C. Negruzzi (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Cu 15-20 de ani în urma, când începe sa-si noteze impresiile, Negruzzi scria într-o limba aproape imposibila (în „Zabavile“ sale în Basarabia), acum limba i se dezleaga si cuvintele curg bine în fraza. Nu-i, desigur, numai limba, este întâi spiritul mobil al acestui învatat nepot de razesi. Spiritul si, as zice, caracterul lui bun, chibzuit, care vrea sa vada „de aproape oamenii si lucrurile“ pentru a le judeca mai drept. El are acces la meditatie si, ca în introducerea citata mai înainte, vede de sus lucrurile. Ca Asmodeu – diavolul schiop – vrea sa ridice acoperisurile si sa observe cu de-amanuntul ce se ascunde în casele bogatilor sau în colibele sarmanilor.
.Boceste, atunci, ca filosoful pe ruinele Palmirei: „Daca te-ai întâmplat a fi vreodata la apusul soarelui pe dealul Cetatuii, într-o seara a lunii lui iunie, dupa ce ai privit steaua zilei coborându-se dupa muntele Pionul, si dupa ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele noptii; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, înturnatu-t-ai viderea de pe culmele învecinate pline de verdeata si de bucurie asupra orasului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costisa lui ca sa-si odihneasca madularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceata ce vine si se întinde ca un giulgiu mortuar piste vârful turnurilor si a clopotnitilor, ceata grea ca somnul tradatorului si rece ca mâna soartei; care uneori ca un smeu se încolataceste împregiurul orasului, sau ca un Briareu îsi întinde bratele în toate partile, însemnând feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop? Nu ti-ai închipuit oare atunci ca acest nor gros este un menitor prevestitor soartei orasului si a tarii, si patruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit sa vezi pre Asmodeu, dracul schiop, si de se poate, sa-l întovarasesti de la palatul bogatului ce se vârcoleste în patul sau, pana la coliba saracului ce doarme pe asternutul sau de paie? O! negresit, ai fi descoperit multe crime, multe faradelegi, si poate, ca si Iona, t-ai fi sfâsiat haina, strigând vai! Pe urma ai fi alergat sa te ascunzi în vreun unghi, unde sa nu te ajunga intriga si calomnia, si ai fi plâns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gândind la trecuta marire a stramosilor, la ale lor fapte mari de care nu suntem vrednici, noi, pigmei degenerati, ce n-am fost creati dupa masura lor!“...
În seria „fiziologiilor“ trebuie sa punem si portretele executate cu pricepere de C. Negruzzi. În pricepere (talent, inspiratie, intuitie psihologica si, evident, capacitate de expresie) intra si putina ironie. O ironie care este, când blânda – cazul Lumânarica din „Scrisoarea a XIII-a“), când aproape de malitie ca în fiziologia provintialului (un portret colectiv). Ironia este necesara portretului pentru a sugera mai bine complexitatea interioara a individului. G. Calinescu zicea, pe drept, ca portretul este fiul malitiei. C. Negruzzi pune, în portret, repet, si putina milostivenie – un sentiment care are si o dimensiune religioasa, daca nu este chiar esential religios. Lumânarica, pe numele lui adevarat Nita, este un fel de Gavroche al ulitei moldave. Descult, încins cu o funie si cu o traista atârnata la sold, el „cersitoreste“ si colinda bisericile pentru a împarti lumânari si a face fapte bune. Când afla ca o vaduva sarmana nu are cu ce-si hrani copiii, Lumânarica îi aduce, nu se stie de unde, o vaca. Când preotului dintr-un cartier amarât îi lipsesc vesmintele pentru a sluji în biserica, Lumânarica face rost de stofe bogate si le daruieste locasului sfânt si sarac. Portretul este putin fantezist pentru ca, daca judecam lucrurile drept, generozitatea acestui copil al strazii nu poate fi explicata în niciun fel. De unde sa primeasca o vaca pentru a o putea, apoi, darui vaduvei nevoiase? De unde vin la repezeala stofele scumpe pentru biserica în suferinta?... Întrebari fara raspuns. Sau este un raspuns: scriitorul a voit sa fixeze un portret ideal, simbolic, un portret iesit din crunta realitate. Biografia este mai aproape de adevar atunci când e vorba de poetul Daniel Scavinschi („Scrisoarea a IV-a“), acela pe care îl citeaza si Eminescu. Daniel cel mic si trist iubeste, în varianta Negruzzi, trei lucruri: poezia, medicina si mustatile. El bea dimineata câteva pahare de discoct, în timpul zilei înghite mai multe hapuri, iar seara picaturi. Mai presus de medicamente sunt însa mustatile pe care poetul le îngrijeste în chip mistic. Când mustatile încep sa-i cada din cauza unei intoxicatii cu mercur, Scavinschi devine melancolic si, simtind sfârsitul, cere sa fie îngropat cu mustatile sale, mândria lui de om cu o statura „mai mica decât mica“... Portret reusit, ironie întelegatoare, culori umezite de lacrima compasiunii pentru un destin original si nefericit.
