Un bufet suedez...
articol aparut in Cultura, nr. 207 din 2009-01-22» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Plin de aparitii editoriale notabile sau chiar memorabile, nu încape îndoiala ca 2008 a fost anul eseului, al criticii si istoriei literare: nicio opera de fictiune propriu-zisa, niciun roman ori carte de poezie n-au atins, necum sa întreaca, proportia comentariilor de întâmpinare si dezbatere de care s-au bucurat doua lucrari de critica si istorie literara aparute în 2008.
Cum toata lumea a vazut ori stie, „Iluziile literaturii române“ de Eugen Negrici si „Istoria critica a literaturii române“ a lui Nicolae Manolescu îsi disputa primul loc în topul evenimentelor literare ale anului 2008. Un an istoric am putea pentru ca sa zicem, în care fictionarii se vazura întrecuti în popularitate si receptare de criticii lor, iar succesul anterior al jurnalelor si memoriilor s-a domolit indicând astfel si o scadere a resurselor nostalgice din sufletul cititorului român. Daca pâna în pragul sfintelor sarbatori de iarna „Iluziile…“ lui E. Negrici detineau întâietatea în paginile publicatiilor de tot felul, dupa Târgul de carte de la sfârsitul lui noiembrie locul e cedat „Istoriei…“ lui N. Manolescu a carei aparitie fu prompt botezata cu premii de excelenta, autorul ajungând si în râvnitul top al „celor zece pentru România“. Putem astfel vorbi cu deplin temei de succesul urias al unui gen de carti dupa care, în general, cititorul de rând nu se prea omoara. sirurile lungi de oameni pe care le-am vazut la Târg si înghesuiala de la standul Editurii Paralela 45 m-au trimis cu ani în urma, la cozile de la Libraria „Cartii Românesti“ în asteptarea înfrigurata a unei „bucati“ din „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Târgul din noiembrie 2008 a facut din Nicolae Manolescu cel mai iubit cronicar român si un campion al succesului comercial. „Oricât de asteptata – scrie un tânar critic literar, Alex Goldis – putini puteau anticipa succesul aproape neverosimil cu care a fost întâmpinata Istoria critica a lui Manolescu la lansarea din noiembrie de la Bookfest. 3 000 de volume „rase“ în mai putin de cinci zile, cautatul de pile la editura pentru a face rost de un exemplar, vândutul pe sub masa, toate, au activat un imaginar care contrazice flagrant statutul culturii si al cartii într-o economie de piata serioasa cum tinde sa devina a noastra. Cauzele acestui succes neasteptat deriva din imensul prestigiu al autorului.“ La rândul sau, Daniel Cristea-Enache constata si el: „Niciodata, dupa 1989, n-am vazut atâta public interesat de critica si istoria literara precum la „Istoria critica a literaturii române“ semnata de Nicolae Manolescu. Ca în vremurile «bune» ale socialismului de stat cu refugii privat-culturale, exemplare din impresionantul tom erau si nu erau, se târguiau si se împrumutau. A fost unul dintre rarele cazuri postrevolutionare când cererea de carte specializata a depasit net oferta; si e de presupus ca editura însasi a fost surprinsa de aviditatea achizitiva a publicului autohton. Pentru cei ce se mai îndoiau de posibilitatea transferului, dintr-o epoca în alta, a prestigiului simbolic detinut de Nicolae Manolescu, demonstratia a fost facuta live“ („Idei în dialog“ nr.1/ 2009). Pe Tudor Cristea acest succes miraculos îl pune pe gânduri: „A fost un mare succes de public, dar si unul comercial (…) spre deosebire de ceea ce se întâmpla în marile literaturi occidentale, de multi ani, la noi, aparitiile eveniment nu sunt lucrarile de beletristica, ci lucrarile (controversate sau nu) de istorie si critica literara: a lui Marian Popa, în 2001, a lui Alex Stefanescu, în 2005, a lui N. Manolescu, acum, sau chiar a lui E. Negrici („Iluziile literaturii române“), decretata de „România literara“ cartea anului, în competitie cu mai multe opuri propriu-zis literare. E o situatie care ar trebui sa puna pe gânduri. Si primii care ar trebui sa se nelinisteasca ar trebui sa fie tocmai criticii si istoricii literari. Care sunt în primejdie de a ramâne fara obiectul muncii, ajungând a se comenta, la rigoare, doar unii pe altii.