Zimti de catifea
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura cultura literara »
Autor: NICOLETA SALCUDEANU
Dan C. Mihailescu, Idei cu zimti, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
Oricât s-ar zdrobi Dan C. Mihailescu sa se dea coltos, nu-i iese. Convivialitatea-i pufoasa si spumoasa nu-i îngaduie rânjetul coltilor de fier. El nu poate rani, sau scrijeli macar, nici chiar sub tesatura de zale a publicisticii culturale, decât cel mult prin ignorare. Dar sa fii ignorat si omis de Dan C. Mihailescu e iarasi un risc de mica probabilitate, data fiind bulimia si bântuirea sa culturala, în mod apreciabil ecumenica. si chiar de-si mai umfla pieptul cu titluri ca „Idei cu zimti“ (Editura Humanitas, Bucuresti, 2008), acestea vor zangani simpatic a zimtisori sau dintisori. A avut dreptate Monica Lovinescu când l-a avertizat ca, în familie, adevaratul critic literar e Tania Radu. Cea mai recenta carte a sa aduna articolele din intervalul ianuarie 2007 – iulie 2008, publicate, sub titlul de rubrica „Viata literara“, în revista „Idei în dialog“ si continua o serie de alte doua volume. Înca din cuvântul înainte, feroneria belicoasa se topeste ca ciocolata: „Ca si în cazul celorlalte doua volume, aparute la Editura Fundatiei Pro în 2005 si 2007, imediat ce am terminat corectura m-am întrebat cu ce drept ma erijez eu într-un soi de arbitru al fenomenelor si întâmplarilor ce strabat si marcheaza teritoriul literar, sau, mai larg, piata ideilor si formelor culturale autohtone“. Dar acest drept e câstigat pe deplin prin agerimea si pasiunea cu care distinge din buruienoasa noastra cultura, de tranzitie si ea, momente si evenimente de luat în seama. Ca este de buna credinta si pasnic peste poate reiese si din justificarea superflua pe care o face: „nu care cumva sa cititi, va rog, paginile care urmeaza ca pe un semn pacatos de trufie. Chiar daca riscul cuprins în întrebarea de mai sus este unul real, totusi nu de infatuare, snobare, provocare si sfidare este vorba aici. Nu de afectarea omniscientei si etalarea omnipotenta a vreunei megalomanii paranoice. Este pur si simplu un jurnal subiectiv de lecturi si idei, care, ce-i drept, are si-o oarecare doza de vointa de obiectivare. Vointa exercitata însa în favoarea unor fapte (ceea ce tine, natural, de prejudecatile, umorile si asteptarile mele), si nu în defavoarea altora. Partinind, poate, dar niciodata lovind nemeritat si cu intentie maligna“. Aproape ca un comentariu în plus asupra cartii ar deveni inutil, nici ca se putea judeca pe sine mai exact si mai just. Daca un comentariu mai exista si daca vreo disociere se mai face, e doar pentru a-l mai necaji, în joaca, pentru partinirile nevinovate, mai sus pomenite. Altfel, proiectia unui Dan C. Mihailescu megaloman si paranoic e de tot hazul. Te umfla râsul, nu alta. Partinirile „neointerbelicului“ publicist sunt mereu aceleasi si vin din convingeri de nezdruncinat. Ele s-ar putea rezuma, în mare, la doua coordonate generice: H.