Scoala speciala nu e acasa
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura literarã »
Autor: GEORGE NEAGOE
Va amintiti, probabil, ca „Dictionarul onomastic“ semnat de M. H. Simionescu a figurat destula vreme si în multe biblioteci la raftul indicat de titlu. Cea mai simpla explicatie pentru aceasta situatie ar fi ca nimeni n-a deschis volumul înainte de a-l înregistra cu o cota.
Câtiva cunoscuti si un prieten mi-au recomandat sa citesc „Scoala speciala“. Va asigur ca n-are un subiect pedagogic si nici unul copilaros. Totusi, în libraria de unde am cumparat-o, aparea încadrata la „basme, legende, fabule, proverbe, poezii“. Nu m-a surprins întru totul. De altfel, editia din 1999 a „Compunerii cu paralele inegale“ de Gheorghe Craciun era plasata în grupul lucrarilor de stil si compozitie pentru elevii ciclului primar. La fel patise placheta „Dupa melci“ din 1921, ilustrata ca o carte pentru copii. N-am gasit „Scoala speciala“ în sectorul Editurii Trei. L-am rugat pe un librar sa m-ajute sa gasesc volumul. A cautat pe computer si a vazut ca are si un titlu în engleza. Evident ca „Special school“ era printre editiile bilingve.
Altcumva
O poezie grava si noua, cu imagini dure, propune Viviana Musa. Si daca autismul copiilor a declansat redactarea versurilor, „Scoala speciala“ nu se blocheaza la aceasta tema. Boala congenitala e un pretext serios de a observa comportamentul si mai ales limbajul elevilor. Caci vocea este instrumentul cu ajutorul caruia bolnavii se chinuiesc sa intre în contact cu lumea exterioara. Aproape fiecare text constituie o sfortare de a iesi din detentia institutionala impusa de cei „normali“ de afara. Vorbind, scolarii încearca sa convinga personalul angajat ca sunt sanatosi si ca pot sa plece.
Unii pacienti se straduiesc sa se diferentieze de fratii lor, sustinând ca nu au nevoie de internare, ca naratoarea din „gemenele“: „Când ne-au trimis aici au zis ca o sa stau numai un pic/ pâna se obisnuieste ea cu scoala/ da acum se fac cinci ani./ Am grija de ea ca e sor-mea/ da eu cu ce sunt vinovata sa ma tina aici?“. Traumatizata de lunga sedere într-un loc unde crede ca a fost trimisa pe nedrept, fetita se exclude din rândul celor cu probleme: „pe mine sa ma ia înapoi la Casa de copii/ si sa ma dea la scoala normala“. Ea îsi construieste normalitatea nu doar în raport cu Maria, sora sa, ci si cu baietii, dintre care „unii sunt nebuni rau“. Luciditatea bolnavei ofera o hotarâre intransigenta, cauzata de spaima ca urmasii nu-i vor mosteni sanatatea mintala: „eu n-o sa ma marit niciodata/ ca nu vreau sa fac copii handicapati“.
Ipohondria elevei este a sanatoasei închipuite. Ceilalti au pete. Ea judeca totul din perspectiva unei morale infantile, inoculate de învatatoare si de asistentele medicale, o morala unde frumosul si binele se confunda: Maria „I-a dat vânt infirmierei pe scari/ si infirmiera a batut-o cu coada de la matura s…t/ Toata lumea i-a dat dreptate./ Nu-i frumos sa împingi oamenii pe scari./ Infirmiera si portaru/ au plecat aseara pe aceeasi bicicleta./ Dar asta-i frumos din partea lor?“.
Sora Mariei vrea sa se distinga de colegi si prin putere, chiar daca scoala unde învata nu le acorda posibilitatea de a concura cu alti elevi. Cladirea îi fereste, dar îi si împiedica sa descopere competitia. Protectia înseamna izolare cu proteza de reabilitare. Totusi, autoritatea ramâne o tinta indispensabila chiar si într-o comunitate marginalizata: „vreau sa nu mai fac patu mâine dimineata ca/ sunt smechera, sa mi-l faca alta,/ sa-mi dau importanta“ („ce avem la gustare?“).
Gemenele obtin libertatea numai în vacanta. Dar nu sunt trimise la orfelinat. Ajung la tatal lor alcoolic si sarac, despre a carui existenta nimeni nu stia. Nu stau mult acasa, fiindca termina mâncarea si fug de teama parintelui furios ca nu-i gatisera ultimele provizii: „s…t nu/ aveam de mânare decât trei cartofi/ si tata a zis sa-i prajesc pentru el/ si a plecat la baut“ („e bine aici ca am de toate“). Nu-i nicio ironie a sortii ca surorile se întorc la „scoala speciala“. E un sarcasm crunt, o dovada ca boala le îndeparteaza pâna si de familie, indiferent daca unul dintre soti a disparut. Tatal le abandoneaza a doua oara, iar fetele accepta sa fie respinse. Întoarcerea echivaleaza cu integrarea în statutul de excluse. Acum sora Mariei vede confortul fizic si psihic din internat: „e bine aici ca am de toate/ si de mâncare si apa calda/ si nu tipa nimeni la tine/ daca asculti“. De fapt, le da dreptate persoanelor mature, care au sedat-o cu discursuri despre minunatiile din scoala. A ajuns sa fie convinsa de normalitatea unei vieti controlate, de hotarârile eminamente bune, luate de directiune în numele pacientilor. Recuperarea elevilor ramâne o placa utopica, un slogan ce justifica functionarea „scolii speciale“.
