Cronica inocentei pierdute
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
„Cronica unei morti anuntate“ (1981) a parut, cel putin imediat dupa aparitie, a fi cartea pe care Gabriel García Márquez declara ca doreste s-o scrie pentru a include în ea „amintirile false ale propriei vieti“. Desigur, nu este el însusi protagonistul întâmplarilor relatate în roman, dar, la o lectura atenta la nuante, ne vom da seama ca îsi asuma, totusi, de asta data, un statut superior fata de acela de simplu autor al cartii; sau, macar, asa încearca, de sub masca de narator care pe drept cuvânt ar putea fi numit „privilegiat“, sa-si faca cititorii sa creada (incluzând în text chiar si numele sotiei sale, Mercedes, cu scopul declarat de a spori veridicitatea faptelor).
Gabriel García Márquez, Cronica unei morti anuntate, traducere de Tudora Sandru-Mehedinti, Bucuresti, Editura RAO, 2007.
Desigur, procedând în acest fel, scriitorul columbian urmeaza ilustra traditie începuta de Cervantes, care introducea, în „Don Quijote“, o combinatie inedita, pe atunci, de elemente reale si fictionale, într-o proportie asemanatoare celei pe care, mai târziu, Borges o va utiliza la rândul sau, ducând-o la desavârsire în „Celalalt Borges“. De altfel, acest roman al lui Gabriel García Márquez se apropie – cel putin prin tematica (o moarte violenta, dar previzibila) de unele texte borgesiene, tinzând spre pragul superior al „fictiunii ideale“, mult visate de scriitorul columbian. <br><br>„Istorie“ vs „jurnalistica“<br><br>Primele pagini ale cartii sunt influentate, în mod evident, de stilul jurnalistic, atât de apreciat de autor: „În ziua în care avea sa fie omorât, Santiago Nasar se scula în zori la cinci si jumatate, pentru a astepta vaporul cu care sosea episcopul.“ Aceasta clara determinare temporala de la începutul relatarii aminteste imediat de romanul „Un veac de singuratate“, care debuteaza oarecum asemanator si creeaza, astfel, cadrul pentru retrospectiva necesara. Diferente exista, desigur: daca „Un veac de singuratate“ începe „in medias res“, „cronica“ se deschide, practic, cu sfârsitul. Apoi, „Un veac de singuratate“ pare, uneori, un text de-a dreptul istoric ca tonalitate, înaintând încet spre spre deznodamântul profetizat, pe când „Cronica“ se bazeaza pe o neasteptata investigatie jurnalistica, fapt explicat pornindu-se, ca în atâtea alte situatii asemanatoare, de la marturisirile lui García Márquez, cel care anunta, la un moment dat, ca va abandona literatura pâna ce dictatura lui Augusto Pinochet va fi înlaturata din Chile, iar unii critici au crezut ca se va tine de cuvânt. Asa încât, surpriza stârnita de aparitia „Cronicii unei morti anuntate“ a fost destul de mare. si totusi, cel putin într-un anumit sens, trebuie sa recunoastem ca García Márquez nu si-a încalcat complet promisiunea, daca tinem seama ca tot el spunea ca telul sau este sa combine jurnalistica si fictiunea atfel încât, atunci când subiectul unei stiri devine plictisitor, sa-l poata îmbunatati prin propria sa capacitate de inventie literara. În consecinta, scriind acest roman, autorul considera ca nu a revenit la literatura propriu-zisa, nefacând altceva decât sa-si cultive talentul jurnalistic, amintindu-si (si amintind, subtextual, cititorului), pe de alta parte, ca, în America Latina, „cronica“ este o specie literara bine reprezentata si impusa înca din perioada coloniala. Criticii literari au afirmat ca acest roman prezinta o comunitate umana captiva printre propriile ei mituri, dar înselându-se asupra semnificatiilor profunde ale acestora, romancierul reusind sa spuna, apoi, câteva adevaruri esentiale si despre incapacitatea omului de a-si depasi destinul. Cu toate acestea, în general, interpretii au fost tentati sa remarce mai degraba caracterul alert, „jurnalistic“ al cartii, multe din analizele critice care au fost dedicate „Cronicii“ márqueziene nedepasind acest nivel. <br><br>La locul crimei<br><br>Înca de la începutul cartii, cititorul afla ca cei doi gemeni Vicario se pregatesc sa-l ucida pe Santiago Nasar pentru ca ar fi dezonorat-o pe sora lor, Angela, distrugându-i astfel sansele de casatorie cu Bayardo San Román. Multi oameni din oras stiu câte ceva despre intentiile fratilor Vicario, dar, printr-o înlantuire de amânari repetate, nimeni nu face nimic pentru a-i opri. Într-adevar, se vede cu usurinta ca nici chiar celor doi nu le prea vine sa comita o asemenea fapta pe care le-o impune un (cam prea) ascutit simt al onoarei