Marea defilare echinoxista
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Sunt unii oameni (putini, ce-i drept, dar cu atât mai fericiti) care se pun singuri în situatia de a fi obligati moral sa scrie o anume carte. si nu exista, la noi – poate cu exceptia „Istoriei...“ lui Nicolae Manolescu –, o alta carte mai obligata moral decât sinteza lui Ion Pop despre poezia echinoxista: „Echinox. Vocile poeziei“ (Tribuna, 2008). Nici unul, nici celalalt nu puteau lasa lucrurile nefacute; ba nici macar doar pe jumatate facute. Moralmente amândoi erau atât de obligati de (si la) aceste sinteze încât, daca nu le faceau chiar ei, le-ar fi facut altii în numele lor (am si auzit, de altfel – desi poate nu era adevarat –, ca o întreaga echipa se pregatea, la caz, sa dea o istorie sub numele lui Manolescu; nu stiu daca au renuntat la intentie, caci aparitia ca atare a „Istoriei“ nu pare a-i fi inhibat; ba din contra, sustin ei). si nu-i vorba, desigur, de temeiuri facute din vorbe late, cum ar fi împlinirea destinului critic sau împlinirea operei (desi vor fi contând si astea), cât de un fel de responsabilitate paterna fata de fenomene pe care le-au girat sau provocat. Într-un anume sens, e vorba, în ambele cazuri, de opere dictate de stricte comandamente patern(alist)e.
Formula „Echinox“<br><br>Cât îl priveste pe Ion Pop, n-avea nici o scapare fara aceasta carte. Pe celelalte le va fi scris de voia sau nevoia lui; pe aceasta era legat – si înca strict imperativ – s-o scrie. Pentru ca, indiferent de istoria mai scrupuloasa la detalii a gruparii, Ion Pop a creat „Echinox“-ul; el se confunda cu gruparea si revista mai mult decât oricare alt lider de grupare; mai mult chiar decât E. Lovinescu cu „Sburatorul“. La nevoie, nu e deloc gresit sa se spuna ca Ion Pop e „Echinox“-ul – si invers. Ion Pop a fost profesorul de talent al aproape tuturor echinoxistilor; iar faptul ca la „Echinox“ protagonista a fost (nu fara pauze semnificative) poezia e numaidecât din pricina lui. Pentru ca nu era versificator, cât de bovaric, pe care sa nu-l dibuiasca si dascaleasca, indiferent pe unde s-ar fi pitit acesta prin universitatea clujeana. Genul preferat al echinoxistilor a fost, pâna prin 2000, poezia; iar asta mai degraba datorita lui decât poetilor; pe poezie a mizat Ion Pop si fata de aceasta si-a creat cea mai mare datorie (chiar daca pe poetii mai scapatati s-a straduit sa-i transforme în critici). Era, deci, momentul, la aniversarea celor 40 de ani de existenta a „Echinox“-ului, sa-si achite aceasta datorie (deopotriva de onoare, de constiinta si de afect) tot mai presanta.<br><br>Despre echinoxisti si echinoxism Ion Pop a tot scris, întotdeauna cu o comprehensiune discret militanta. Cartea de acum aduna toate aceste note de întâmpinare si completeaza, cu comentarii noi, scaparile. Iar substantiala „Introducere“ reia – si sintetizeaza – viziunea sa asupra poeticii si poeziei echinoxiste în general, pe un fir de cronologie. <br><br>Prima nota generala care-i iese în cale lui Ion Pop – nota definitorie cel putin pentru promotiile de pâna prin 2000 – este, de fapt, o carenta: „Echinox“-ul nu s-a exprimat programatic; el a fost, cu vorbele lui Ion Pop, „doar un spatiu de exersare a talentelor“, „fara nici o constrângere programatica“ (p. 8). Ca a fost fara „constrângere“ e fara îndoiala lucru bun, dar fapt e ca a fost si fara nici o propunere, fara nici o initiativa programatica. Ion Pop încearca sa întoarca în pozitiv aceasta lipsa, evidentiind optiunea echinoxista pentru continuitate si pentru cristalizarea individuala a formulelor si depreciind oarecum stridenta programatica a grupurilor – implicit, de nu explicit – concurente. Echinoxistii lui „au ezitat sa exprime idei retoric-militante“ si s-au purtat „reticenti fata de orice tip de înregimentare, fie ea si generationista“ (idem). Sunt atitudini nobile – si înca de la prima vedere –, dar putin pragmatice. Pentru ca în buna masura umbra de raft secund care acopera fenomenul poetic echinoxist (cu exceptii strict individuale, care nu mântuie si fenomenul ca atare) se datoreaza chiar absentei de pe frontul programatic. Echinoxistii au parut o grupare cu talent, dar fara idei. Ei au subscris oarecum la