Marinarul din metrou
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura urbana »
Autor: DANIEL SUR
„O sa vedeti voi cine sunt eu“, sopteste lânga mine o voce groasa de barbat. „Eu am vazut oceanu', nu ca voi...“. Apoi tace. Un ghem de tacere care nu duhanea si caruia nici nu-i pasa ce se întâmpla în jurul sau. Doi ochi fosforescenti se opresc un moment asupra mea, dupa care aluneca într-o preocupare mistuitoare. Pare cel mai nenorocit barbat din lume, aducând mai curând cu o gaina mica, decrepita, printre noi, gainile mari, descumpanite. Era un om scund, cu piept puternic dezvoltat si capatâna pierduta între umeri; gura mare, buze late si carnoase, parul cret si sur, care iesea în evidenta. „O sa vedeti ce voi face... la timpul potrivit.“ Fiindca nu ajunge la mânerele de plastic ale metroului, îsi tine mâinile îmbufnat în sân. Curbele si frânele neanuntate ale trenului îl fac sa execute un dans dezordonat. Îsi tine capul putin aplecat într-o parte, de parc-ar fi tras cu urechea, apoi îsi lasa privirea spre vârful pantofilor sport, care au fost cândva albi. Chipul lui plutea parca-n extaz; umbra si lumina îl înveleau rând pe rând, dupa cum se misca vagonul. Nu stiu de ce eram convins ca e marinar. Un marinar de moda veche, care tocmai a coborât de pe un transatlantic cu vela, dupa ce a plutit, fara lumini si fara zgomot, luni de zile. „O sa vedeti voi, ma!“ Cuvintele sunt însotite de un gest energic, oarecum agresiv, al uriaselor sale palme si doamna care statea pe scaun în fata lui, a avut fara voie o tresarire de teama.
Urcase si se oprise lânga mine la Obor. Iar de atunci nu încetase sa mormaie fraze nervoase, din ce în ce mai inteligibile. Când revolta lui împotriva acelui cineva invizibil atingea temperaturi din ce în ce mai înalte, privirea îi devenea agera, senzuala, degajata si plina de încredere în sine, neîmpovarata de sovaieli, privind toate lucrurile din jurul sau în toata goliciunea. Dar siguranta disparea în câteva secunde, iar barbatul o lua de la capat: cauta din nou cu dibuieli de lunatic geamandurile care semnalizeaza canalul portului, pâna când busolele sale îsi reveneau, fiindca, probabil pentru el, stâncile civiliei sunt mai periculoase si mai fatale decât cele propriu–zis, de care daca te izbesti, te faci tandari si te scufunzi fara nici un zgomot. Pe când o ciocnire cu Bucurestiul poate duce la putrezirea mintii. Un oras plin de contrabandisti de vorbe, cu recife moarte în loc de strazi, o dezordine dementa de culori si arome, un acvariu tern, un golf napadit de papagali stralucitori cu gusa plina de înjuraturi, o viata sumbra, intermitenta, cu aceeasi tinta gresita pe care, cu siguranta, a vazut-o si în alte locuri. O balena de ciment, mâncata de vicii. O ciocnire ca asta poate încremeni de groaza pâna si dinozaurii. Poate si de aceea tinea sa se îmbarbateze: „o sa vedeti voi cine sunt eu!“ sau un“da' de unde!“. Îsi mai trage sufletul, ofteaza, de parca în loc sa stea în picioare ar fi alergat, cu rasuflarea plina praf, analizat de toti din vagon, aratat cu degetul de o fetita blonda cu un basc roz si o bunica impacientata, în vreme ce vocea îi devenea tot mai groasa si începea sa uite de ce s-a urcat în metrou. Pe scurt, se numara si el printre acei oameni sortiti s-ajunga victime sigure ale marilor orase, caci nu sunt în stare nici sa reziste presiunii strazii, cum se întâmpla cu locuitorii oraselor mici, nici sa se împace pâna la capat cu ritmul de viata si distantele mari, cum se întâmpla cu oamenii nesiguri.“Da' ce credeti voi!? Ia' da-te mai încolo ! Ce mi te bagi în suflet. O sa vedeti voi cine sunt eu. Eu am vazut oceanu', nu ca voi...“