Alaturi de sora Mariei, sunt si altii care se chinuiesc sa para altfel, care se victimizeaza întrucât se considera unicii „normali“. Alexandru din „draga domnisoara“ îi repeta unei iubite visate o declaratie de dragoste si, desi recunoaste ca rosteste masinal mesajul: „cânt ca la casetofon“, blameaza institutia pentru ca i-a provocat schizoidia: „Scoala asta nu e casa, e de nebuni“. Baiatul care vrea sa discute cu Ciocârlan are impresia despre sine ca este mai dotat intelectual decât restul colegilor: „Ca mie asa mi-a zis domnu Vasilica/ mai stii, când am plecat din scoala ailalta cu totii?/ Mi-a zis ca io sunt mai destept si sa merg cu voi“ („mai ciocârlane nu mai urla“). Elevul se simte „special“. Un adult manevreaza sensibilitatea atrofiata a unui copil, invocând un motiv absurd pentru ca un tânar inteligent sa mearga într-o scoala pentru persoane cu handicap mintal.
Desene si surogate
Refuzati si claustrati, copiii nu-si reprima, totusi, sentimentul ca apartin unor parinti. Familia îsi pierde însa atributul esential de legatura genetica, în favoarea celui de alegere. Scolarii îsi înlocuiesc tatii si mamele. Un baiat o desemneaza „cea mai buna mama“ pe bucatareasa, cu toate ca aceasta îl ocaraste si-l bate: „Fur de drag, na/ sa ma iei în brate sa-ti/ simt tâtele pe spinare/ când ma tii pe genunchi si-mi arzi/ scatoalce./ Graso/ nu/ mai/ da!“. Poate ca femeia nu era persoana potrivita pentru rolul atribuit, dar ea suplineste o lipsa. Elevul n-o iubeste neaparat. Nici n-o uraste. O simpatizeaza. Cauta, de fapt, pe cineva careia sa-i acorde apelativul „mama“. E iarasi o tentativa de intra în „normalitate“. El se încadreaza printre cei privilegiati, pentru ca au gasit o fiinta umana.
Altii asimileaza familia cu obiectele: „Familia este o plansa urâta si plina de praf/ care sta în magazie/ pe care scrie romdidactica. Are si bunici“ („8 martie“). Doua actiuni sunt fundamentale în versurile citate: desenarea si abandonarea. Conturând chipurile parintilor si ale bunicilor într-un mod hidos, copilul îsi dezvaluie refularile provocate de izgonirea de-acasa. Afectiunea filiala a disparut complet. Aruncarea plansei într-un spatiu închis, obscur si periferic semnifica razbunare prin lepadarea de rude. E un raspuns simbolic, o alungare în efigie a celor care l-au renegat. Familia se împotmoleste în statutul de gluma proasta. Genereaza hohote nervoase si spasme: „Când vine vorba de familie te cam bufneste râsu/ si se face pielea de gaina“.
Desenele substituie scrisul, eventualele scrisori trimise parintilor adevarati ori imaginari, ca în poezia „da de ce sa stiu sa scriu“, al carei prim vers contine raspunsul: „daca stiu sa desenez?“. Desenele atenueaza traumele declansate de stirile despre parinti canibali: „Aicea mica e desenata mama mea,/ am facut-o mica asa ca daca e sa încerce sa ma manânce/ sa fie doar asa la guma, ca o muscatura de tântar“. Miniatura îl pazeste pe copil. Desenele nu rezolva dilemele însa: „Nici nu stiu cum e mai bine: sa ai mama sau sa nu ai…“. Nevoia de iubire materna e suprimata de reportajul macabru. Dorinta
de-a evada e diminuata de imaginile socante din exterior. „Normalitatea“ a încetat sa constituie apanajul celor dinafara.
Povestitorul din „un desen“ relateaza o scena din care se desprinde dorul de caminul natal: „Aicea am desenat un calorifer de patrate/ care încalzeste. Ce încalzeste? Sosete si cârpe/ ude. Cine le-a pus? O mama. Poate sa fie si a mea“. Întâmplarea de pe hârtie functioneaza ca substitut pentru absenta amintirilor despre parinti, a momentelor duioase, a ocrotirii.
Cine refuza desenatul îsi poate cerceta ereditatea. Cine nu si-a vazut mama, n-o cauta privindu-se pe sine în oglinda. Îi întreaba pe adulti daca parintii le transmit copiilor si glasul: „As vrea sa va întreb ceva în secret./ La copii si la mamele lor vocile sunt la fel/ de la natura sau ca se obisnuiesc unii cu altii?/ E important, adica daca vorbesc cu mine/ asa cum ar vorbi mama mea/ sa ma încred ca vorbesc pe vocea ei sau nu?“ („pe vocea ei“). Monologul dialogic nazuieste sa curme singuratatea. Nu reuseste. Nimeni nu izbuteste sa iasa din detentia impusa. Nimeni nu-i aude. Copiii însa continua sa vorbeasca. Singuri.
Sper ca „Scoala speciala“ nu va ramâne cel mai valoros si mai incitant volum al Vivianei Musa.