Între romant si roman. „Blocul câs“ – al doilea volum al seriei „Waldemar“
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura literara »
Autor: CATALIN STURZA
Volumul care continua seria „Waldemar“, a lui Liviu Radu, se subintituleaza, în mod interesant, „al doilea romant despre Waldemar“1 . Într-un studiu intitulat „Regula jocului“, publicat în 1980, Paul Cornea arata ca, la sfârsitul secolului al XIX-lea, în perioada de constructie a genului romanesc, pe terenul literaturii române „romantul“ era asociat cu o forma inferioara, siropoasa a romanului, criticata adeseori de moralistii epocii: „Oare nu le-am putea macar la plural zice «romanturi» – se întreaba G. Baritiu – spre distingere de bunele noastre «romane» sau doara «romantice romanturi“ spre a se desclini de poezia «romantica», cumatra baladei?2“. Paul Cornea distinge între „romance“ si „novel“: „Prima forma a romanului («romance»), articulata pe traditia romanului popular si de colportaj (...), accesibila gustului înca neevoluat al publicului de masa dintre 1850-1880 si simulata de voga romanului foileton pare a fi convenit, de asemenea, unei scriituri naive, de incipienta narativa; fara îndoiala, proza «realista», bazata pe observatie, e mai pretioasa decât montajul de stereotipuri romanesti. În orice caz, cea de-a doua forma («novel»), desi pregatita de moda fiziologilor din jurul lui 1840, se afirma cu dificultate (...)“3. Cel mai probabil, nu la acest tip de romance, în trena literaturii siropoase si superficiale, s-a gândit Liviu Radu când a ales subtitlul celui de-al doilea volum al seriei sale fantasy. O alta explicatie am putea s-o cautam la Northrop Frye, în „Anatomia criticii“. &a350;i Frye face o diferenta între „novel“ si „romance“: „Deosebirea esentiala dintre roman si romant tine de modul în care sunt concepute personajele. Autorul romantului nu îsi propune sa creeze «oameni în carne si oase», ci mai degraba figuri stilizate capabile sa genereze arhetipuri psihologice. Vom constata ca în romant eroul, eroina si raufacatorul sunt întrupari ale conceptului lui Jung de libido, anima si umbra. Iata de ce romantul emana caldura unei subiectivitati accentuate, pe care nu o putem simti în cazul romanului; din acelasi motiv el sugereaza, prin fiecare element al sau, implicatii alegorice“4. Frye considera, asadar, ca romantul va fi marcat de câteva stereotipuri – personaje schematice, intrigi romantice, sensuri alegorice – însa refuza punerea celor doua forme în balanta: „Pe nimeni nu surprinde afirmatia ca Trollope a scris romane, iar Willam Morris romanturi. Temeiul pe care trebuie sa ne bazam este ca orice romancier mare trebuie studiat în termenii conventiilor pe care le-a ales. William Morris nu trebuie expediat la periferia prozei fictionale numai datorita faptului ca respectivul critic nu s-a deprins înca sa ia în serios forma de romant“5. Frye nu considera nici ca romantul ar fi, dupa aparitia romanului, o specie ajunsa într-o fundatura evolutiva: „Romantul este mai vechi decât romanul, fapt care a creat de-a lungul veacurilor impresia falsa ca ar fi o forma primitiva si rudimentara care trebuie depasita. Idealizând cu multa gravitate eroismul si puritatea, romantul se dovedeste a avea afinitati sociale cu aristocratia (...). Romantul a reînviat în perioada pe care o numim romantica datorita apartenentei sale la tendinta romantica spre un feudalism arhaic si spre un cult al eroului sau al libidoului idealizat“6.
În sfârsit, romantul e un descendent direct al mitologiei clasice, pe a carei orbita va evolua mereu. „Romantul, în care personajele sunt eroi, este o forma intermediara între roman, care vorbeste despre oameni, si mit, care se ocupa de zei. Romantul în proza apare la început ca un produs întârziat al mitologiei clasice, saga-urile islandeze în proza urmând îndeaproape Edelor mitice. Romanul tinde mai degraba sa ia forma unei tratari fictionale mai extinse a istoriei“.
