Esecul uninominalului. Impresii despre alegeri
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
Am o satisfactie amara: nu am crezut nici un moment în votul uninominal si am fost unul dintre cei care au si scris, protestând fata de aceia care, din lipsa de cultura politica si din demagogie, au impus aceasta solutie electorala nefericita.
Un electorat inert
Votul uninominal a fost si va fi condamnat sa ramâna (daca parlamentarii nu vor modifica cât mai grabnic legea electorala, revenind la votul pe liste) un blestem pentru viata politica româneasca. Acest sistem, în ciuda asteptarilor multor politicieni populisti, nu a reusit sa motiveze electoratul sa iasa la vot. De asemenea, a transformat campania electorala într-o penibila mascarada, straina de spiritul Constitutiei României. Minciuna, demagogia si lipsa de cultura politica si-au dat mâna în aceasta campanie fada, ce a dus la alegerile din 30 noiembrie.
În sfârsit, lipsa de maturitate politica a electorului român, proasta selectare a candidatilor de catre partide si procesul matematic al redistribuirii mandatelor au facut ca accesul în Parlament al multor politicieni de valoare sa fie conditionat de rezolvarea unor ecuatii în cadrul birourilor electorale, formulele matematice fiind preferate voturilor electorilor.
Peste 60% din corpul electoral românesc nu a votat. Din cei 39 de alegatori din 100 care au participat la votare, o parte deloc neglijabila a preferat sa protesteze fata de clasa politica, depunând în urne votul alb.
Politicienii nu au fost capabili sa priceapa acest semnal: românii nu se recunosc în propria lor clasa politica, nu se simt reprezentati de politicienii de azi si de mâine, cred ca viata lor va fi la fel de buna (sau de rea) indiferent de cei care se vor alia sa guverneze tara. 60% din electoratul românesc nu s-a lasat deloc pacalit de minciuna numita votul uninominal. Nu a vrut sa îsi aleaga direct reprezentantii în Parlament, nu a vrut sa gireze prin votul sau o clasa politica ce oscileaza între a fi o structura mafiota si o casa de nebuni.
Politicienii nu au reusit sa mobilizeze România, nici macar la nivelul (si acela timid) în care o mobilizasera în 2004. Manelele pedelistilor, masurile socialiste ale guvernantilor liberali, demagogia PSD-ului (care, daca nu va scapa de Mircea Geoana, va fi condamnat sa se transforme în perdantul etern) nu au convins pe nimeni. Vadim Tudor a avut o prestatie de Goebbels pensionar si cu laringita, nereusind sa îsi motiveze nici macar electoratul altadata captiv, iar pomenile lui Becali nu au putut sa întoarca mortul P.N.G. de la groapa.
Curat democratie
Campania electorala s-a facut în sfidarea de catre majoritatea candidatilor a fisei postului de parlamentar. Transformati într-un soi de candidati la primarie, viitorii deputati si senatori si-au educat prost putinii ascultatori, dându-le impresia ca un parlamentar nu are alta treaba decât aceea de a se ocupa de asfaltari, de canalizari, de amenajat parcuri si de construit sosele de centura.
Sarmanul electorat nu stia (si foarte probabil ca nici candidatii nu aveau habar) ca exista un articol în Constitutia României – articolul 69 – ce spune ca voturile imperative sunt nule si ca parlamentarii nostri, desi alesi în circumscriptii bine delimitate geografic, sunt reprezentantii întregului popor în Parlament, si nu doar ai electorilor lor.
Apoi, votul uninominal ne-a oferit sansa de a vedea în Parlament oameni alesi cu câteva mii sau cu câteva sute de voturi, în timp ce alitii, cu mii sau zeci de mii de voturi, au ratat, spre frustrarea lor si a alegatorilor ce i-au votat, intrarea în Parlament. Curat democratie, nu?
Domnul Stolojan, altadata unul dintre adulatorii votului uninominal, este suparat acum pe sistemul care, totusi, i-a oferit, prin calcule matematice si nu prin voturile electoratului, un numar de mandate egal cu cel al câstigatorului de facto al alegerilor. Supararea domnului Stolojan este probabil emanata de Zeus (stiti dumneavoastra despre cine vorbesc), care visa inconstient la votul uninominal „pur“, cel în care parlamentarii ar fi fost alesi precum primarii, fara sa existe redistribuiri.
Votul uninominal pur este ok doar atunci când ratiunile politicianiste nu sunt mai presus de ratiunile politice. Domnul Basescu probabil ca a învatat lectia de la 30 noiembrie: poporul român nu se va mobiliza pâna nu va vedea o schimbare reala a clasei politice, nu doar reciclari de cadre.
