Primele ediții

Stegulete israeliene, românesti si bulgaresti

articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22
» cultura cultura literara »
Autor: MIHAI IOVANEL

Caut un adjectiv care sa transmita informatia ca Virgil Duda este un scriitor de o anumita valoare (nu foarte înalta, dar mijlocie în partea superioara, mediocra în sensul bun) fara a o eluda pe aceea ca Virgil Duda nu scrie deloc bine, ca de fapt scrie destul de prost. Ma opresc asupra cuvântului „solid“: are un aer de familie cu cele 540 de pagini ale romanului si, mai ales, sugereaza raportul pe care literatura lui Virgil Duda îl stabileste cu imprudentul, dar, în cele din urma, nu foarte nesatisfacutul ei cititor.
Virgil Duda, Ultimele iubiri, Editura Polirom, 2008, 540 pagini
Romanul are un stil greoi, deloc subtil, si, mai mult decât atât, trage dupa el o buna parte din cliseele limbii române. Nu trebuie sa caut exemple de stângacie; deschid la orice pagina si gasesc din belsug propozitii pe care un ins de minim talent literar nu le-ar comite nici din greseala. Nu dati vina pe stilul indirect liber sau, oricum, lipit de intimitatea personajelor, pentru crimele pe care autorul le comite în numele lor: nu e cazul. Simtul limbii ca forma scriitorul nu-l are mai deloc. Limba e stângace. Un estet va fi dezgustat repede: „Era desigur parfumata, dar mirosul de femela exploziva îl depasea cu mult pe cel articifial.“; „Ochii închisi pe dinafara, cum glasuieste poezia, explicau reluarea, acolo, în mijlocul vizitatorilor, a gândurilor în care îl plonjase mai mult decât mâhnirea.“, p. 288; „În grupul sau din Florentin domnea fierberea.“, p. 296; „Chiar si din punctul de vedere al relatiilor interne din minuscula lor întreprindere, care se ocupa cu vânzarea cailor verzi pe pereti, era preferabil sa nu întreprinda deocamdata nici o interventie.“, p. 398. Aparent, scriitorul nu are nici simtul romanului ca forma, în sensul desenului impus de constructie. Nu mai intru în detaliile „actiunii“, nu pentru ca actiune ar fi un cuvânt ironic (desi este), ci pentru ca cronicile scrise de Bianca Burta-Cernat si Daniel Cristea-Enache au epuizat deja, mai mestesugit si mai în amanunt decât as putea-o face eu, filonul de suprafete si dedesubturi ale romanului. Pe scurt, constructia e data de relatia dintre doua procese unificate de prezenta personajului Radu Glasberg: progresia acestuia de la a o avea amanta pe Eta pâna la a se desparti de ea, simetric cu evolutia de la a o avea sefa pe Alisa pâna la a se apropia de a o avea si amanta. Aceasta schema e accesorizata cu diverse episoade, unele din trecut, care cu toatele compun mai mult o adunare de tip aluvionar decât vreo aritmetica rece, cu ochii la solutie, în genul britanicilor. Romanul nu se îndreapta în vreo directie, mai mult se rostogoleste de pe o parte pe alta: o forma de falsa miscare. Cine va cauta mari calcule ingineresti de constructie va merge la sigur doar daca le va inventa. Desi romanul plictiseste destul de coerent, am descoperit nu fara surprindere ca reveneam cu o curiozitate mereu resuscitata la paginile ramase pâna la sfârsit (desi acestea, dat fiind volumul mare de pagini, nu se grabeau sa se împutineze). De ce? Pentru ca schema departarea-de-Eta-apropierea-de-Alisa chiar functioneaza, e motorul care pune romanul sa efectueze lucru mecanic. E un procedeu simplu si eficient, care functioneaza si care functionând îi da timp autorului sa faca ceea ce poate cel mai bine: sa dea viata unor personaje. Tocmai de aceea si tocmai aici e solid romanul: pentru ca toate acele forme puse strâmb se asaza într-o umanitate viabila si memorabila (memorabila în sensul ca se tine minte, nu ca trebuie tinuta minte cu orice pret). Aici gasesc lucrurile care mi-au placut. Mi-a placut constructia identitatii lui Radu, cu o memorie în doua straturi (româno-israeliana: „Glasberg ramase pe gânduri; la drept vorbind, nu putea stabili pentru el însusi, daca traieste în doua lumi, într-una singura, în nici una (din ele), ori în realitate, în imaginar. Desi, uite se misca, respira, cugeta. Prima era a amintirilor din România, care îi pareau la fel de vii ca viata adevarata, a doua o constituiau întâmplarile din Israel, beneficiind de obicei de toate culorile realitatii; însa uneori, ca acum, cele de-acolo sau cele de-aici pareau niste copii nereusite de film (pentru cinematografele de cartier ori pentru tv), iar câteva se prezentau într-un amestec multicolor, cam asa cum aratau foile de bloc mânjite cu acuarela scursa de la lectiile de desen artistic (...). Restul memoriei, ca si prezentul, erau colorate normal, adica diferentiat, cu un contrast si o definitie corecte.“, p. 66). Mi-au placut si
personajele feminine; ele sunt cele mai interesante (bunica Adela, Viki Baum, Eta, Alisa, chiar personaje foarte periferice precum chelnerita din Amsterdam). Ma rog, blândul defect al majoritatii lor e de a-l simpatiza pe Radu Glasberg mai mult decât datele personajului ar comanda-o, dar poate trece de pacat venial. Pe lânga femei, barbatii (Andrew, Sorin, poate nu si Rodion) sunt mai schitati, mai putin interesanti si individuali. Abia gelozia fata de Marieta îl face mai acut pe Radu Glasberg, desi aceasta gelozie e mult prea relaxata pentru a deveni epica. Mi-a mai placut figura Israelului (Tel-Aviv-ului), ca spatiu intim-familiar, colorat si strâmt (toata lumea cunoaste pe toata lumea, ca într-un târg de provincie); ca spatiu care aduna în sine amintirea acelor locuri (din România, Bulgaria, de aiurea) pe care evreii le-au parasit aducându-le cu sine în Israel. Uitati-va la babutele evreice emigrate cândva din Bulgaria cu ansamblu folcloric bulgaresc cu tot, invitate acum într-un turneu american de comunitatile bulgare din SUA si Canada: totul arata un pic aiuritor, dar în scena întoarcerii lor triumfale din turneu, pe aeroportul unde sunt fluturate „stegulete israeliene, americane si bulgaresti“, în aceasta scena si în aceasta miscare de emotie pur umana, ridicata deasupra cliseului oricarui nationalism, e pusa în miscare toata iscusinta unui vechi maestru. Cam asta e ceea ce apreciez si ceea ce îmi ramâne dupa ce voi fi uitat cartea pe care deja am uitat-o.