înnoire, dar n-au militat pentru ea, ceea ce i-a costat destul de scump în rivalitatea preferata – si obsesiva – cu Cenaclul de luni, de pilda. Ion Pop gaseste o justificare – corecta, îmi pare – pentru acest comportament a-programatic: „gruparea noastra a participat si ea, în prelungirea generatiei deja mature de la 60, la acel proces de recuperare si consolidare a specificului limbajului poetic“ (p. 8). Asta e numaidecât adevarat pentru primele promotii si ramâne destul de adevarat si pentru urmatoarele, chiar daca aici obiectivul propriu-zis e doar cel de consolidare „individualista“. E cu atât mai adevarat cu cât istoria „Echinox“-ului începe, de fapt, cu un capitol de pre-echinoxism – sau proto-echinoxism (asta în cazul în care despre echinoxism se vorbeste doar de la aparitia revistei/gruparii). Un spirit echinoxist batea însa ceva mai devreme prin poeziile lui Vasile Igna, Horia Badescu, Iustin Moraru s.a., prezenti, de fapt, cu exceptia (de ce?!) lui Igna, si în panopticul lui Ion Pop. Poezia tuturor acestora poate trece, însa, drept veritabil echinoxista – iar atasamentul lor fata de spiritul gruparii e chiar mai accentuat decât la echinoxistii cu patalama. Cum gruparea nu s-a nutrit din tensiuni interne care sa duca la puncte de criza si ruptura, spiritul instaurat de pre-echinoxisti si de primii echinoxisti s-a pastrat ca un patrimoniu general acceptat; pe un fond de diferentiere, se-ntelege, dar nu pe unul de discontinuitate. Ca reprosul de „manierism“ (primit, dar întors în pozitiv, si de Ion Pop, ceva mai încolo, la p. 11) venit dinspre Cartarescu si alti optzecisti „nu corespunde /.../ decât în linii mari“ (p. 9) e, probabil, adevarat, dar în toiul bataliilor dintre generatii (poate chiar paradigme) conteaza doar „liniile mari“, nu nuantele. Timpul acestora vine întotdeauna prea târziu, de obicei dupa ce ierarhiile sunt deja asezate. <br><br>Cartea lui Ion Pop e dedicata, însa, tocmai nuantelor, justitiei imponderabilelor. Asa se face ca introducerea surprinde fiece detasare de modelul primar „transfigurator“, oricât de suava ar fi aceasta. începutul deceniului opt respira „un aer de tranzitie“ (p. 12), tranzitie transata apoi în neo-expresionismul anilor 80. E nota care distinge, de fapt, „Echinox“-ul – daca nu cumva e vorba chiar de identitatea poetica a acestuia, de brandul echinoxist ca atare. Cam asa îl va fi resimtit si Ion Pop, de vreme ce tonul sau se aspreste în polemica dusa – nu prea deschis – cu militantii postmodernismului. Dupa anii 90, poezia echinoxista dezlantuie, potrivit lui Ion Pop, „o noua energie vitala“ (p. 15), amestecând minimalismul cu expresionismul. „Secventele“ decupate de Ion Pop în devenirea „Echinox“-ului poetic se sprijina pe nuante; e o opera delicata, ca toate cele ce opereaza pe nuante, si tocmai de aceea expusa la primejdii de revizuire. Nuantele privilegiate de Ion Pop sunt reale, dar nu stiu daca au pregnanta necesara unor linii de delimitare. Impresia mea e ca unitatile creative ale „Echinox“-ului sunt ceva mai putine si maximum trei, dar nu e aici prilejul de a-l contrazice pe Ion Pop.<br><br>Ce n-a riscat – pentru ca nici nu era momentul – Ion Pop în aceasta carte „aniversara“ e o „ierarhie“ în interiorul gruparii. Ierarhia, de fapt, e perceptibila, dar nu neaparat articulata. Ar fi fost, fireste, mai bine sa avem în fata o ierarhie „oficiala“; ar fi fost mai bine si pentru argumentatia pro-echinoxista a lui Ion Pop. Întreaga introducere îsi asuma un subton oarecum revendicativ, pledând pentru o reajustare a pozitiilor în planul general al poeziei românesti si cerând, implicit, pentru „Echinox“, un loc mai onorabil. Ar fi fost, cu siguranta, mai eficient daca Ion Pop ar fi iesit la atac mânând în fata valorile certe ale gruparii, în loc sa atace în numele întregii formatii. E drept ca n-ar fi fost politicos... Echinoxistii jelesc, în general, proasta receptare si valorizare de care au parte, dar nici ei n-au curajul unei ierarhizari. Sau, când au (cum e cazul în „Dictionarul Echinox“, iesit si el în editie revazuta tot la aniversare), avanseaza în prim-plan nume cu care sa fie siguri ca n-au nici o sansa. Ion Pop ar fi putut, însa, alcatui o piramida echinoxista neta; din