Memorii în doi timpi
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura literara » texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Editura Polirom a încheiat anul 2008 dând o nou&a259; lovitur&a259; prin publicarea „Memoriilor“ lui Valeriu Anania. Lansarea, care a avut loc în prezen&a355;a unui public pe cât de numeros pe atât de select, la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Ia&a351;i, a fost un autentic eveniment, cum rar se poate vedea la apari&a355;ia unei c&a259;r&a355;i. Dialogul sclipitor al IPS Bartolomeu cu cei afla&a355;i în Aula Magna „Mihai Eminescu“, devenit&a259; neînc&a259;p&a259;toare, încât nu pu&a355;ini participan&a355;i au fost nevoi&a355;i s&a259; stea pe culoarele de la cele dou&a259; intr&a259;ri, a ridicat considerabil nivelul intelectual al manifest&a259;rii. Ajunul s&a259;rb&a259;torilor &a351;i vacan&a355;ele nu sunt, cum bine se &a351;tie, perioade tocmai propice recept&a259;rii imediate fie &a351;i a unor astfel de apari&a355;ii-eveniment. De&a351;i, pe de alt&a259; parte, având în vedere &a351;i calitatea autorului de Înalt ierarh al Bisericii noastre, nu se putea un moment mai potrivit pentru lansarea masivului tom, tip&a259;rit în condi&a355;ii grafice &a351;i tipografice excelente, de lux – cum a apreciat autorul însu&a351;i –, decât cel înfiorat de a&a351;teptarea S&a259;rb&a259;torii Na&a351;terii Domnului. Criticii care au f&a259;cut bilan&a355;ul precedentului an literar nu au avut înc&a259; r&a259;gazul necesar &a351;i probabil nici dispozi&a355;ia de a întreprinde o lectur&a259; de curs&a259; lung&a259; &a351;i solicitant&a259;, precum cea a „Memoriilor“ lui Valeriu Anania. Între cei pu&a355;ini c&a259;rora nu le-a sc&a259;pat din raza de observa&a355;ie, cei mai importan&a355;i sunt Paul Cernat &a351;i Dan C. Mih&a259;ilescu. „Omul care aduce cartea“ le-a &a351;i caracterizat ca fiind „romanul anului 2008“.
Din mul&a355;imea de apari&a355;ii editoriale, unele beneficiind de campanii de promovare zgomotoase &a351;i chiar indecente, pe considerente nu o dat&a259; f&a259;r&a259; nici o leg&a259;tur&a259; cu valoarea – estetic&a259;, moral&a259;, &a351;tiin&a355;ific&a259; etc. – „Memoriile“ Înalt Prea Sfin&a355;itului Bartolomeu se deta&a351;eaz&a259; net. Asemenea c&a259;r&a355;i ne dau speran&a355;a, sau m&a259;car iluzia c&a259;, dincolo de n&a259;pârliri, de tr&a259;d&a259;ri, de amintiri deghizate, de „apeluri“ &a351;i epistole ridicole, de vinovate autofic&a355;iuni &a351;i mistific&a259;ri, de sunetul stresant al goarnelor unor a&a351;a zise elite, în fapt ni&a351;te g&a259;&a351;ti ceva mai lustruite, în aceast&a259; &a355;ar&a259; mai exist&a259; respect pentru adev&a259;r, mai exist&a259; sinceritate, onestitate &a351;i, s&a259; nu zic vorb&a259; mare, con&a351;tiin&a355;e.
Complex&a259; &a351;i divers&a259; ca formule – memorii propriu-zise, portretistic&a259;, jurnal –, cartea este unitar&a259; ca viziune &a351;i stil. Dac&a259; ar fi s&a259; o compar, în anumite privin&a355;e, cu alte opere de acest gen – pe care, de la Vianu citire, îl numim „literatur&a259; subiectiv&a259;“, de&a351;i sintagma nu este întru totul definitorie în cazul/ cazurile de fa&a355;&a259; – m-a&a351; gândi, de pild&a259;, la „Memoriile mandarinului valah“ ale lui Petre Pandrea (îndeosebi privind evocarea terifiantului spa&a355;iu concentra&a355;ionar), dar &a351;i la exploziva „Decojind ceapa“ a laureatului Nobel pentru Literatur&a259;, Gunther Grass. Cu precizarea c&a259; – a&a351;a mi se pare – pentru Valeriu Anania trecutul a fost o povar&a259; mult mai grea în plan existen&a355;ial decât pentru marele romancier german. Cât prive&a351;te planul con&a351;tiin&a355;ei, spovedania amândurora este, pân&a259; la urm&a259;, parafrazând un titlu celebru, cea a unor înving&a259;tori.
