Sex si politica
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura literarã » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Bine zicea deunazi Liviu Antonesei, de fata cu multime de studenti, ca epoca foiletonului român a apus si ca începe epoca prozei. Nu doar poeti bravi (laolalta, fireste, cu altii mai putin bravi) au trecut la proza, dar pâna si foiletonistii cei mai înraiti au început sa lase foiletonul pentru proza. Ce sa mai vorbim de filosofi sau de alti savanti blazati de atâta savanterie si care s-au reciclat si ei pe proza! Majoritatea, desigur, pe un fel de proza la jumatatea drumului, pe ceea ce se numeste „autofictiune“. Autofictiunea are, zice Tzvetan Todorov, mari avantaje de scriitura (de spor cum ar veni), caci în cadrul ei „autorul rezerva tot mai mult spatiu reprezentarii propriilor stari, dar, în acelasi timp, se elibereaza de orice constrângere referentiala, bucurându-se deodata de presupusa independenta a inventiei si de placerea derivata din valorizarea de sine“ („La letteratura in pericolo“, Garzanti, 2007, p. 34). E, deci, cum nu se poate mai convenabil, caci autorii împusca numaidecât doi iepuri dintr-odata. Desi gurile rele ar putea zice ca asta e un fel de proza pentru neprozatori; o proza care nu-si asuma nici riscurile confesiunii nici aventura constructiei; un soi de proza de consolare.
Cartea profetiilor politice
Ca „ego-fictiune“ e prezentata si „România e un thriller“ (Editura Charmides, Bistrita, 2007) semnata de celebra Elodia si de mai modestul Ioan Buduca. Desi inefabila, contributia Elodiei, una strict de simbol, ca sa zic asa, nu e deloc de neglijat. Altminteri, fireste, toata salahoria (poate spre deceptia unor cititori) e a lui Buduca (asta si din cauza ca Elodia înca n-a fost gasita si cine stie cât mai era de asteptat). Si spiritul si animatia primei parti, ar putea zice unii - si nu fara dreptate (ba poate si materia celeilalte parti, erotice; caci din eros si politica e facuta cartea, formula, asadar, de succes sigur). Partea din fata, cea mai ampla, e un jurnal deturnat, o scriere de eschiva si de obsesie totodata: de obsesie a politicului, de eschiva a confesiunii. Daca ar fi sa-l credem literal pe Buduca, cu totul alte scopuri si mize ar fi urmat sa aiba acest jurnal „experimental“; mize grave, ba chiar prea delicate: „De câteva zile ma tot întreb de ce nu trec la chestiune. În fond, am început acest experiment, aceasta joaca de-a jurnalul dintr-o pornire interioara extrem de serioasa, aceea de a-mi marturisi, mie, în primul rând, dar cu fata spre public, ceva important: ratarea. În primul rând, ratarea relatiei cu Luca, fiul meu. Apoi, ratarea relatiei cu temele scrisului meu“ (p. 70). Tema aceasta grava apare tot mereu si întotdeauna sub forma de mustrare pentru strategia de eschiva. Dar cum apare asa si dispare, deoarece scriitura lui Buduca refuza sa se aplice la acest registru delicat de profund. Ea fuge mereu de ceea ce diaristul spune - si probabil crede - ca si-a propus: „N-am curajul confesiunii în clipa de fata“ (p. 14), recunoaste el; sau: „Nu ma mobilizeaza deloc tema ratarii“ (p. 73). Sunt adevarate si una si alta. Desi înhamat anume la corvoada jurnalului, ca-ntr-un fel de pariu strâns, Buduca fuge mereu de sine. Asa se face ca jurnalul lui nu-i deloc unul egocentric; ba mai degraba dimpotriva. El se transforma, de fapt, în comentarii si speculatii pentru care-s bune orice pretexte; iar cel mai ofertant e, desigur, spectacolul politic. Marele joc. Pe marginea lui îi place lui Buduca sa imagineze cele mai nastrusnice scenarii si sa profeseze cele mai calificate profetii. Profetii ratate, fireste, una dupa alta. Asa ca, macar pe partea asta, partitura ratarii e bine sustinuta. Ba chiar frenetic interpretata.
Nu-ncape vorba ca pentru Buduca politica noastra e, totusi, oricât de spectaculoasa, prea simpla, prea la vedere. Deceptionant de previzibila. Tocmai de aceea o înzestreaza el cu niste culise supraîncarcate si de extrema sofisticareala. Cauzele la vedere nu sunt niciodata cele reale, solutiile la îndemâna sunt primele respinse; totul trebuie sa asculte de o ratiune oculta cât mai complicata. Complicata, desigur, pe principiul complotului. Pentru anvergura imaginativa a lui Buduca s-ar cuveni, fireste, o cu totul alta politica; o politica nutrita de secrete consistente si din combinatii cât mai aiuritoare, în care sa se încurce toate serviciile secrete. E prea modesta politica noastra pentru entuziasmul lui combinativ si complotist. Sigur unui asa comentator, exaltat de propria subtilitate, i s-ar cuveni politica mondiala; de nu mai mult; cea astrala, bunaoara.