-R. Patapievici si Elena Bradisteanu. Ca stângaci de dreapta, aderenta sa sincera la axa Liiceanu-Patapievici e de nedezlipit; sa desprinzi marca de scrisoare ar fi o întreprindere sisifica. Dar putin acid se mai poate turna la radacina, poate nu e de tot pierdut pentru ceilalti. Bunaoara, când comenteaza cartea Despre idei & blocaje, a lui Horia-Roman Patapievici, nu s-ar putea întreba, simplu, de ce acesta nu-si sufleca mânecile si, în loc sa se lamenteze, sa puna pur si simplu osul la treaba? În loc sa deplore „preferinta pentru cultura generala în dauna culturii ideilor si a specializarii“, detinator deja de specialitate, de ce n-o practica, de ce prefera „fragmentarismul“ si „discontinuitatea“ publicisticii? Apoi, daca, din nefericire, „nimeni nu a continuat niciodata gândul lui Vasile Conta, Lucian Blaga, Mircea Florian, Constantin Noica, Mihail Sora“, de ce nu pune el însusi umarul la manastirea nalta, cum n-a mai fost alta? Daca filosofii nu se-ncumeta sa-si vada de filosofia lor, cine s-o faca, literatii?! De ce Patapievici-Liiceanu, în loc sa sporeasca gândirea lirica, eseistica, gazetaria, epistolografia, „literarocentrismul“ culturii noastre, deplorat într-atât de maestrul Noica, nu se opintesc la lucrarea „gândirii specializate“? Are rost sa-ti asumi compunerea a tot felul de apeluri patetice si sa semnezi adeziuni, ca pe urma sa te plângi disproportionat fandacsios ca intelectualul, când se atinge de chiseaua cu politica, e demolat, discreditat etc.? Sunt dileme la care un posibil raspuns îl da tot H.-R. Patapievici: „La noi, admirat este scriitorul, nu savantul, omul de spirit, nu logicianul“. Nevoia de admiratie e absolut omeneasca, dar atunci siroaiele de lacrimi publicistico-eseistice sunt cam nejustificate, daca nu chiar abrupt ridicole. Un amanunt amuzant este ideea lui H.-R. Patapievici, dezvoltata la lansarea cartii sale, aceea despre discrepanta dintre „receptarea culiselor“ si „aparitia scenica a verdictelor“. Spune dl Patapievici, povestit de Dan C. Mihailescu: „Pe cât este de adecvata, subtil nuantata si precisa cea dintâi, contribuind decisiv la cotarea produsului cultural la bursa zilei, pe atât este de tatonanta, excesiv de prudenta, când nu inexistenta (din calcul, lasitate, indiferenta, invidie, razbunare etc.) cea de-a doua. E de gasit aici exact deosebirea dintre spatiul privat si cel public, la noi, pe scurt: distanta dintre curatenia si dichisul din apartamente si mizeria dezolanta de pe holuri“. Pe întelesul tuturor, e vorba aici de cât de alinatoare si corecta este aprecierea amicilor („ecourile favorabile în particular – telefonic, epistolar“) fata de confruntarea cu întâmpinarea critica sau cu „putinatatea expresiilor publicistice“. Orice literat stie ca amicii nu-i vor face un examen critic sever si corect, ci îl vor lauda din politete. Cine a mai vazut ca, la o lansare bunaoara, cel invitat sa prezinte cartea sa-i faca o disectie critica asa cum scrie la carte?! Ar disparea lansarile. Nefiind literat, dl Patapievici probabil nu stie ca literatura româna, daca nu întreaga cultura, a fost vertebrata de ideea spiritului critic. Si cum deocamdata spiritul critic de apartament nu s-a inventat, ne multumim cu cel de hol. Daca nu vrem sa ne confruntam cu acesta (pestilential si crud precum se vadeste), nu ne ramâne decât sa scriem pentru apartament si sa facem lecturi publice rafinatilor prieteni si amici ce stiu sa salute frumos, eventual, la cererea gazdei, sa se descalte la usa, sa nuanteze si sa fie adecvati. Iar daca ei mai si „contribuie decisiv la cotarea produsului cultural la bursa zilei“, ce nevoie ar mai fi de „aparitia scenica a verdictelor“?! Critica de întâmpinare, pe care Ibraileanu o numea prin ricoseu Note pe marginea cartilor, are un „dusman cumplit“, scrie D.I. Suchianu, iar acela e „prestigiosul personaj pe care l-as numi „gogomanul superior“ sau „bragagiul cultural“ (…). El vede în critic un samsar domestic, care îl va informa daca sa cumpere sau nu