Poet, dramaturg, c&a259;rturar de o impresionant&a259; erudi&a355;ie, autor al unei noi versiuni române&a351;ti a Bibliei, întrucât aceasta trebuia „s&a259;-&a351;i împroprieze vârsta de acum a limbii române“, preocupat, a&a351; spune fascinat de mituri, în primul rând de cele române&a351;ti – precum „Miori&a355;a“ sau „Me&a351;terul Manole“, pe care le-a &a351;i transfigurat în piese nu u&a351;or de pus în scen&a259;, în fond ni&a351;te ample poeme dramatice –, aproape nonagenarul Valeriu Anania, de o contaminant&a259; vigoare, în primul rând intelectual&a259;, public&a259; aceast&a259; carte a vie&a355;ii sale – la propriu, dar poate &a351;i la figurat – care este povestea unui destin cu multe „curbe“ bru&a351;te. Un destin a c&a259;rui traiectorie ciudat&a259;, ca s&a259; preiau tot un termen folosit de autor, ne tulbur&a259; &a351;i ne ajut&a259; totodat&a259; s&a259; ne p&a259;trundem de sentimentul istoricit&a259;&a355;ii, ca &a351;i de credin&a355;a c&a259; existen&a355;a &a351;i nep&a259;s&a259;toarea istorie – cum ar fi zis Marin Preda – , cu tot absurdul lor, nu sunt totu&a351;i atât de absurde, de lipsite de sens.
Valeriu Anania a scris acest roman nonfic&a355;ional în doi timpi, la distan&a355;&a259; de 30 de ani, dar &a351;i la una de multe mii de kilometri între locurile unde el, romanul, s-a produs. Cele din prima parte a impozantului volum – 345 de pagini – sunt datate 8 mai 1974 &a351;i localizate: Detroit-Michigan, iar într-un foarte scurt „Cuvânt înainte“ la partea a doua a „Memoriilor“, se specific&a259;: Februarie 2004, Cluj.
Redactate, în deplin&a259; libertate, în America, unde autorul s-a aflat, cu statut de rezident, timp de 11 ani (1965-1976), memoriile din sec&a355;iunea întâi a c&a259;r&a355;ii erau menite a fi publicate atunci când vremurile o vor fi permis-o, dar nu înainte de momentul când vor fi trecut minimum cinci ani de la moartea autorului. În acest scop, p&a259;rintele Anania a încredin&a355;at manuscrisul unei familii de prieteni români, cet&a259;&a355;eni ai SUA, care le-a p&a259;strat sub cifru ca pe un pre&a355;ios tezaur testimonial. Vremurile îns&a259; s-au schimbat mai repede decât prev&a259;zuser&a259; chiar &a351;i cei mai optimi&a351;ti, creându-se astfel condi&a355;iile public&a259;rii memoriilor în România în chiar timpul vie&a355;ii scriitorului. Valeriu Anania nareaz&a259; cu o pan&a259; de fermec&a259;tor evocator &a351;i portretist – în pofida faptului c&a259;, a&a351;a cum m&a259;rturise&a351;te, nu a urm&a259;rit „efecte stilistice“, propunându-&a351;i „doar s&a259; fie veridic“ – cele mai dramatice etape din via&a355;a &a351;i forma&a355;ia sa în regimurile Antonescu &a351;i Gheorghiu-Dej. Redactor responsabil al unei reviste de cultur&a259; („Dacia rediviva“), c&a259;reia înc&a259; adolescent i se d&a259;ruie f&a259;r&a259; rest, muncind pentru a se între&a355;ine &a351;i a înv&a259;&a355;a, la un moment dat a fost chelner, absolvent al Seminarului Teologic, dar &a351;i al liceului a&a351;a-zicând civil, prin sus&a355;inerea unor examene de diferen&a355;&a259;, student, succesiv sau simultan, la mai multe facult&a259;&a355;i, între care Medicin&a259; &a351;i Teologie, „frate de cruce“ la vârsta tuturor elanurilor, a visurilor îndr&a259;zne&a355;e, dar &a351;i a utopiilor, acuzat de leg&a259;turi cu mi&a351;carea legionar&a259;, ba &a351;i de implicare în activit&a259;&a355;i ale acesteia, pe baza &a351;i a unor denun&a355;uri mincinoase smulse de anchetatori sini&a351;tri prin insuportabile torturi psihice &a351;i fizice, monah oarecum atipic, îndeplinind cu brio în mai multe rânduri diverse func&a355;ii la Patriarhie, lider al studen&a355;ilor clujeni în timpul ac&a355;iunilor pa&a351;nice &a351;i democratice privind drepturile românilor în Ardealul postbelic, în ajunul Conferin&a355;ei de Pace de la