“ („Litere“ 11-12/ 2008). Ramânând în sfera succesului de public si tinând cont ca locul pentru „cartea anului“ e deja ocupat de „Iluziile…“ lui Eugen Negrici, ce loc ar mai putea ocupa „Istoria critica…“? E posibil ca „Istoria critica a literaturii române“ de Nicolae Manolescu sa aspire acum, dupa aceea a lui G. Calinescu din secolul trecut, la un meritat titlu de „cartea secolului“. Cu argumente pentru un asemenea loc si titlu vine Dan C. Mihailescu. Vorbind despre riscurile receptarii în prima instanta augmentate de „regimul asteptarilor gigantice“, acesta scrie: „…suntem la 67 de ani distanta de „Istoria“ lui Calinescu, iar Manolescu este nu doar cel mai important critic al ultimei jumatati de veac, dar si cel de-al patrulea facator de canon literar în România, dupa Maiorescu, Lovinescu, Calinescu. Cartea aceasta este asteptata cu înfrigurare de toata suflarea literara de vreo doua decenii încoace, vreme ce a tasat asteptari, iluzii, prefigurari la modul coplesitor…“. Aflat necontenit la postul sau mai bine de trei decenii, Nicolae Manolescu a fost comparat si din aceasta cauza cu alt mucenic al cronicii literare: Pompiliu Constantinescu. Comparatie învechita si clasata dupa opinia lui Daniel Cristea-Enache, care vede un „star al istoriografiei românesti“ în criticul de azi. De aceea, scrie el, „Comparatia mai veche, cu Pompiliu Constantinescu, pare deja clasata. Noua comparatie, facuta de editori, prezentatori si autorul însusi este cu G. Calinescu. Si nu e suficient. În Postfata la monumentalul sau op, Nicolae Manolescu citeaza din Sorin Alexandrescu un fragment care îi este dedicat. Din tot ce s-a scris, decenii întregi, despre N. Manolescu, cu greu vom gasi un text comparabil, ca detenta hagiografica si intensitate lirica. Sa parcurgem contributia lui Sorin Alexandrescu: „O discutie despre canon ar trebui sa porneasca de la recunoasterea faptului evident ca 'ordinea literara' româneasca a fost stabilita de patru oameni : Maiorescu (1940 (sic !) – 1917), Lovinescu (1899 – 1965), Calinescu (1899 – 1965) si Manolescu (n. 1939)… Însemnatatea celor patru este enorma. Ceva demiurgic, astazi înca fascinant, însoteste gesturile lor: Maiorescu ridica din mâlul primordial arhipelagul genurilor si atitudinilor literare, Lovinescu taie, în padurile si poienile lui, contururile primelor orase si confera modernismului unica îndreptatire a existentei în cultura, Calinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine, moderna, a literaturii române, iar Manolescu salveaza decenii de-a rândul, de neghina comunista, grâul curat. Metafora despartirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenta, implica totodata îndiguirea apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este si Marele Defensor: Maiorescu ne apara de demagogie, Lovinescu de pasunism, Calinescu de nationalism si antisemitism în plina perioada antonesciana, iar Manolescu respinge asalturile staliniste si neaosiste“ (…) Preluarea de catre N. Manolescu a acestor rânduri fantastice indica nivelul asteptarilor autorului asupra receptarii operei sale“ – conchide Daniel Cristea-Enache descoperind în gestul preluarii „o mentalitate de premiant“, fapt pentru care încearca sa clarifice „aspectele moral-psihologice ale chestiunii“. Cu privire la metafora enorma de tip metonimic din citatul preluat de la Sorin Alexandrescu
n-am nimic a spune decât ca, subit, înteleg, ca printr-o iluminare, extraordinara si periculoasa actualitate a cartii lui Eugen Negrici, „Iluziile literaturii române“: într-un interviu autorul acestei carti marturisea, daca am retinut bine, ca titlul ar fi fost altul, „Iluziile criticii literare“… În fine, mi se pare ca în primul episod din substantialul studiu al lui Daniel Cristea-Enache – un studiu prin subsolul caruia curge o mare admiratie si iubire înabusita – descopar si un repros neîntemeiat si, ca atare, nedrept.
