Nu-i mare paguba
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura antropologica »
Autor: Cristian Robu-Corcan
De sarbatori am tot privit siderat traficul de pe arterele mai circulate ale Brailei. Brusc, mi s-au deschis ochii si, ca într-o revelatie, am putut vedea, în toata splendoarea lui, automobilistul contemporan. Intrari temeinice, cu 80-100 km/h, perfect încadrate pe trecerile de pietoni, evitari de ultim moment, frâne duse pâna la limita infarctului, strecurari la milimetru printre oameni si alte masini, demaraje în tromba, claxonari apocaliptice, blesteme, înjuraturi, urlete, salturi mortale... Toate astea într-un oras care, sa fim drepti, nu-i nici New York, nici Beirut. E un oras nici mare, nici mic, cu vreo trei, patru bulevarde largi, cu vreo trei, patru intersectii ceva mai complicate, cu foarte multe stradute pe care te poti plimba linistit, daca vrei, cu brisca, cu distante relativ scurte între extremitati si, ma rog, cu tot ce-i trebuie ca sa nu fie nevoie s-o faci pe schizofrenicul, prefacându-te ca esti în plin centrul Calcuttei. M-am gândit apoi ca poate se grabesc oamenii, din cauza sarbatorilor de iarna, în sensul ca da, domnule, e adevarat ca poti sa strivesti un pensionar care se deplaseaza cu pasi lenti, dar câstigi câteva secunde în plus, poti sa stai mai mult cu familia, lânga brad, sa te bucuri de Mos Craciun. Dar, în acelasi timp, îmi venea sa strig, privind un domn teapan, cu buze severe, o adevarata statuie greceasca la volan, care, neabatându-si privirea nici în stânga, nici în dreapta, intra solemn, cu Mazda dumnealui, cu o viteza apreciabila si cu o demnitate de secol XXI, direct în sacosa plina de portocale a unei nefericite pe care o apucase traversatul strazii chiar pe trecerea de pietoni. Îmi venea sa urlu la domnul care nici macar n-a oprit dupa ce a împrastiat vreo trei kilograme de portocale pe asfalt si nici nu s-a uitat în urma – era domnul, oarecum, într-un scenariu, avea palton si cravata, si o sotie în dreapta, care, la rândul ei, privea tâmp undeva în stânga-sus, convinsa ca-i singura vietate din univers –, îmi venea sa-i spun ca la nici zece metri de ambuscada (un biet nod de cinci, sase masini si doi pietoni) de care scapase cu atâta iscusinta începea o Braila numai pentru el, sotie si automobil, o Braila pustie, cum îi sta bine unui oras de oameni cinstiti, si asfaltata, de pe care putea si decola nestingherit. Apoi alti domni si doamne, în alte masini, unii îmbracati în trening, adica într-o tinuta mai lejera, altele privind tâmp nu în stânga-sus, ci în bordul plin de beculete al masinii, au trecut responsabili peste portocale, unii amuzându-se, altii scarpinându-se în cap.
Am surprins în decurs de o saptamâna trei accidente, nu grave, dar sugestive. Aproape identice ca semnificatie. Pietonul ghinionist se uita agitat si plin de presimtiri în stânga si-n dreapta. Masinile trec cu vitezam, ca si cum el
n-ar exista. Pietonul îsi face curaj. Respiratia i se înteteste. Masinile maresc viteza. Pietonul închide ochii si se arunca în gol, adica pe trecerea de pietoni. O masina trage lozul câstigator si-l acroseaza. Frâna brusca, oameni curiosi. soferul coboara cu aceeasi înfrigurare cu care Ilie a auzit vocea aceea „subtire“, subtila, a lui Dumnezeu. Dar nu, nu îngrijorat din cauza pietonului, ci a masinii. soferul, în transa, cu o masca mortuara pe fata, abia îndraznind sa tina ochii deschisi, îsi contempla masina. Îi da ocol, pasind încet, hipnotizat de întâmplare si înspaimântat de posibilitatea ca vopseaua sa fie zgâriata sau, mai rau, vreun spoiler sa fie desprins de la locul lui. În acest timp, pietonul nu mai întelege nimic. Masina doar l-a sters, e adevarat, el a ramas în picioare, nu-l doare deocamdata nimic, dar unii martori care au vazut accidentul se duc îngrijorati sa-l sustina pe sofer în necazul lui, sa-l încurajeze ca, poate, nu-i mare paguba, ca masina-i tot frumoasa si lucioasa? De ce nu vin toti la el sa-l compatimeasca?