Calipso („Scrisoarea VII“) este, în fapt, o naratiune memorialistica fixata geografic si istoric la Chisinau, în 1822, dupa „stricarea eteristilor“. Calipso este o curtezana greaca refugiata de la Iasi. Este juna, înalta si, când se plimba în gradina orasului, poarta mereu un sal negru. Este însotita uneori de „acest Byron al Rusiei“, adica de Puskin, care a dedicat un poem frumoasei grecoaice... Negruzzi da o continuare romantica acestei naratiuni memorialistice, în spiritul prozei din epoca: saracita, parasita, Calipso intra deghizata în calugar în manastirea Neamtu si, dupa o vreme, prozatorul descopera, zice el, titva grecoaicei în catacombele locasului sfânt. Acest sfârsit senzational este povestit, în fapt, într-o scrisoare anterioara (a V-a, 1839) intitulata „Catacombele M. Neamtu“. Vizitându-le, naratorul descopera o titva mica, delicata, fara eticheta, amestecata printre titvele monahilor... Un clenci epic, un amanunt menit, în scenariul epic al lui Negruzzi, sa provoace curiozitatea cititorului. Prozatorul ar fi putut continua istoria si sa dezvaluie, acum, identitatea acestor ramasite. Prefera sa organizeze mai cu folos epic surpriza...
Mai cunoscuta din seria acestor fictiuni epistolare este „Istoria unei placinte“, deseori citata pentru umorul si pitorescul ei. O scena de moravuri sociale din vremea domniilor fanariote si, totodata, istoria unei cariere vertiginoase într-o lume a peschesurilor si hatârurilor. Pe scena se misca talimani si ianiceri, beceri, ediclii si iciolani, stolnicii curtii si credincerul cel mare, adica o tipologie si functii pe care cititorul modern nu le cunoaste. Ele sunt acceptate, totusi, la lectura pentru ca dau culoare tabloului de epoca. Becerii si credincerul sunt amenintati sa fie bagati la ocna pentru ca au uitat sa pregateasca placinta pe care domnitorul grec, mare mâncau, o consuma în fiecare dimineata, înainte de a face divan. Prozatorul forteaza lucrurile si introduce în meniul de la micul dejun si alte bunatati din gastronomia greco-turceasca: caimac, gugoase, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, învârtite etc. Toate, zice el, „se îngropau în stomahul lui sal domnitorului lacomt ca într-un abis fara fund“... Aceasta este ante-camera povestirii, înfatisata, se întelege usor, cu un umor ce bate spre satira. Ea are rostul de a pregati intrarea eroului propriu-zis. Acesta este un curtean dornic de parvenire care, simtind criza care a lovit curtea domneasca din pricina placintei, pregateste rapid o placinta pântecoasa si o trimite domnitorului înfometat. Darul este bine primit si, drept recompensa, curtezanul este numit mare vornic. De unde se trage si morala fabulei: „Cu iaurt si gugosele,/ te facusi vornic, misele!“...
Alte însemnari („Un protes de la 1828“) iau în râs limbajul juridic al epocii. Anaforalele cuprind „fraze barbare“ si alte „pocitanii“ care anunta stilul personajelor lui Caragiale. Scripicescu din scrisoarea XXVI („Proprietate pagubitoare“) este un impiegat public care nu plateste chiria la timp proprietarului sau, jicnicerul Simeon Durac. Acesta din urma e om nesuparacios si, pentru a scapa de hangaralele proprietatii, vrea sa doneze chiriasului casa, însa Scripicescu nu primeste. „tine-ti casa, fratioare, nu ti-ai gasit omul; nu-mi trebuie mie belea“... Pentru a fi mai pregnante, asemenea schite ar fi trebuit sa beneficieze de carozitatea ironiei lui I. L. Caragiale. Asa cum sunt, ele pregatesc însa proza urbana satirica de mai târziu.