Paris, h&a259;ituit prin ora&a351;ele, satele, mun&a355;ii &a351;i m&a259;n&a259;stirile Transilvaniei – un fel de Che Guevara în sutan&a259;, înarmat la un moment dat &a351;i cu un pistol pentru a se ap&a259;ra la nevoie de s&a259;lb&a259;ticiunile p&a259;durii într-o perioad&a259; de aspr&a259; pribegie – , de mai multe ori arestat de poli&a355;ia antonescian&a259; &a351;i de Securitatea comunist&a259;, memorialistul petrece ultimii &a351;ase ani din prima jum&a259;tate a vie&a355;ii sale în infernul pu&a351;c&a259;riilor, culminând cu cele mai sinistre – de la Ploie&a351;ti &a351;i Aiud – , ca urmare a condamn&a259;rii de c&a259;tre „justi&a355;ia“ stalinist&a259; autohton&a259; la 25 de ani munc&a259; silnic&a259;. Eliberat, în fine, în baza decretului de desfiin&a355;are a deten&a355;iei politice, din anul 1964, p&a259;rintele Anania pleac&a259; în 1965, în calitate de misionar &a351;i ierarh al Bisericii Ortodoxe Române în SUA, la Episcopia din Detroit. Memoriile scrise în America sunt povestea adev&a259;rat&a259;, cutremur&a259;toare, a acestei aventuri de peste un sfert de veac, când istoria î&a351;i ie&a351;ise mai devastator ca niciodat&a259; din matc&a259;, o epoc&a259; tragic&a259;, dintre cele în care patrio&a355;ii &a351;i caracterele puternice nu pot s&a259; nu opteze &a351;i s&a259; nu se implice.
Mi-a&a351; permite aici o parantez&a259;. Citesc în revista „Arge&a351;“, num&a259;rul pe decembrie, ni&a351;te însemn&a259;ri ale lui Luca Pi&a355;u. Zice eseistul ia&a351;iot (un epitet de el inventat &a351;i consacrat): „Mi se pare mie, nevrednicului patafizician &a351;i apolitic activ, c&a259; nu au dreptul moral de a-&a351;i scrie memorii, ci doar jurnale, cei de n-au fost nici pe front, nici în pu&a351;c&a259;riile ideologice ale Regimentului comunist“. Numai în acestea? Toate pu&a351;c&a259;riile politice sunt &a351;i ideologice. Închizând paranteza, trebuie spus c&a259; fostul de&a355;inut politic Valeriu Anania a scris &a351;i memorii &a351;i jurnal, depunând o inestimabil&a259; m&a259;rturie. Dou&a259; credin&a355;e neclintite, care s-au poten&a355;at reciproc, l-au înt&a259;rit în momentele-limit&a259;. Întâi de toate, credin&a355;a în Dumnezeu &a351;i, nu f&a259;r&a259; leg&a259;tur&a259; direct&a259; cu aceasta, în for&a355;a de rezisten&a355;&a259; &a351;i de regenerare a poporului român, unul dintre cele mai vechi popoare cre&a351;tine. Apoi, credin&a355;a în harul s&a259;u de scriitor. La ie&a351;irea din pu&a351;c&a259;rie, unde, în condi&a355;ii de exterminare, folosise orice prilej pentru a scrie &a351;i apoi pentru a–&a351;i salva manuscrisele, gândul cel dintâi i s-a îndreptat spre o pe drept râvnit&a259; carier&a259; de scriitor: „Voiam cu tot dinadinsul s&a259; intru în literatur&a259;, b&a259;team la u&a351;a tuturor redac&a355;iilor literare, dar stigmatul de pu&a351;c&a259;ria&a351; îi inhiba chiar &a351;i pe cei mai binevoitori. Citindu-mi poeziile, date prin secretar&a259;, Demostene Botez, de pild&a259;, voia s&a259; m&a259; publice neap&a259;rat în «Via&a355;a Româneasc&a259;», dar, aflând de unde veneam, a înghe&a355;at &a351;i s-a bâlbâit. Crohm&a259;lniceanu m-a luat peste picior, &a351;i nici m&a259;car la «Glasul Patriei», unde mi-am c&a259;lcat pe inim&a259; s&a259; încerc, nu m-au primit. Dar continuam s&a259; scriu &a351;i s&a259; n&a259;d&a259;jduiesc“. &a350;i, într-adev&a259;r, oriunde s-a aflat, în pu&a351;c&a259;rie, în m&a259;n&a259;stiri din Transilvania &a351;i Oltenia, în America, la Honolulu (jurnalul &a355;inut aici este &a351;i unul de crea&a355;ie), la Bucure&a351;ti, la V&a259;ratec sau la Cluj, în momentele de disperare sau în cele de lini&a351;te &a351;i echilibru, scrisul, literatura au constituit pentru Valeriu Anania obsesia fecund&a259; &a351;i ra&a355;iunea sa cea mai înalt&a259; de a fi.