Fara doar si poate, acestui romant descris de Frye i se subsumeaza întreaga literatura high fantasy, de la J.R.R. Tolkien la Ursula K. Le Guin. Cu precizarea ca, atunci când îi schiteaza portretul-robot, Frye se gândeste în primul rând la romanele istorice ale lui Walter Scott sau la cele fantastice, ale lui William Morris. Realitatea este însa ca, în special în a doua jumatate a secolului XX, romanturile au împrumutat cam tot ce se putea de la rudele lor mai tinere si mai bine plasate în ierarhiile criticii, romanele realiste. Nu exista nici o regula care spune ca un erou de romance nu poate avea o sabie magica, origini mitice si profunzime psihologica, în acelasi timp. Shadow, eroul romanului „Zei americani“, al lui Neil Gaiman, este un astfel de semizeu care penduleaza între introspectie si actiune. Daca mai exista, totusi, o limitare a acestui raport în fantasy, ea functioneaza în sensul ca instrospectia nu poate lua, cu totul, locul actiunii. S-ar putea scrie, banuiesc, un romance despre un elf care coboara o scara sau care sta, pur si simplu, si priveste în gol de la jumatatea ei, însa nu îmi imaginez cine l-ar citi.
Ma întreb, acum, cui i s-a adresat Liviu Radu când si-a subintitulat cartile „romant“, respectiv „al doilea romant despre Waldemar“. E posibil sa se fi gândit la un public cititor specializat, nisat si oarecum snob, care stie ca fantasy-urile sunt romance si care se bucura ca, iata, si scriitorii nostri „s-au aliniat“. E, iarasi, posibil sa se fi gândit la critica literara, careia îi face, de la început, un cadou: pentru a nu exista dubii, va voi indica orizontul de asteptare în care veti citi romanul. Sau poate ca, privind spre cititori si spre critica, scriitorul semnalizeaza ca „romance“ e un termen mai larg si ca ceea ce scrie el nu e, neaparat, un fantasy: e ceva mai mult sau mai putin de atât, în orice caz, e ceva mai vag.
Plumb în picioare, nisip în rezervor
Unul dintre aspectele cele mai iritante ale celui de-al doilea volum e tocmai acest vag. „Blocul câs“ se vrea un romant de trecere, un punct de popas care sa retensioneze sirul fantastic din primul volum al seriei si sa pregateasca relansarea aventurii.
Primului roman al seriei „Waldemar“7, a lui Liviu Radu, avea doua merite mari: în primul rând, încerca sa construiasca, fara ocolisuri, o fictiune în gen. În al doilea rând, romanul facea apel la un bestiar autohton. Era o buna intuitie, care ar putea valorifica accesul la un larg rezervor de resurse folclorice; cititorii de fantasy s-au obisnuit cu o multime de „fairies“ si „leprechauns“ si „werewolves“, însa nu s-au întâlnit nicaieri cu iele si cu pricolici. Activarea acestor resurse e un atu, un element indiscutabil de originalitate.
„Waldemar“ are, asadar, un punct de plecare promitator. Pentru a ajunge la o serie reusita, e însa nevoie de mai mult: Liviu Radu va trebui sa închida în ea un univers ce va avea, în termenii lui Tolkien, „consistenta interna a realitatii“8. &a350;i va cauta si acel stil potrivit, acordat cu propria sa voce, necesar pentru aceasta întreprindere. Caci stilul, arata Ursula K. Le Guin, „nu e ingredientul unei carti, sau ceva adaugat cartii, precum glazura pe o prajitura; stilul e, desigur, cartea însasi“9. Mai mult, stilul e însusi autorul.
Primul volum, intitulat „Waldemar“, deschide o suita de aventuri într-un multi-univers format din tarâmuri suprapuse, unele bine delimitate, altele infinite, care comunica unul cu celalalt. Fiecare dinrtre aceste tarâmuri e stapânit de câte un popor deosebit; pamântenii intra, ocazional, în contact cu acesti „vecini“, deveniti figuri ai legendelor populare: demoni, pricolici, iele, spiridusi, vrajitoare etc. Dupa ce a luptat, alaturi de iele, pentru a le apara tarâmul de demoni si de pricolici, dupa ce i s-au promis recompense si onoruri neînchipuite, Waldemar, un tânar cerebral, usor retras, s-a trezit aruncat înapoi pe Pamânt. A cazut, se pare, o proba esentiala: cea a cumpatarii, a înfrânarii orgoliului. Exilat din Paradisul pe care tocmai îl gasise, Waldemar se trezeste în Purgatoriu, într-un Bucuresti de tranzitie. Nu se adapteaza la noua societate capitalista, a carei degringolada morala îl dezgusta, marea iubire trece pe lânga el, realitatea îi e tot mai straina. Pe jumatate, cel de-al doilea roman al seriei e un tablou al vremurilor contemporane, plin de frustrari si de bombaneli vizavi de timpuri si moravuri; o proiectie a scriitorului, Liviu, care se ocupa „de literatura de nisa“, trece clatinându-se prin acest peisaj depresiv; cealalta jumatate a cartii e o evadare într-o lume paralela, o aventura în anticamera tarii Zânelor, plina de spiridusi, capcauni, zburatori, iele si o gramada de alte creaturi de basm.