Votul uninominal cu redistribuire, cel pe care l-am îndurat zilele acestea, a fost un dezastru complet. Votul uninominal pur l-ar depasi însa. Închipuiti-va ca cei 39% dintre români ce s-au dus la vot ar fi descoperit ca lista de candidati de pe buletinele de votare este unica lor optiune, ca votul lor, dat partidului, nu ar putea sa fie redistribuit. Ce ar face? Eu, de exemplu, aveam de ales între niste cinstiti si dolofani oameni de afaceri „de dreapta“, clanul Mazare si ilustri necunoscuti ce se apuca sa se joace de-a politica. Daca as fi stiut ca votul meu conteaza doar pentru ei, mai mult ca sigur as fi depus buletinul de vot gol în urna... Sau as fi preferat sa stau acasa la caldurica.
Si chiar daca as alege sa votez: uninominalul pur mi-ar putea invalida foarte usor votul. Gânditi-va numai la faptul ca, daca ar fi fost uninominal pur, Partidul National-Liberal de exemplu ar fi obtinut 18,7% din încrederea electoratului si ar fi avut doar 8-9 parlamentari. Curat democratie, nu?
Solutie? Revenirea la votul pe liste, vot ce asigura prezenta unor specialisti în Parlament, vot ce respecta statutul parlamentarilor alesi de reprezentanti ai întregii natiuni, consfintit de Constitutie. Si... alta solutie nu mai exista.
Egalitate între învinsi
Am avut niste alegeri penibile. Dar cum nu putem sa organizam altele, trebuie sa vedem ce se poate face cu rezultatul lor. Un rezultat care, în loc sa rezolve criza politica ce ne bântuie de câtiva ani, pare sa o acutizeze.
Avem, se pare, meci egal între cele doua formatiuni politice importante de la noi, PSD si PD-L. Practic, cartile pot fi facute, asadar, doar de PNL. Cu cine se vor alia liberalii, aceia vor face guvernul. Ar mai exista si o a treia varianta: refacerea Frontului Salvarii Nationale prin alianta dintre PSD si PD-L. O solutie putin probabila, dar care trebuie luata în seama.
Cum de s-a întâmplat ca sa avem egalitate între PSD si PD-L? De raspunsul la aceasta întrebare depinde, cred eu, orice prognoza politica pe termen lung. Cert este ca, desi au clamat victoria, ambele partide politice au pierdut. PD-L nu a putut atinge pragul de 40%, nu a reusit sa convinga pe nimeni de moralitatea propriilor solutii. Foarte probabil, 20 din cele 33 de procente ale lor se datoreaza exclusiv lui Traian Basescu.
Incoerenta ideologica i-a determinat sa sustina politici de stânga si sa adopte o doctrina în care orice curent de dreapta (mai putin legionarismul – desi domnul Boc este un Funar mai mititel pe acolo, prin Cluj) se poate regasi fara sa se poata, însa, afirma.
Au tot încercat sa se afirme ca exponenti ai unui mod nou de a face politica, dar tinerii proaspat intrati în partid, precum Toader Paleologu sau Sever Voinescu, au trebuit sa convietuiasca cu personaje sinistre precum Stolojan (repet, pentru a mia oara, premier al lui Iliescu si unul dintre cei ce au compromis economia româneasca în anii '90), Blaga (prefect în guvernul mineriadei din 1990), Talpes, Pinalti, Videanu, Anca Constantinescu, Udrea si alte nume ilustre din politica noastra valaha.
PSD a pierdut 7 procente fata de rezultatul din 2004. Tinând cont de faptul ca e vorba de 4 ani de opozitie, timp în care nici una dintre acuzele de coruptie aduse liderilor PSD nu a putut fi dovedita, iar guvernarea Aliantei D.A. si Presedintele jucator au reusit sa le faca non-stop campanie electorala, explicatia pentru acest esec este una simpla: administrarea proasta a partidului.
Unicul vinovat pentru esecul PSD în aceste alegeri este Mircea Geoana. Acest personaj sters, cu un discurs care, daca nu ar stârni hazul, ar fi teribil de plictisitor, mascarici sincer si prost administrator al situatiilor de criza, a stiut sa întretina situatiile conflictuale din partid, acceptând sfaturile reformatorilor mai mult sau mai putin binevoitori.
Mircea Geoana a marginalizat „baronii locali“ ce s-au dovedit a fi unicii capabili sa aduca voturi si fonduri partidului, l-a anihilat politic pe Adrian Nastase, unicul lider pesedist ce ar putea sa se opuna lui Traian Basescu într-o campanie electorala, si a intrat în conflict deschis cu Ion Iliescu, caruia îi datoreaza chiar partidul pe care îl conduce din dezastru în dezastru.
Partidul National Liberal pare sa fi iesit cel mai bine. În fapt, el este în situatia ingrata de a fi nevoit sa participe la guvernare, si nu singur, ci fie alaturi de PSD, partid fata de care este strain ideologic, fie împreuna cu PD-L, partidul care, tinând cont de experienta trista a Aliantei D.A., nu poate fi considerat a fi decât o solutie imorala.