„Negru pe alb“ dezvaluie si un calator cu imaginatie, mai lent si mai comod, e drept, decât Kogalniceanu, Bolintineanu sau Alecsandri. Costache Negruzzi nu se îndeparteaza prea mult de casa si, când se întâmpla sa umble prin alte locuri, ofteaza dupa tihna de acasa. Pleaca spre Târgu Ocna („Pelenagiu“) si, ajuns pe valea Petricicai, tocmeste boi pentru trasura si, dupa un drum cu hopuri, se plânge ca voiajul este „ostencios“. Sta de vorba, apoi, cu un vornic local si acesta vorbeste cu dezgust si cainta de politica. Vornicul are idei rousseauiste, nu vrea sa vada jurnale si, în genere, alte semne de civilizatie. El vrea sa traiasca linistit. Moare însa dupa câteva ceasuri lovit de apoplexie. Damele ocnene au cei mai limpezi si mai ucigasi ochi din tara, iar barbatii sunt buni si, vizitând orasul si împrejurarile, reporterul Negruzzi, om citit si cu umor, da amanunte pitoresti. Negutitoritele, de pilda, gatite si ferchezuite, se plimba în zilele de sarbatoare prin aleele livezii de la poalele muntelui Magura si, când se întâmpla ca „ratacirile sunt mai serioase“, se duc la schit sa se pocaiasca. Calatorul urca si el la manastirea Bogdana si acolo egumenul îl ospateaza „patrioticeste“. Când ploua, oamenii sufera de spleen, o maladie nobila care, iata, apare deja în literatura româna la 1852, an când Negruzzi dateaza jurnalul sau de calatorie...
Autorul acestor însemnari impresioniste are, nu încape îndoiala, o mentalitate de sedentar, ca multi scriitori români din secolul sau. Calatoreste nu din placerea de a schimba lumea, ci din alte trebuinte. Merge la bai, la Ems, si de la Berlin la Colonia umbla cu „feara de uscat“, apoi lasa feara de uscat si o ia pe cea de apa. Se minuneaza de ce vede ceea ce se întâmpla, dar, ca Dinicu Golescu, pastreaza în mirarile lui oarecare reticenta de european oriental dedat cu alte obiceiuri. În Ducatul Nassau observa niste englezoaice calare pe magari si nu comenteaza cavalcada. Într-un orasel romantic de pe Rin viziteaza o casa cu patru turnuri si acolo descopera o „cotca privilegiata care scurge pungile stapânilor“, adica o ruleta. Cunoaste dupa oarecare timp toate „obrazele“ din statiune, se cam plictiseste si îsi simte sufletul „lâncezit [...] de apa calda“. Sedentarul Negruzzi se grabeste sa-si faca bagajele...
Întors acasa, revine la temele lui, cum ar fi stricaciunea moravurilor, aici, în rasaritul Europei, despotismul, proasta guvernare („un guvern prieten a întunericului“ care favoriza patimile „ca sa-l demoralizeze pe om si sa-l tie în slugarie“ lipsa unui sistem de educatie... Sunt temele eterne ale publicistului român, dovada ca istoria se schimba, metehnele lumii ramân. Scepticul Negruzzi lauda în aceasta împrejurare femeia românca – „tip de amor si de virtute“. Nu-i, cumva, prefacut, cum i se întâmpla sa fie uneori din motive tactice ironistului? Prozatorul pare sincer impresionat, totusi, de puterea de iubire si chiar de patriotismul femeii românce. Crede ca ea întrece în ceea ce priveste morala si iubirea (de familie, de tara) „partea tare a neamului omenesc“, adica barbatul: „ea stie ca Dumnezeu a creat-o nu pentru dânsa, ci pentru familia ei, de aceea egoismul nu afla loc în sufletul sau, si misia ei e împlinita, daca în calea vietii sale a putut sterge câteva lacrimi, semana câteva flori, si lasa o suvenire duioasa în inimi scumpe!