Aplauze pentru Vasile Paraschiv
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura politica »
Autor: NICOLAE COANDE
Pe 1 Decembrie 2008, presedintele României a realizat ceea ce se cheama un act manqué. Ce înseamna act manqué? Înseamna sa uiti ceva esential într-un moment când nu ar trebui, parca. Cel putin asta ne spune papa psihanalizei mondiale, un anume domn F.
Ei bine, încercând sa-l decoreze pe Vasile Paraschiv, alaturi de un sobor solemn de subtiri oameni de cultura, pentru care imaginea este vitala (nemaivorbind de amorul propriu), presedintele în exercitiu al României a uitat ca Vasile Paraschiv nu vrea sa fie brand de tara. Nu oricum si nu fara demnitate. Un om care s-a batut la propriu cu Securitatea, a fost calcat în picioare de oamenii ei, mutilat cu ferocitate si careia, în ultima instanta, i se nega demnitatea, dreptul de a critica un sistem totalitar a refuzat pe 1 Decembrie, de Ziua nationala, sa fie solemnizat într-un palat al Puterii care da vagi semne de schimbare. Acea Putere care ar trebui sa fie a „celor fara de putere“ si care, de fapt, îsi conserva atributele caci altfel, crede ea, nu ar mai fi Putere.
Acea Putere care, din 1990 încoace, este la fel de departe de interesele vitale ale românilor ca si cea alungata de pe balconul CC-ului acum nouasprezece ani si care crede – nu credea si Ceausescu la fel? – ca daca acorda decoratii si stele o face alegându-i pe cei mai buni dintre români. Mi-am amintit din nou versurile poemei postume eminesciene, „Bismarqueuri de falsa marca“, atât de actuale si azi si poate si altii vor tresari la citirea versurilor neasteptat de actuale ale „cinicului“ Eminescu:
Escelenta, bezedeaua
Cu mândrie poarta steaua
Ce cu stima i-a fost data
C-a putut a fi licheaua
Ce la rus s-aplecat capul
Si la turc a-aprins luleaua
Ci în loc de streangul care
Se cadea, i-au dat cordeaua
Caci nevasta-i pentru-o târla
De catane fu cateaua;
În zadar cu-a lor mândrie
Tu îngreuni canapeaua,
Crezi ca lumea te admira
Când colinzi în lung soseaua;
În zadar mai taie mutre
Serioase mascaraua,
Cu blazoane-nchipuite
S-a împodobit cupeaua.
Stim ce-arama este-ntr-însul
Si-i cunoastem noi turaua.
‘N-alte tari e-onoare mare
Decoratia si steaua,
Dar ce merite-are dânsul
Escelenta, bezedeaua?
E o carte masluita
Toata viata lui, licheaua,
Si noi stim ce însemneaza
De pe pieptu-i tinicheaua.
Am aplaudat în picioare gestul de o barbatie rara al lui Vasile Paraschiv si m-am bucurat ca un om chinuit de tortionarii sistemului ticalos si criminal de dupa 1947 are puterea de vedea România asa cum este: împopotonata, decorata, dar aproape neschimbata, fardând trecutul prin zapisuri care nu au decât meritul ca lustruiesc constiintele celor care au venit cu mandat public sa renoveze o tara târâta în puscarii de partizanii comunismului criminal. M-am bucurat ca un om fara „blazon“, din cele pe care jura unii dintre cei veniti la palat, are puterea de a refuza decoratia oferita de presedintele României, într-un moment în care majoritatea scriitorilor nu au avut forta asta, nici în mandatul fostului presedinte, nici într-al celui actual. Nu cunosc decât o exceptie: Ioan Grosan. Restul au acceptat sa fie decorati de un presedinte pe care în forul lor interior, chipurile, îl detestau…
Nu dau doua parale vechi pe cei care, ulterior, pe diverse canale au condamnat „subtire“ gestul de refuz al lui Vasile Paraschiv (nu se refuza decoratii ale statului, nu e salon,
ma-ntelegi?), ca si pe cei care se întrebau idiot daca ar fi avut curajul de a-l refuza si pe anteriorul presedinte al României. Nu ma mira deloc lasitatea acestor indivizi penibili care îl ironizeaza grosier pe Vasile Paraschiv în timp ce-si zic patrioti: se stie, patriotismul este ultimul refugiu al canaliei.
Ca Socrate altadata, persiflat de atenieni când afirma ca nu cucuta i s-ar cuveni, ci sa fie hranit în Pritaneu pâna la sfârsitul zilelor, Vasile Paraschiv ar putea sa le raspunda suveran: nu murmurati, atenieni…
Am remarcat, însa, dupa momentul de stupefactie al elitei adunate acolo, care vedea în refuzul lui Vasile Paraschiv un gest de lèse majesté, cum le-a venit sângele în obraji dupa replica (nu lipsita de o anume decenta, caci are exercitiul retoricii) a presedintelui. La un semn nevazut facut de fiinta lor gata sa admire Puterea, cu totii au izbucnit în aplauze si au rasuflat usurati. Se dusese dracului giudetul, vorba lui nenea Iancu, dar onoarea a fost reperata într-o clipita. Batrânul luptator împotriva sistemului ticalosit (acela dur, cu adevarat dur, nu cel salon, de azi) a fost îngropat în aplauzele celor care vor sa binemerite de la Patrie. Asta era si supararea sa: „…nu pot sa nu ma/îi întreb din ce cauza pâna la revolutie nu au vrut sa ia atitudine împotriva dictaturii? Nu trebuie sa-mi raspunda pentru ca eu cunosc raspunsul lor: le-a fost frica! Sunt tot atât de indiferenti fata de interesul poporului cum au fost si înainte de revolutie. Ãsta e marele meu regret. Pentru ca dumnealor l-au aplaudat pe presedintele Basescu atunci când a vrut sa-mi dea decoratia.“
Si nu m-am putut împiedica sa nu compar momentul aplaudac cu cel de acum douazeci si noua de ani, când C. Pârvulescu, altminteri prieten bun în tinerete cu Zeus de atunci, a fost pur si simplu îngropat în aplauzele Marii Adunari Nationale care proslavea obedient Puterea; acea putere din care se hranea, larvar si în fata careia se ploconea „rasaritean si moale“ pentru a primi firimiturile unei bunavointe de care atârna cariera si viata lor.
Vasile Paraschiv sta în picioare, drept, binemeritând de la Patrie, nu de la popota.
Nu murmurati, atenieni…