Analizând politica noastra dupa cauzele inventate de el si dupa combinatiile imaginate de el, Buduca se lanseaza temerar în profetii. Esecul prompt si clamoros al tuturor acestora (nu cred ca i s-a împlinit vreuna) e partea cea mai amuzanta a cartii; amuzanta pentru ca jocul de inteligenta al lui Buduca nu se poate abtine în fata sirului compact de rateuri, oricât de impresionant ar fi acesta. Profetiile lui cad una dupa alta, dar nu conteaza! Conteaza doar elanul profetic. Iata doar câteva mai avântate, din desele proorociri esuate sistematic: „PNL-ul va plati electoral“, „UDMR-ul? Am senzatia ca si-a jucat ultima participare la viata parlamentara româneasca“ (p. 27), „Tariceanu s-ar putea trezi cu un partid de 4%“ (p. 32), „dupa alegerile din 2008 /.../ vom avea /.../ un PSD de 10%, un PNL de 6%, un PRM de 8%, un UDMR de 6% si un PD+PLD+PNG de 70%“ (p. 46). etc. etc. - pentru ca demonul profetiei nu oboseste niciodata. Culmea e ca Buduca se felicita pentru fler, cu toata regula esecului profetic instalata dintru început (si pe care ar fi putut-o deduce foarte simplu din statistica; probabil ca i-ar fi iesit mai bine daca inversa, metodic, profetiile): „constat - zice el la p. 43 - ca am oarece intuitie politica“; fireste, doua rânduri mai încolo trebuie sa admita ca n-are: „am pierdut examenul de profet în satul meu“ (p. 46). Tot jurnalul acesta tinut oarecum cu forta si ratat în intentiile sale grave e compus dintr-o euforie analitico-profetica pe care propriul esec o îmbata tot mai pozitiv. Din pacate, Ioan Buduca e mult prea inteligent pentru politica de la noi si de aceea inteligenta lui evolueaza strict paralel cu realitatile. Fireste, nu e acesta lucrul cel mai important în jurnal: Buduca a cautat o scriitura de fuga si a gasit-o.
Lolita lui Buduca
Partea a II-a („Lolita. Moartea la Muzeul Literaturii. Dragostea în kali-yuga“), din pacate mult mai scurta (dar despre care se aude ca ar fi evoluat deja la proportiile unui roman), poate trece de proza în regula. Proza de intelectual, cu ipoteza intertextuala (dar numai ca pretext), dar tratata cu tupeu si comprehensiune deodata. E tot povestea unei ratari, în fond: idila, delicata si ciudata, dintre o nimfeta si un barbat pe pragul impotentei. Fireste ca-n jurul nimfei roiesc amanti, dar Buduca nu scrie (chiar) un alt jurnal al Melissei. Personajul ca atare e preluat cam de-a gata (o Lolita ceva mai mare decât originalul) si tocmai de aceea Buduca, în prozator, are timp sa supravegheze relatiile triunghiulare (de nu cumva se cuvine, de fapt, o alta figura, ceva care sa le duca spre tipul hexagonal) si sa reflecteze pe ecourile acestora. Fapte fruste si reflectii fine sunt secretul de prozator al lui Buduca. Asupra manipularii din diverse unghiuri a povestii nu e cazul sa ne facem probleme: jocul perspectivic e multiplicat cât trebuie, cu toata perspectiva unica. E o schita fantasy, de scenarii erotice menite succesului. Cu atât mai mult cu cât statutul de nimfa e conturat de la început si nu vor surveni, pe drum, contradictii: „Lolita are, acum, 22 de ani în lemnul trupului si 12 în aerul senzual al mintii ei. Realitatea lumii este facuta din urmatoarele trei ingrediente pentru mintea ei de copil cu trup de adult: dragoste, moarte si bani“
(p. 118). E, desigur, destul pentru un personaj care promite si altceva decât sex de reverie. Cu atât mai promitator cu cât Buduca pastreaza destule semne de proza-vérité, insinuând tot felul de detalii din realitatea... reala. Si, în plus, sunt presarate destule prolepse care stârnesc asteptarea: „acum, post-coitum, pre-scriptum... acum stiu ca aceea a fost scena unu, actul unu dintr-o tragedie...“ (p. 123). Schita de aici nu ajunge înca acolo, dar poate merge într-acolo. Iar daca Buduca va scrie o „tragedie“, nu m-ar mira deloc s-o ia înaintea prozatorilor cu carnet. Desigur, daca nu va face prea transparente retetele psihanalitice cu care lucreaza: „tata-prieten care vrea sa-si faca fiica amanta“ (p. 136). Povestire secventializata, „Lolita...“ lui Buduca nu pare – ca povestire – în primejdie de a se descentra si nici de a face simple demonstratii de laborator psihanalitic; ea are concretete (nu doar directitate), are o panta melancolica limpede conturata si articuleaza premisele unui roman de moravuri. Poate va contine si ceva replica intentionata la „Craii...“ Conventia „biografica“, sper eu, nu va afecta constructia propriu-zisa si vom avea parte doar de un simulacru de „autofictiune“, nu de una tratata serios ca proza. Oricum, Ioan Buduca, asemeni scriitorilor veritabili, pregateste o surpriza. Una, vreau sa zic, de succes, daca mi-e permis sa ma las contaminat de spiritul sau profetic (nu si – sper din toata inima – de regula esecului).