“. Negruzzi se bizuie, când e vorba sa defineasca rosturile femeii în societate, pe traditie, dar si pe intuitiile lui de moralist. „Greu e – zice el, patit – a putea înlatura cineva calomniile si invidia lumii, femeia însa stie ca nu ajunge a fi virtuoasa, trebui sa nu fie nici prepusa“... În fine, moralistul pluseaza declarând ca i-ar placea sa traiasca într-o republica de femei: acolo unde „ele sa porunceasca si noi sa ascultam“... Cât de serios este aici boierul de la Trifesti care citeste pe greci si pe latini, dar si pe „filosoful de la Geneza“ (Rousseau, desigur)? Cu moralistii care stiu sa foloseasca ironia trebuie sa fii totdeauna vigilent... Apropo de moralistul Costache Negruzzi. Am remarcat deja în eseurile epistolare din „Negru pe alb“, dar si în alte scrieri, capacitatea lui de a trage o învatatura mai generala – adica un aforism, o propozitie pilduitoare – din relatarea unui fapt de viata. Atunci când scrie, de exemplu, despre retorica lasitatii („iepuraria“). Altadata, de tot sceptic, observa ca, „românul (nu stim pentru ce) n-are încredere în sine“ si, daca s-a facut un bine în tara, „s-a facut numai prin straini“. Întelepciunea o afla mai ales în proverbe. În „Scrisoarea XII („Pacala si Tândala“) le pune cap la cap si da o antologie splendida de filosofie morala româneasca. G. Calinescu are dreptate când descopera aici „o capodopera sat prozei de hilaritate clasica“, o proba de „gnomism pur“, în fine, „o prestidigitate didactica“ remarcabila ce deschide, cu adevarat, drumul lui Creanga. E de remarcat ca hilaritatea si prestigitatea nu acopera, totusi, fondul moral serios, filosofia practica si chiar nota de metafizica din aceste propozitii care acopera tot spectrul existentei, de la moarte la caracterul omului în slujba si, de aici, la strategiile petitului:
„Nu te-ncrede în caracterul omului în-slujba. El este o brânza buna, în burduh de câne. Fagaduieste multe, dar sa deie Dumnezeu, mama, sa fiu eu fata! Nu gândi c-o sa scapi de dânsul. Banul rau nu se perde, si are ac pentru cojocul tau, nici socoti ca s-a îndrepta; calul batrân nu mai învata a juca. Când nu-i în slujba, e omul cel mai de treaba, dar posteste robul lui Dumnezeu, ca
n-are ce mânca; si câte spune sunt o frumoasa poveste dar mare minciuna, caci minciuna boiereasca trece în tara Ungureasca. Cauta sa-ti fie supusii vrednici, ca sa nu zica lumea ca cum e turcul, e si pistolul. Da-le pilda buna, pentru ca pestele de la cap se-mpute. Nu fii falnic, nici face din tintar, armasar, în urma razboiului, multi voinici s-arata. Vulpea daca n-ajunge, zice ca pute. Sa nu fii din cei carii zic: lasa-ma sa te las, si ia-l de pe mine ca-l omor. Nu te certa cu cei ce stiu mai multe decât tine. Haide, tata, sa-ti arat pre mama. Nu îmbla cu c... în doua luntre, nici te mândri, caci mândrului îi sta Dumnezeu împotriva. Norocul cine-l stie? Fa-ma prooroc, sa te fac bogat. Betivului si dracul îi iese cu oca nainte; însa vremea le îndreapta toate. Vremea vinde lemnele, si nevoia le cumpara. Tu ferbe mazirea si taci. Joaca ursul la cumatrul, poate a juca si la tine. Nu te mânia pre lume. Se mânie vacarul pre sat; satul nu stie nimic. Umileste-te. Capul plecat nu-l taie sabia. Cine se înalta se smereste; si daca ajunge cutitul la os, si petreci ca cânele-n car, traieste ca vermele în radacina hreanului, pana va veni vremea ca cui pre cui sa scoata.“
Ce ne place aici? Abilitatea, desigur, de a împerechea aceste sentinte populare, umorul lor ascuns sau pe fata, dar si faptul ca, asa cum sunt însiruite, ele alcatuiesc un mic manual, repet, de morala practica. Sfatosenia si umorul lui Creanga învesmântate în fraze fastuoase si savante, pornesc de aici, si într-un chip mai direct, nonfictional, întreaga literatura moralistica româna, foarte bogata la acest capitol. Costache Negruzzi a lasat în manuscris niste însemnari, „Moralicesti haractiruri“, care – asa cum s-a dovedit de catre Nestor Carandino reprezinta de o traducere abreviata din Dimitrie Darvari. Acesta traduce, la rândul lui, în greaca moderna „Caracterele“ lui Teofrast, la care adauga si alte caractere mai moi însotite de doua cuvântari folositoare. Limba lui Negruzzi este, aici, nesigura. Ramâne interesul lui pentru acest gen moralistic pe care l-a ilustrat cu mare succes în „Negru pe alb“.