Închei aceast&a259; prim&a259; parte a comentariului meu întorcându-m&a259; pentru o clip&a259; la unul dintre episoadele în&a259;l&a355;&a259;toare ale anului 1946, când c&a259;lug&a259;rul student Valeriu Anania a fost liderul de necontestat (ac&a355;ionând &a351;i din umbr&a259;, fiindc&a259; la un moment dat „organele“ lui Dr&a259;ghici l-au expulzat din Cluj), al ac&a355;iunilor însufle&a355;ite de un ardent patriotism în Ardealul recâ&a351;tigat, dar grav r&a259;v&a259;&a351;it dup&a259; patru ani de cumplit&a259; ocupa&a355;ie. O zi luminoas&a259;, dup&a259; atâta suferin&a355;&a259; &a351;i durere: ziua când posturile de radio anun&a355;au c&a259; marile puteri îi recunosc României drepturile suverane asupra Transilvaniei. Citim în „Memoriile“ p&a259;rintelui Bartolomeu: „Ca la o comand&a259;, toat&a259; studen&a355;imea a ie&a351;it în strad&a259; de prin cantine (era la vremea cinei), din c&a259;mine, din case particulare, din ber&a259;rii &a351;i din parcuri &a351;i, în numai o jum&a259;tate de ceas, coloane imense se îndreptau manifestând victorios spre catedrala ortodox&a259; (...)
Toate clopotele b&a259;teau puternic. Pe treptele catedralei s-a ivit b&a259;trânul preot Lauren&a355;iu Curea – care nu p&a259;r&a259;sise Clujul în vremea ocupa&a355;iei maghiare –, cu o f&a259;clie în mân&a259; &a351;i doi diaconi. Mul&a355;imea s-a a&a351;ezat în genunchi &a351;i a prins a cânta Hristos a înviat cu atâta putere încât p&a259;rea c&a259; se deschide cerul. B&a259;trânul preot a rostit doar câteva cuvinte:
– Studen&a355;i, acum patru ani, eu am fost cel ce v-am urm&a259;rit în drumul pribegiei (la Sibiu – n.mea); dau m&a259;rire lui Dumnezeu c&a259; tot eu sunt cel ce v&a259; prime&a351;te acum; bine a&a355;i venit, tr&a259;iasc&a259; România Mare!“. Mul&a355;imea încolonat&a259;, relateaz&a259; memorialistul, s-a deplasat apoi spre re&a351;edin&a355;a episcopului Nicolae Colan „mult încercat &a351;i el, în vremea ocupa&a355;iei“ &a351;i la cea a episcopului Iuliu Hossu:
„Din mers am fost împins în fruntea coloanei. Ne-am ales repede o delega&a355;ie &a351;i am cerut s&a259; fim primi&a355;i de episcop. Acesta a ie&a351;it cu noi în balcon.
– Prea Sfin&a355;ite, i-am spus, studen&a355;imea român&a259; a venit s&a259; &a351;tearg&a259; scuipatul unguresc de pe obrazul Prea Sfin&a355;iei Voastre. &a350;i i-am s&a259;rutat obrazul &a351;i mâna, în ova&a355;iile celor de fa&a355;&a259;“. (Va urma)