Cum sa faci bine tarii fara sa obosesti
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura politica »
Autor: Constantin Stoiciu
(Corespondenta din Montréal)
Am primit mai zilele trecute o scrisoare de la unul din colegii de redactie de pe vremuri. Un personaj în felul sau. O pasare rara în ternul univers socialist de atunci. Un precursor ce se ignora – si-l ignoram -, al celor care azi slujesc tara sau sunt gata s-o slujeasca din pura iubire si dintr-un simt al datoriei harazit numai spiritelor alese ale unei natii.
Nu l-am vazut niciodata pe acest coleg altfel îmbracat decât în costume de comanda, niciodata fara cravata, niciodata netuns, nebarbierit sau cu unghiile netaiate, niciodata neparfumat din crestet pâna în talpi cu aromele ce se vindeau în consignatii. O iubire prost terminata în tinerete, doua divorturi mai târziu îl facusera pentru totdeauna un burlac ce-si mai punea din când în când la bataie farmecul. În liftul minuscul în care se întâmpla uneori sa urc împreuna cu el la etajul opt, liftiera si damele prezente îi adulmecau cu atâta fervoare parfumul si-i sorbeau din ochi cu atâta nesat eleganta, ca era de mirare ca nu ne ridicam cu totii, instantaneu, în al saptelea cer. Ar fi trebuit sa-l luam în serios, dar din lipsa de viziune istorica ne calca deseori pe nervi si ne distram cuviincios pe seama lui.
Cum spuneam, iubea tara tot atât de patimas cum se iubea pe el însusi din frageda copilarie. Greu de imaginat cum contemplarea zilnica si nauca a buricului personal si a ceea ce se mai gasea pe aproape cu certitudinea unei singularitati purtatoare de miracole hranise si hranea în el la anii maturitatii iubirea de tara si-l pregatise nu numai pentru sacrificii, ci si pentru nerecunostinta si hlizeala prostimii, dar se pare ca natura îl înzestrase cu o predispozitie pentru gesticulatia patriotica. Daca ar fi avut mai multa minte si perspicacitate, cei care faceau si desfaceau pe atunci destine, l-ar fi chemat de mult sa asume mari responsabilitati si tara n-ar fi avut decât de câstigat.
Sfârsitul lui decembrie 1989 l-a prins la fel de bine îmbracat, parfumat si disponibil, dar nimeni nu si-a amintit de el. Cei îmbolditi de dorinta subita de a sluji tara se calcau pe picioare, si nu discret, nu semnând la nesfârsit si pe ascuns pacte cu diavolul, ci în vazul si stiutul tuturor, la televiziune si în ziare. Alura lor de proletari treziti din somn sa puna la cale de o revolutie i-a îngropat ultimele sperante. S-a consolat cu iubirea de sine, cu costumele date metodic la curatat si cu rezerva de parfumuri facuta în anii când tara se îngrijise totusi sa-l plimbe putin în lume si sa-l cultive în schimbul a mici servicii de nemarturist. tara care-l uitase din nou n-avea decât sa se duca de râpa, si se ducea, de altfel. Duca-se!
Peste ani si ani, când l-am reîntâlnit pentru ultima oara, în compania uneia din damele ce se înghesuiau în lift, obrazul sau de barbatus vag îmbatrânit era traversat la rastimpuri de aceeasi multumire si de iubire de sine însusi de pe vremuri. Topea o mostenire în Cotroceni vânduta pe bani frumosi în costume de comanda, parfumuri frantuzesti si calatorii. Dupa ce dama care folosea acelasi parfum ametitor ca si el
s-a hotarât sa ne lase singuri, ca între vechi colegi ce aveau multe sa-si spuna, mi-a marturisit ca începuse de câtva timp sa înteleaga cum merge lumea româneasca de azi, cum trebuie traita fara mari întrebari si drame, cum este lipsit de noima sa te mai întrebi ce e bine si ce e rau, în cine sa crezi si în cine nu, pe cine sa respecti si pe cine sa detesti, pe scurt, cum sa traversezi strada cu sentimentul ca pe celalalt trotuar te asteapta fericirea.
Am priceput, dorinta de a sluji tara nu-l mai macina. N-am mai stiut nimic de el alti numerosi ani, pâna mai zilele trecute când am primit scrisoarea. Iat-o:
„Draga colega,
curând, românii din tara si cei care si-au luat lumea-n cap vor vota din nou. Pentru multi dintre ei acest exercitiu democratic la care sunt chemati o data la patru ani sa aleaga între mai multe partide a fost si este o pierdere de timp. Au dreptate. În ceea ce ma priveste, ultima oara am votat la referendumul organizat de Ceausescu pentru denuclearizarea planetei sau pentru pacea în lume, nu-mi mai amintesc exact, dar n-are nicio importanta. Un partid sau o mie, nimic nu se schimba pâna nu vine vremea sa se schimbe. Suntem unde suntem si unde vom ramâne, cu sau fara votul meu.
Acest preambul pentru a-ti marturisi ca oricum
n-as fi stiut pe cine sa votez. Fiindca, poate ai aflat sau nu, nici în România aproape nimeni nu mai stie sa faca nimic fara a avea la îndemâna un manual, o lista numerotata de a evita ceva si a folosi altceva sau invers, un avertisment, un sfat binevoitor, o atentionare hazlie, o conversatie cu cineva informat care sa te îndrepte pe calea cea buna, cu cine sa votezi, dreapta, stânga, centru, aliante. Am fi devenit cam toti niste tembeli ce trebuie ajutati sa traiasca, sa se descurce cum se cuvine depotriva în cele mai marunte împrejurari ale vietii, ca si în cele mai importante. De la nascut si crescut copiii la alesul unui Parlament si al unui Presedinte care sa ne fericeasca, de la facut dragoste la mâncatul semintelor de floarea soarelui; am citit, se sparg si în America între dinti exact ca în România, dar unor tembeli trebuie sa li se aminteasca sa nu înghita si cojile.
Ni se vrea deci cu orice pret binele, mi se vrea deci cu orice pret binele, ceea ce nu este o noutate, si în anii socialismului ni se si mi se vroia binele si se vede unde a ajuns tara si unde a ajuns un tembel ca mine care nu mai îndrazneste sa traverseze strada de frica sa nu crape pe celalalt trotuar de prea multa fericire.
E dezolant, e rusinos, dar numai simplul gând de a sluji si de a face bine tarii pe nimic, numai din simpla iubire si datorie ma oboseste. Am facut o ultima tentativa de a ma regasi, de a fi cel care am fost, participând la un soi de conferinta despre aceasta datorie sfânta de a sluji tara ce-ar trebui bagata cu forta în capetele goale ale tinerelor generatii. Am ajuns printre primii, sa am timp sa ma familiarizez cu cei care detineau adevarul, cu cei care vroiau binele tarii si-mi vroiau binele. Îi cunosteam pe toti, de optsprezece ani, care de care mai bine plasat si mai bine platit, slujeau si faceau bine tarii si n-aveau de gând sa renunte prea curând, daca nu de-a dreptul niciodata. Ceea ce m-a pus însa pe gânduri este ca nu aratau deloc obositi. Ba dimpotriva, degajau atâta prospetime, atâta bucurie, atâta seninatate, atâta multumire de sine ca întrebarea mea, cum fac, cu multimea grijilor, obligatiilor, raspunderilor, lupta lor zilnica cu tembelismul ambiant nu-i oboseste macar din când în când, a ramas fara raspuns.
Ai vreo idee, draga colega, s-a scris ceva prin America despre secretul de a sluji si a face bine tarii fara sa obosesti?“