care-i face sa nu astepte interventia autoritatilor. Titlul romanului se dovedeste, astfel, cât se poate de potrivit: moartea a fost, cu adevarat, anuntata. Dar Gabriel García Márquez stie sa conduca perfect actiunea spre punctul culminant: singurul care nu va afla nimic pâna în clipa mortii este chiar Santiago. Naratorul cerceteaza, la început pe un ton voit impersonal, apoi împlicându-se din ce în ce mai mult, o crima petrecuta cu peste doua decenii în urma, pentru a întelege cum de a fost cu putinta sa se întâmple asa ceva, cum de nimeni n-a facut nimic pentru a-i împiedica pe cei doi, care, în ceea ce-i priveste, au facut realmente tot ce se putea pentru a fi opriti. Dar mai e un amanunt pe care nu trebuie sa-l pierdem din vedere: abia dupa douazeci si sapte de ani, întâmplarea este perceputa în mod acut de colectivitatea în ansamblu ca un fel de vina generala, pentru ca neîncrederea oamenilor în propriul cod de justitie este unul dintre factorii favorizanti ai asasinatului. Greutatea acestei responsabilitati este resimtita, totusi, cel mai acut, de catre narator. El revine la locul faptei nu doar din cauza unui mister nerezolvat, ci si a unei vini pe care nu si-o poate ierta, iar „cronica“ sa devine, astfel, pe parcurs, si un veritabil „document“ ce surprinde cu finete psihologia complicitatii de masa. <br><br>Cartea predestinarii<br><br>Problema memoriei imperfecte (exista mari diferente de opinie privind timpul exact al întâmplarii, ca si ordinea precisa a faptelor) adauga un element de suspans si nesiguranta unui eveniment asupra caruia nu plana, initial, nici o umbra de incertitudine. si, pentru a complica o data în plus lucrurile, naratorul apeleaza la propriile lui amintiri, caci Santiago îi fusese prieten. În plus, sta el însusi de vorba cu cei care au fost martori, deplasând uneori actiunea de investigare si în alte spatii, suficient de îndepartate de locul crimei. Astfel, în loc sa scrie o naratiune lineara, cu episoade structurate cronologic, conducând spre tragedia finala, García Márquez îsi împarte cartea în capitole, fiecare având o traiectorie diferita si privind lucrurile din alt unghi de vedere, fapt ce determina, de fiecare data, si un alt mod de abordare a personajelor implicate. Lumea fictionala din „Cronica unei morti anuntate“ este, asadar, în ansamblu, o retea de linii narative ce se întretaie, iar în centrul ei se afla un gol – singuratate si neputinta puse la un loc – care este tocmai spatiul unde are loc crima si prin care nu trece nici una dintre liniile narative amintite. „Teribila drama a iubirii“, cum o numea autorul, „Cronica unei morti anuntate“ reprezinta, însa si expresia unui mod aparte al personajelor márqueziene de a privi viata si moartea. În plus, cronica pe care o scrie García Márquez se misca cu usurinta înainte si înapoi în timp, observându-i, din diferite unghiuri de vedere, pe toti participantii si martorii unei crime aparent lipsite de sens, la multa vreme dupa ce toate pasiunile care au determinat-o s-au stins. Din acest punct de vedere, cartea ofera prin ea însasi, o demitologizare a vechii retorici a iubirii romantice, sau, cel putin, a unei anumite întelegeri si practici a acesteia, procesul fiind, deci, într-un fel, reversul romanului urmator al autorului, „Dragostea în vremea holerei“.<br><br>Dar ceea ce da cu adevarat unitate acestei carti, ca si altor scrieri ale lui García Márquez, de altfel, este sentimentul acut al predestinarii prezent în paginile ei. Lucrurile evolueaza spre un final care era hotarât dinainte, fusese deja scris, la fel ca si istoria familiei Buendía în pergamentele lui Melchiade din romanul „Un veac de singuratate“, si care se va petrece în ciuda tuturor amanuntelor care l-ar fi putut împiedica. Forta destinului e impresionanta, dar drumul spre punctul final este atât de sinuos, încât posibilitatile de evitare a asasinatului sunt numeroase, si, cu toate acestea, pâna la urma, eludate. Pe de alta parte, este evident ca aceasta întâmplare, cu toata simplitatea aparenta cu care este relatata, reprezinta mai mult decât un asasinat banal. O parte a semnificatiilor sale devin evidente mai cu seama prin intermediul modului în care crima este interpretata de cei din generatia lui Santiago Nasar, pentru care aceasta moarte marcheaza sfârsitul tineretii (si chiar mai mult decât atât, sfârsitul inocentei) dar, în acelasi timp, sorteste derizoriului toate visele frumoase, care înainte pareau a avea sens si importanta.