Un alt caz, oarecum altfel, l-am vazut de aproape la intrarea în parcarea unui supermarket. În timp ce o doamna coboara cu fiica ei din masina, o alta masina opreste cu chiuituri si din ea coboara impetuos un domn. Domnul se repede si, fara o vorba, îi aplica doamnei un pumn în plina fata. Un al treilea domn, aparut din senin, începe sa-l toace marunt pe domnul care i-a repezit doamnei pumnul între ochelari. Explicatia vine dupa 10 minute de urlete, sânge si haine rupte: doamna, înainte de a parca, a trecut mult prea aproape de masina domnului care i-a stâlcit septul si acest domn, pentru ca masina lui era „nou-nouta“, nu din alt motiv, a cedat nervos, s-a luat dupa doamna, dar a atins aripa masinii celui de-al doilea domn, care, la rândul lui, gândindu-se la cât de multi bani va costa aripa si la eventualitatea ca „linia“ sa nu mai iasa la fel, s-a dus si el sa-l schilodeasca pe nemernic.
Am devenit din ce în ce mai precaut si mai atent. Am putut sa constat foarte rapid ca, cel putin în Braila, automobilul e mai mult decât un obiect de cult. E foarte, foarte periculos sa spui ceva nelalocul lui despre vreo masina. O familie onorabila cu vederi largi, smulsa din abisul mentalitatilor comuniste, a înteles, cu prisosinta, ca doar în automobil se mai gasesc moartea si învierea, mântuirea si levierul, succesul si ghinionul, natura lui „a fi“ si bezna lui „a nu fi“. La serviciu, de pilda, e periculos sa arati dezinteres pentru masini si fatal sa aduci vreo critica atunci când vine vorba de vreuna. Nu trebuie sa faci greseala în a-ti exprima dezacordul cu privire la taierea câtorva copaci daca operatiunea serveste la crearea de locuri de parcare. Nu este permis, de asemenea, sa spui ca a plati, pentru o masina, 800 de lei pe luna din cei 900 pe care-i câstigi este, totusi, prea mult. Nu se poate sa fii atât de idiot, încât sa nu recunosti ca masina de mic litraj a sefului este tot atât de mare si impunatoare ca o masina de pompieri. si, mai ales, nu se poate sa nu arati, fara echivoc, ca stii clar ca un tip care parcheaza ceva care aduce sensibil cu un dric lung si negru este genial si nemuritor.
Un bun prieten de-al meu a strâns 20000 de euro. S-a mai împrumutat 10000 si si-a cumparat un ditamai „car“-ul. În fiecare dimineata se suie la volan si pluteste pâna seara, dus de cap, prin tot orasul, fara nici o destinatie, fiind convins ca toata lumea care-l vede îi zâmbeste frumos. De câte ori da într-o groapa, scapa un „ah“ tremolat si sfâsietor. Un coleg de serviciu, care coboara din zece în zece minute ca sa-si verifice masina, si-a turtit radiatorul într-un câine. Din acel moment, intra pe toate forumurile de discutii si cere imperios exterminarea tuturor câinilor din lume. Un var de-al meu m-a sunat sa-mi spuna ca are masina în service si ca nevasta-sa e deprimata. Vecinul din stânga mea îmi spune în fiecare zi de iarna ca nimic nu se compara cu un garaj încalzit pentru masina familiei. Ma rog, pâna si mama mi-a marturisit – si era bolnava de gripa când a facut-o – ca-i plac mult de tot masinile rosii. Iar în fata Bisericii Grecesti puteti urmari, atunci când sunt nunti, scene fascinante: mirele si mireasa urca în singura limuzina alba din Braila, cutremurati de emotie si întrebând încontinuu soferul unde sa puna picioarele si de ce sa se tina ca sa nu strice vehiculul.
Bun. stim ca preotii nu mai prididesc sa „sfinteasca“ nesfârsitele batalioane de masini. Dar mai stim ca în Occident obsesia pentru masini s-a mai atenuat. Omul cu capul pe umeri a ajuns la concluzia ca masina este doar un obiect ce trebuie folosit cu discernamânt, si nu cu intentia de a-l baga în pat si de a adormi suspinând cu capul pe capota. Mai banuim ca, probabil, si românul, nestatornic în sentimente, o va lasa mai moale cu automobilul, îndreptându-si privirile si spre altceva. Dar ce-o sa se întâmple daca se da la liber elicopterul? Daca, prea repede, pentru români, din nefericire, elicopterul va putea fi achizitionat cu un mic împrumut de la Casa de Ajutor Reciproc? Vom petrece cu totii, din zori si pâna-n seara, din noapte si pâna-n dimineata, facându-ne cu mâna-n aer?