Scrie cronicarul: „Ceea ce G. Calinescu studiaza, Nicolae Manolescu preia. Tehnica de lucru a istoricului literar saizecist este sa citeasca atent nu atât o epoca (mai veche sau mai noua), cât referintele creditabile despre ea, apartinând unor specialisti veritabili pe segmentul respectiv“. În definitiv, însa, „tehnica de lucru“ a lui N. Manolescu beneficiaza în anul de gratie 2000 si mai încoace, de ceea ce-i lipsea lui G. Calinescu în 1941: instrumentele de lucru, editiile, sintezele, bibliografiile a caror absenta o deplângea însusi marele critic. „Material vorbind, scria el în Prefata, cartea de fata, asa de simpla la urma urmei, ne-a costat o munca ce a depasit prevederile noastre si ne-a tinut nemiscati în sensul cel mai propriu al cuvântului o buna bucata de vreme. Lucrul se explica astfel. Un istoric strain (vezi cazul lui Thibaudet) îsi procura o buna editie a operelor si câteva solide monografii si apoi mediteaza asupra autorului. La noi monografiile sunt putine, aplicate în directia purelor date abstracte. Peste tot am procedat, chiar pentru câteva rânduri de biografie, ca si când n-am fi avut la dispozitie nicio sinteza (si în general nu le-am avut sau le-am facut tot noi), recurgând direct la izvoare. Cu operele a fost si mai greu. Nu exista, cu toate sfortarile ce se fac, editii complete pentru cercetatori.“ Oricât am deplânge noi azi situatia cercetarii, „criza“ editiilor complete ori definitive, raritatea ori precaritatea monografiilor, sintezelor, bibliografiilor, în fine, relativa absenta a „instrumentelor de lucru“, situatia din 2008 nu e nici pe departe comparabila cu aceea din 1941: spre deosebire de G. Calinescu, N. Manolescu a beneficiat în timpul scrierii Istoriei lui de instrumente creditabile, citabile si utilizabile si, în consecinta, le-a folosit în chip legitim. Nu-i nevoie sa mai inventam roata, ci sa o folosim: la o roaba, caruta sau pentru un automobil de lux! Ce e de spus aici ar consta doar în aceea ca observatia cuiva, Paul Cernat mi se pare, potrivit careia „sunt mai multi Manolescu în volum“ trebuie extinsa si în alt sens decât acela pe care i-l da respectivul critic. Sunt, într-adevar, în Istoria lui N. Manolescu mai multi „Manolescu“ decât singurul critic cu acest nume. Acestia, prezenti sau absenti în „catalogul“ sau sunt stralucitii critici si istorici literari ai unei epoci dificile, alaturi de care si împreuna cu ei Nicolae Manolescu a stabilit „ordinea literara“ româneasca. Privind prin prisma metaforelor si metonimiilor si judecând cu imagini din Facerea lumii si despicarea biblica a apelor de uscat cadem în curata mitologie si hagiografie… Cea mai nimerita grila de lectura pentru o asemenea Istorie mi se pare aceea propusa ca o gluma, dar una serioasa!, de ludicul si spiritualul Dan C. Mihailescu: „Pe scurt, nu suntem invitati la un festin traditional, cu locuri la masa diplomatic prestabilite, cu tacâmuri de argint si stergar pe genunchi, ci la un suplu bufet suedez, unde dai roata, alegi cât vrei numai din ce vrei si manânci în picioare, pe colturi de mobila sau direct pe terasa. Daca nu suferi pastele si fructele de mare – care sa zicem ca abunda – esti liber sa treci alaturi, la vânat, icre, mititei ori sarmale, ori sa sari direct la baclavale sau la brânzeturi fetide.“ Pofta buna !