nu uitam ca vorbim despre cea mai costisitoare dintre arte). „Cum se fac filmele“ este în primul rând o lucrare de initiere, scrisa într-un limbaj accesibil tuturor, dar pasul urmator – si obligatoriu – pentru potentialii cineasti este aprofundarea fiecarui capitol, tratat sumar aici, din cadrul preproductiei, productiei si postproductiei unui film. De aceea, poate ca un titlu mai potrivit pentru acest volum ar fi fost „Ce este filmul“ (altfel spus, cum decurge lungul drum de la ideea initiala la produsul final, vizionabil pe ecran). De altfel, autorii îsi stabilesc clar obiectivele, în cuvântul lor introductiv: „Aceasta carte nu se vrea o lucrare tehnica, ci mai degraba naratiunea unui proces de creatie care lasa urme în istorie, devenind o aventura colectiva si, în acelasi timp, o calatorie personala a cineastului. Nu este un manual care va învata cum sa realizati un film, ci doar va prezinta realitatea concreta empirica, palpabila a regizarii pe întelesul tuturor, prin care ne vor calauzi însisi realizatorii.“ Acest ultim aspect reprezinta un plus important al cartii: cineasti renumiti ai lumii (de la Woody Allen la Quentin Tarantino, de la Pedro Almodóvar la François Truffaut) sunt frecvent citati cu fragmente de interviu în care ei îsi explica modalitatea de lucru si diferitele optiuni de pe parcursul întregului proces creativ al realizarii unui film. Astfel, ei devin calauzele cititorilor prin culisele lumii filmului. Prima parte a volumului, împartita în patru capitole („Filmul pe hârtie“, „Filmul înainte de marea batalie“, „Filmul în timpul turnarii“ si „Filmul în postproductie“), cuprinde toate informatiile esentiale, prezentate succint, despre etapele realizarii unei productii cinematografice. Merita aici sa-l citez pe Lynch: „Nu poti face un film pentru bani sau dintr-un alt motiv; trebuie sa te îndragostesti de o poveste, sa fii absolut entuziasmat. Altfel, nimeni n-ar rezista în toata aventura asta.“ Chiar si persoanele care activeaza deja în cinematografie si se considera specialiste în domeniu au, cred eu, destule lucruri de învatat din carte. De exemplu, scenaristii pot afla ca „mai multe versiuni ale scenariului, în jur de zece, vad lumina zilei“ înainte de a deveni film. Asadar, ei nu ar trebui sa se opreasca la primul draft, chiar daca li se pare genial: a scrie scenarii înseamna în primul rând... a rescrie. Un excelent exemplu despre cum nu se fac filmele se gaseste în paginile dedicate proiectului esuat al lui Terry Gilliam (cineast poreclit, nu fara motiv, „Capitanul Haos“), „The Man who Killed Don Quixote“ (2000), despre care Keith Fulton si Louis Pepe au realizat în 2004 documentarul „Lost in La Mancha“. Pentru a se evita astfel de insuccese dureroase si costisitoare, regizorii, cu sprijinul producatorilor, trebuie sa nu scape de sub control o groaza de lucruri: planul calendaristic de filmare, prospectarea si decorul, casting-ul si repetitiile, locul camerei si al luminilor, alegerea dublelor si montajul, finisarile benzilor video si audio, mixajul s.a.m.d. Filmul în documente Pentru absolventii de Film si/sau profesionistii din domeniul cinematografiei, partea a doua a cartii („Documente, dezvaluiri, interviu, filmografie“) este cu siguranta mult mai interesanta si mai utila. De exemplu, fratii belgieni Jean-Pierre si Luc Dardenne, a caror opera reprezinta unul dintre standardele si modelele realismului cinematografic contemporan, povestesc cum si de ce si-au schimbat radical stilul între „Je pense &a341; vous“ (1992) si „La promesse“ (primul lor mare succes, din 1996). Cum nu puteau fi trecute cu vederea noile (r)evolutii din tehnologia imaginii, cineastul francez Jean-Charles Fitoussi vorbeste despre realizarea unui lungmetraj („Nocturnes pour le roi de Rome“, 2005) cu camera unui... telefon mobil. Tot în aceasta parte sunt incluse câteva foi de serviciu de la filmarile cu „Holy Lola“ de Bertrand Tavernier (2003), oferind membrilor echipei informatii esentiale despre productie, noutati despre colegii lor si rolul fiecaruia în ziua respectiva – un model de la care cineastii români au multe de învatat. Cartea cuprinde si o filmografie relevanta, reunind cele mai cunoscute „filme despre cinema“. Aici intra, de pilda, „Închisoarea“ lui Bergman, „Opt si jumatate“ al lui Fellini, „Dispretul“ de Godard, „Noaptea americana“ de Truffaut sau „Sunset Boulevard“ de Billy Wilder, dar si „Joc de culise“ al lui Altman, „Ed Wood“ al lui Tim Burton sau „Mulholland Drive“ al lui Lynch. Pe scurt, o lista a celor mai importante filme (de fictiune si documentare) care reflecta dificultatile realizarii unei productii cinematografice profesioniste. În plus, fotografiile volumului au si ele menirea de a ilustra „meta-filmul“, filmul despre film. Cartea se încheie cu câteva propuneri de surse de documentare pentru aprofundarea domeniului. „Cum se fac filmele“ este o carte care nu ar trebui sa lipseasca dintr-o biblioteca a cinefililor si cineastilor români, chiar si numai pentru o periodica reîntoarcere la clasici.