cartea“. Or, dl. Patapievici, cu siguranta, nu asta asteapta de la critica, doar ca e mai putin familiarizat cu deprinderile si cutumele literare. Critica literara slujeste opera literara. Nu slujeste nici pe autor, nici publicul. Iar receptarea prietenilor nu poate fi decât lingusitoare sau cel putin exclusiv favorabila, de aceea nerelevanta. „Oralul nu se pune“, are o vorba N. Manolescu despre „receptarea culiselor“. O observatie deosebit de pretioasa face Dan C. Mihailescu despre felul în care, dupa publicarea „Jurnalului“ sau, proteismul intelectual al lui Mihail Sebastian a fost deturnat artistic în favoarea manipularii politice; a fost folosit, aproape exclusiv, ca arma de revansa. În privinta scrierilor de acest gen (jurnal, memorii, corespondenta) ar fi interesant de asezat fata în fata eseurile despre corespondenta lui Proust cu propriul sau jurnal. Delicatetea si ascutimea cu care Mihail Sebastian patrunde în corespondenta romancierului francez i s-ar fi cuvenit siesi. Pagini tulburator de frumoase scrie comentatorul nostru despre Octavian Paler („Tinerete, zdreanta amara“), despre „constiinta sa scriitoriceasca“ si „etica scrisului sau“. Ar trebui citite de toti cei ce gândesc în clisee si prefabricate. Chiar si de dl E. Negrici. „Cum sa le explici adolescentilor de azi – pentru care cartea, reflectia, contemplatia sunt cel mult un petic de hârtie igienica – o atât de tulburatoare dovada de etica a scrisului (…)“ „Ma gândesc la cartile pe care nu voi apuca sa le citesc. Sau sa le recitesc. O fraza e de ajuns uneori ca sa ma faca sa uit de ceea ce e meschin în mine!“ (27 aprilie 2007).“ si în siajul aceleiasi cecitati contemporane ridicata, din când în când, pe betia valului unor tendinte extraestetice, e remarcabila integritatea si buna credinta a lui D.C.M., care, dintr-o onestitate critica de nezdruncinat, desi amuzat de nazbâtiile vectorilor de mode literare, aseaza lucrurile pe fagasul corect si în justa lor lumina. La întrebarea, mult prea inocenta de altfel, din editorialul Luminitei Marcu din primul numar al revistei „noua literatura“ („Exista o literatura noua, care sa o dea la o parte pe cea veche?“), acesta aseaza accentele exact acolo unde se cuvin: „Adica de ce-o fi musai ca nepotul sa-si sufoce bunicul cu perna si sa-si închida parintii în pivnita? De unde mania asta de a ramâne singur pe coverta, când stii foarte bine ca – în absenta echipajului împartit pe functii, (…) – vasul nu poate naviga numai cu timonierul?“ si conchide: „A da la o parte: formula este marca unei fixatii cu primejdie pentru toata lumea. Este – banal spus – ca o scara cu jumatate din trepte lipsa. Ce folos ca ultima, cea mai de sus, cea mai recenta adica, poate fi cea mai sigura la urcat, daca nu ai cum sa ajungi la ea!“ Avantajul e ca Dan C. Mihailescu poseda toate treptele, prin lectura neobosita si prin acumularile de istoric literar. Observatiile sale, chiar de în fuga publicisticii, sunt miezoase si reconfortante pentru cei ce-si vad sistemul de valori calcat în picioare de elefantiaza superficialitatii cu staif, a fanfaronadei de marketing din ultimele tendinte. Daca ideile sale sunt cu zimti, apoi ele sunt cuprinse în rotile dintate ale bunei credinte si fac un angrenaj tonic si vivace. Nu lasa nici o zgârietura. Cât despre cealalta „partinire“, e o amuleta gratioasa, un porte-bonheur. Elena Bradisteanu chiar este o doamna simpatica si înteleapta, de sfaturile careia emitatorul de zimti poate lua seama fara riscuri.