Portiunea de drum care trece prin realitatea profana, în care Bucurestiul e doar un oras plin de blocuri si de oportunisti, ar trebui sa dea o energie noua povestii; aerul fantastic e mai rarefiat, fortele raului iau o pauza si cititorul poate respira, profitând de ragaz pentru a cunoaste mai bine personajul principal. De fapt, aceasta portiune îi toarna cartii nisip în motor, îi adauga un balast enorm si genereaza un imens disconfort: nici o poveste cu zâne n-ar trebui sa se coboare la nivelul consideratiilor si a platitudinilor pe care le emit pensionarii, vizavi de societate si de moravuri, în discutiile din parc. Comparativ cu aceasta portiune, cealalta jumatate a cartii, în care Waldemar va vizita din nou tara Zânelor, e subtire si inconsistenta.
Cele mai agasante aspecte care bruiaza „al doilea romant despre Waldemar“ sunt în numar de cinci. Primul dintre cele mai agasante aspecte e reprezentat de comentariile generale, cu rol de butade si de adevaruri la pilula, ale naratorului atoatestiutor. Evidentele par desprinse dintr-un articol de opinie din presa cotidiana, unde editorialistul tuna si fulgera împotriva incompetentei Guvernului: „Evident, ca orice om slab, incapabil sa se adapteze realitatii – ciudat, dar cât de slabi se dovedisera toti intelectualii aceia de rasa cu care avusese de-a face Waldemar – Liviu îsi croise realitatea sa“; „Waldemar îsi oferise serviciile – la urma urmei, avea instructie militara, era obisnuit cu disciplina si cu tehnica de vârf – dar fusese privit cu suspiciune si se retrasese iar în cochilia sa. Remarcase înca de pe atunci ca se actiona în gasti, nimeni nu avea încredere decât în cei pe care-i cunostea de multa vreme si oricine apuca o functie îi aduna în jurul sau pe cei pe care stia ca se poate baza“; „dupa un timp, au început sa vada ce era în jurul lor: ambitii, lupte pentru putere, prostie – multa agresivitate – egoism, meschinarie si lipsa de viziune. Bineînteles, au descoperit ca ideile lor despre lume si viitor nu se potriveau cu ale celorlalti. Au descoperit ca dorinta lor de a-si ajuta semenii era folosita de lideri pusi pe capatuiala sau ahtiati dupa putere. Au descoperit ca lumea înnebunise si judeca visceral, fara sa mai accepte argumente. Au descoperit ca societatea în care traisera era bolnava grav si fara putinta de vindecare“ etc etc.
Al doilea dintre cele mai agasante aspecte este personajul Waldemar din „civilie“, cel care se retrage în realitatea virtuala a Internetului. La începutul primului volum, tân&a259;rul care cauta singuratatea muntilor trecea drept un intelectual usor retras, un personaj înclinat spre reflectie, însa curjos si gata oricând sa treaca la actiune, pe scurt, un erou potrivit pentru aventurile ce-l asteptau. În câteva pagini, Waldemar devine un antierou, un tip autist ce-si împarte viata între job, Internet si doua femei decorative, obediente, gata, nu se stie de ce, sa-l adore ca pe un zeu. Waldemar-antieroul nu sufera de saracie, însa e chinuit de boli spirituale: „Spre deosebire de multi dintre cunoscutii sai, Waldemar nu avusese probleme materiale. Mai mult din întâmplare se specializase cu mult înaintea altora în administrarea de retele de calculatoare. &a350;i, întrucât nu-l interesa nici o cariera deosebita, nici un câstig substantial, avusese întotdeauna de lucru si câstigase suficient cât sa duca o existenta decenta. Ceea ce însemnase mult, în anii aceia. Lucru care contribuise esential la izolarea spre care tindea. Pentru ca reactia sa în fata lumii cu care nu era de acord, pe care n-o întelegea si pe care n-o putea accepta fusese de a se retrage, de a evada din realitatea aceea cu care nu se potrivea“.