pacate, a preferat sa semene la ses. <br><br>Trupele „Echinox“<br><br>Trupele lui Ion Pop numara 52 de poeti; ar fi putut numara, fireste, si mai multi, dar si mai putini. Mai multi în cazul în care Ion Pop ar fi racolat câtiva poeti care au trecut doar prin preajma „Echinox“-ului; cazul cel mai dramatic e cel al lui Dan Coman, pe care revista l-a scapat, cu mult talent, printre degete. Mai putini daca s-ar fi operat cu criterii mai rigide, fie de evaluare, fie de natura „obiectiva“ (existenta unui – macar – volum, de pilda). Dar cum Ion Pop vrea sa reconstituie întreg „fenomenul“, fluiditatea criteriilor e chiar binevenita. Cu atât mai mult cu cât partea cea mai interesanta a cartii e chiar cea dedicata recuperarilor, cea acoperita cu completari de ultima ora. Zic asta pentru ca, în general, comentariile lui Ion Pop sunt deja cunoscute, majoritatea fiind reportate din alte carti; dar cele „inedite“ nu fac doar dreptate unor poeti lasati, din cine stie ce motive, fara cuvenitul comentariu la vremea aparitiei volumelor, ci si unor poeti pe cale de uitare. Romea Cantemir e, desigur, cazul cel mai limpede, volumul sau („Sala tronului“ zice Ion Pop ca se numeste) fiind înca doar pe cale de aparitie. si e, desigur, un gest de eleganta din partea lui Ion Pop faptul ca-i trateaza pe toti poetii cu aceleasi instrumente analitice, desi, fireste, nu si cu aceeasi atentie. Pe unii i-a urmarit pas cu pas, de-a lungul timpului, pe altii i-a vazut doar cu prilejul vreunei antologii sau cu al vreunui volum. Tratamentele devin, astfel, de la sine, inegale si ele expun preferintele exegetului. Preferinta absoluta e Adrian Popescu, cu poezia caruia Ion Pop empatizeaza subit si definitiv. S-ar putea, fireste, scoate o axiologie din inventarul acestor preferinte, dar ea ar fi una apocrifa de vreme ce Ion Pop nu si-o asuma deschis. <br><br>Ca întotdeauna, interpretarile lui Ion Pop sunt de o finete de-a dreptul feminina, cu rezerve strict matasoase, care nu lasa nici o durere (ba lasa, poate, chiar încântare). Performantele maxime sunt de gasit, pe rând, în interpretarile punctuale, desi, urmându-le la pas, se desprinde din ele o metamorfoza quasi-completa a echinoxismului; macar în sensul ca de la poezia în registru „înalt“, de la poezia de transfigurare si de biblioteca a primilor echinoxisti se ajunge, la capat, la poezia ce mizeaza, prin Andrei Dobos, pe „devalorizarea programatica a tot ce poate fi solemn“ si pe notatia de trotuar (p. 367). Cam acesta e arcul descris de poezia echinoxista si nu s-ar putea zice ca e ceva chiar pe placul lui Ion Pop. Cu atât mai mult cu cât, odata cu intrarea „în linia directa a minimalismului si mizerabilismului“ (idem), emblema echinoxista nu se mai distinge si echinoxismul însusi pare a-si fi acceptat subordonarea sau asimilarea. Daca optzecistii echinoxisti au pierdut trenul notorietatii (nu altul, e sigur Ion Pop), fiind perceputi ca „provinciali“ si vetusti, macar aveau orgoliul propriei marginalizari. Post-optzecismul echinoxist n-a mai suportat acest complex si s-a sincronizat cu entuziasm, dar si cu riscuri mai grave (riscuri, de asta data, de veritabil provincialism emancipat). Marea speranta e doar &a350;tefan Manasia, al carui autenticism „nu se instaleaza comod în notatia faptului brut“, întrucât poetul „încearca sa-l introduca în circuite mai largi si mai complexe ale experientei“
(p. 356); dar mai ales în circuite de acut voltaj al imaginatiei, as adauga. în mare, însa, poezia echinoxista, chiar si sub privirea parinteasca a lui Ion Pop, merge din cedare în cedare, luând tot mai obedient calea directivelor de generatie si topindu-se în peisaj. încercarea lui Ion Pop de a scoate note de diferentiere e adesea eroica – si, fireste, în primul rând nostalgica. Dar nici macar Ion Pop nu e hotarât daca sa-i privilegieze pe cei care se izoleaza în formule proprii (Dan Damaschin, Aurel Pantea etc.) sau pe cei care joaca mai suplu. Din aceasta cauza ies toti câstigatori – sau invers (pentru ca nu pot câstiga toti, dar de pierdut, pot). Daca Ion Pop ar fi atacat direct cu nebunii, sansele de reevaluare a statutului „Echinox“-ului ar fi fost mai reale; atacând, însa, în linie, ele sunt de-a binelea evanescente.