De dimineata pâna seara, Waldemar agata, sub pseudonim, pustoaice pe net: „Evident, prefera întotdeauna preopinenti de genul feminin. Desi, într-o discutie oarba, pe net, nu stiai niciodata cu cine aveai de a face. El se prezenta întotdeauna direct, nu folosea nici un pseudonim. Nici nu avea nevoie, Waldemar era un nom de guerre suficient de impresionant“. Iata-le si pe Corina si Dorina, cele doua femei ascultatoare ce-l adora: „Corina era o fata ordonata, educata, harnica, dintr-o familie modesta, dar muncitoare si întreprinzatoare si care, din punct de vedere material, o ducea mai bine decât domnul administrator de retea“ vs. „Dorina era ceva mai în vârsta decât Corina, avea aproape treizeci de ani, avea si o cariera bine stabilita, avea si venituri care îi asigurau independenta financiara“.
Expresii precum „din punct de vedere material“ sau „independenta financiara“ sunt suficiente pentru a macina, singure, ca un acid coroziv, armatura cartii. Unele registre stilistice sunt, pur si simplu, incompatibile cu o poveste cu zâne, chiar si în opera unui geniu postmodern. Unul dintre meritele pe care i le recunosc în mod indiscutabil lui Liviu Radu din primul volum al seriei si pentru care îl apreciez, în general, pe Liviu Radu ca prozator e ca, în general, stie sa construiasca o poveste si sa se fereasca de giumbuslucuri narative ieftine, sub pretextul ca ar fi un geniu postmodern.
În plus, ghiciti cum îl cheama pe anti-eroul celui de-al doilea volum: Waldemar Brânza! Iar titlul cartii, „Blocul câs“ , e cel putin la fel de neinspirat ca „independenta financiara“. Ajungem imediat si la acel bloc.
Baubaul, conspiratoriul si dulapul
Al treilea dintre cele mai agasante aspecte este romancierul Liviu, despre care am spus ca ar fi o proiectie a scriitorului; de fapt, e un geaman al aceluiasi anti-erou Waldemar, care a esuat pe propria sa linie moarta. Liviu n-are de fapt nimic agasant, însa portretul lumii literare, compusa din generalitati si mari adevaruri, si descrierea suferintelor lui Liviu, provocate de aceasta lume, aduna tone de platitudini. „La începutul anului 1990, Liviu fusese numit director adjunct, peste câtiva ani ajunsese director plin. Avusese multa încredere în puterile sale de a face fata solicitarilor functiei si, poate, în vremuri linistite, încrederea ar fi fost justificata (...) Liviu îsi croise realitatea sa. Se apucase de scris, profitând de raspândirea revistelor si editurilor, care apareau precum ciupercile dupa ploaie si având perenitatea acestora. Bineînteles, se vârâse
într-un gen specializat, se apucase de literatura de nisa unde reusise sa-si faca si el un pic de loc. (...) Apoi Liviu trecuse pe o functie mai mica, se reprofilase profesional si devenise împacat cu lumea: era util, avea grupul sau de admiratori si de oameni care aveau nevoie de munca sa... Evident, continua sa scrie, sa publice, sa colaboreze la reviste efemere... (...) Adica individul era supus în mod constant unor forte opuse, generate de specificul lumilor între care se împartea si care nu aveau nimic în comun“.
Si, mai suparator decât platitudinile, e faptul ca, în spatele acestor consideratii, nu-l cunoastem pe Liviu. Nu-l întâlnim, nu exista ca personaj. E un alt pretext pentru aceeasi jelanie, despre absurdul vremurilor în care traim.
Al patrulea dintre cele mai agasante aspecte este chiar Blocul Câs. Acesta e un bloc obisnuit, pe Calea Plaiesilor, asezat însa într-un unghi oblic, fata de celelalte cladiri. Waldemar ajunge acolo în urma unui biletel misterios; în timp ce da târcoale zonei afla de la localnici o legenda despre pozitia nefireasca a blocului: prostia sotilor Ceausescu si frica arhitectilor ar fi dus la acest rezultat. Intram deja în zona de folclor urban, care e un cu totul alt tip de folclor decât acela pe care îl exploateaza povestea lui Liviu Radu. Însa lucrurile devin cu adevarat abracadabrante când folclorul urban deviaza, la rându-i, spre teoria conspiratiei si povestea ia proportii de thriller de Dan Brown.
Ajungem la al cincilea dintre cele mai agasante aspecte, care este teoria conspiratiei sau povestea adevarata a Blocului Câs. E o istorisire fara nici un rol în logica naratiunii, deoarece concluzia ei va fi ca Blocul Câs e un fel de Dulap din Narnia sau de Expres de Hogwarts. E portalul spre tara Zânelor. Aceasta se poate traduce, în termeni science-fantasy, prin „portal între dimensiuni“. Liviu Radu are nevoie de câteva zeci de pagini si de o istorie abracadabranta despre un clarvazator neamt trecut printr-o experienta la limita mortii, servicii secrete, legionari, nazisti, sovietici si comunisti dejisti pentru a explica acest fapt. Nu era necesar, ar fi fost de ajuns sa spuna, pur si simplu, Blocul Câs e „calea spre tara Zânelor“ sau „portal între dimensiuni“.
Bruno Hexenbach e un prezicator misterios desprins dintr-un thriller de mâna a doua, iar viata sa e legata, desigur, de toate evenimentele senzationaliste si personajele senzationale din jurul celui De-al Doilea Razboi Mondial: „Deci, în ziua de 25 decembrie 1938, Bruno Hexenbach a fost invitat la petrecerea de Craciun a unui cunoscut al sau, om bogat si cu relatii în rândul conducerii partidului nazist. Sursele mele nu cunosc motivul pentru care la aceeasi petrecere a fost invitat si Horia Sima. Sima scapase cu viata doar pentru ca se refugiase în Germania. Oamenii regelui Carol al II-lea nu reusisera sa puna mâna pe el, atunci când fusese ucis Corneliu Zelea Codreanu. Garda de Fier fusese desfiintata, conducerea acesteia lichidata, membrii de rând arestati sau persecutati, ca atare, miscarea legionara parea terminata. Horia Sima parea a fi un lider si fara partid si fara sanse de a realiza ceva vreodata. În lumea politica se considera ca Hitler îi acorda azil si oarecare sprijin doar pentru a-l santaja pe regele României, fara sa-l ajute cu adevarat sa cucereasca puterea în tara sa. Probabil ca si Sima începuse sa creada asta, pentru ca a fost foarte surprins când un alt oaspete, o persoana pe care nu o cunostea, s-a apropiat de el si i-a spus: «Veti ajunge în curând vicepresedintele Consiliului de Ministri în tara dumneavoastra. Ah, România e un teritoriu foarte interesant»„.
Toate acestea pentru a spune ca portalul din Blocul Câs se va fi deschis de patru ori în istorie si ca ultimul eveniment prevazut de Hexenbach, la sfârsitul anilor '90, fusese „un mare fâs“. Portile dintre dimensiuni s-au închis, creaturile au ramas blocate de-o parte si de cealalta si aceasta e, pe scurt, intriga romanului. Waldemar trebuie sa se roteasca în jurul blocului câs si
sa-si informeze noii tovarasi, un spiridus si un baubau, daca „simte“ ceva. O bratara de aur, ramasa de la iele, pastreaza legatura cu tara Zânelor si-l transforma
într-un fel de detector.
Fiecare cuvânt conteaza
Sa mai vorbesti despre zmei, Ochila, Lungila, iele si spiridusi dupa povestea cu Hexenbach si Garda de Fier, dupa „independenta financiara“ a iubitelor si „publicatiile efemere“ de pe piata literara pare aproape ridicol. Încet, încet, romanul se misca însa spre vechile lupte si aventuri, basmul se reînnoada si încearca sa-si impuna, din nou, regulile. O scena de batalie, la care iau parte o sumedenie de creaturi, din toate tarâmurile, scoate la iveala talentul de prozator al lui Liviu Radu si stârneste uimirea, un crâmpei din fascinatia volumului precedent. Per ansamblu, însa, credinta secundara, pe care o descrie Tolkien, s-a spulberat, suspiciunea si-a reluat locul în mintile apasate de cotidian ale cititorului, vraja e rupta. Liviu Radu aproape ca a reusit sa scrie acel romant despre un elf care coboara scara.
Seria ar putea sa-si gaseasca, înca, o formula pentru o continuare reusita, daca scriitorul ar ramâne, poate, la spiritul celui dintâi volum. Prin cele scrise aici, nu vreau sa fac din „Waldemar“ unul dintre cele mai proaste romance-uri din ultimii ani; departe de acest verdict, seria parea, dimpotriva, la începutul ei una dintre cele mai promitatoare încercari science-fantasy din literatura noastra. Marele avantaj al lui Liviu Radu este acela ca scrie într-un gen, ca încearca sa-i respecte conventiile si sa se mentina în limitele unei literaturi pe care, în calitate de traducator experimentat, o cunoaste foarte bine. Însa acesta e si marele risc al unui asemenea demers. Nu e deloc simplu sa intri în tara Zânelor, unde, vorba Ursulei K. Le Guin, „nici o voce n-a mai rasunat“, unde nu exista „reactii emotionale prefabricate“ si unde realmente fiecare cuvânt, fiecare nuanta si fiecare inflexiune conteaza10.