Aniversare Culutura 3 Ani
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura eveniment »
Autor:
Revista „Cultura“ împlineste trei ani. I-am rugat pe câtiva dintre colaboratorii care ne-au însotit de-a lungul celor trei ani
Opinii
COSTIN POPA
Trei ani de aparitie a revistei „Cultura“ sub auspiciile Fundatiei Culturale Române... Trei ani în care si-a validat pe de-a-ntregul genericul, numar de numar, adresând un stil propriu, cu care si-a apropiat un important segment de cititori fideli. Afirmatia nu este gratuita si îsi are baza în propria-mi cercetare, în opiniile pe care le receptionez, de multe ori fara voie, din cele mai diverse medii.
Înalta tinuta a articolelor, echidistanta, replica acida când trebuie, acoperirea unui larg spectru de teme - cultura politica, literara, cultura ideilor, a dialogului, a dezbaterii, cultura interogatiei, a sportului, cronicile artelor, revista revistelor si, nu în ultimul rând, editorialele - sunt puncte de atractie si de interes major, de lectura esentiala, de studiu.
Doresc sa fiu bine înteles. Notez asemenea consideratii ca simplu cititor sau culegator involuntar de impresii, distantându-ma de calitatea de autor al articolelor de critica muzicala si de realizator al unor interviuri. Neîndoios, pentru mine este o onoare sa semnez în paginile revistei „Cultura“, sa colaborez cu distinsele personalitati care o conduc.
La ceas aniversar, o mare cununa de lauri se cuvine revistei „Cultura“. La multi, multi ani ei si Fundatiei Culturale Române!
În tiparele schimbului de idei
David ILINA
Banuiesc ca revista „Cultura“ si-a avut peripetiile ei, inevitabilele momente de zbucium, de îndoiala, de cumpana chiar. Toate se estompeaza, sunt date uitarii în cele din urma, când drumul ce i-a fost trasat ramâne ferm, când „vocea“ ei se arata limpede si convingatoare în agora. Succesul revistei este incontestabil, fapt consfintit si prin recunoasteri publice demne de invidiat. Dar e mai mult de atât. De aceasta revista - croita cu tact în tiparele civilitatii, ale schimbului elevat de idei, ale expresiei libere - chiar e nevoie în arealul cultural actual al României. E o revista eleganta, cu tinuta intelectuala, cu o mare deschidere tematica. (Sunt mândru ca macar unii dintre amicii mei au descoperit-o prin mine). În ea se regasesc, contopite, profesionalismul si întelepciunea celor care îi dau viata saptamâna de saptamâna.
Colaborez la revista „Cultura“ de mai bine de doi ani; îi sunt totodata un cititor fidel (nu cred ca mi-a scapat vreun numar). Felicit echipa redactionala, transmit omagiile mele doamnei Angela Martin, cea care m-a „integrat“ onorabilei familii a revistei.
Ce le vom povesti nepotilor…
NICOLAE COANDE
Daca îmi place o revista în mod deosebit este inclusiv pentru calitatea ei polemica, pentru nerv intelectual (evident, si pentru ca scrie bine despre mine, cu expresia ironica a lui Al. Cistelecan). Revistele academice potolite sunt, fireste, pentru oameni linistiti, care îsi închipuie lumea culturii ca pe una în care coabiteaza fermecator lupul si mielul, teribilul pardos si astenicul iepure de câmp, gaia si matul. A nu se întelege ca sunt pentru scandal, desi skandalon, vechiul cuvânt grec, înseamna inclusiv piatra de poticnire din mijlocul drumului de care te izbesti cu piciorul. În cultura, cel mai adesea, drumul nu e lin, în nici un caz autostrada Bechtel. M-am atasat de „Cultura“ pentru ca, în ciuda etichetei de stânga care i se pune câteodata de catre snobi si filfizoni, practica spiritul liberal. Polemicile si discutiile în contradictoriu, analiza critica accentuata, dialogul între spirite adesea incomode sunt la ele acasa.
Aici am citit polemici si dezbateri între persoane care nu s-ar fi putut întâlni decât la tribunal. Uite ca se poate si daca are vreun „rol“, o revista îl are inclusiv pe acesta: poate face un guvern cultural fara sa se întâlneasca pe furis la crâsma. Mi-as dori de la revista, care poseda o echipa de tineri critici redutabila, o mai pronuntata ideologie de promovare a literaturii contemporane, un fel de pact cu valoarea, pe care, nu-i vorba, îl are înca de pe acum. Însa, cumva, aleatoriu. Trei dintre criticii cei mai buni ai noii generatii sunt aici si poate ca vor scrie cândva o buna istorie a literaturii române în trei, asa cum au facut în trecut Streinu, Cioculescu si Vianu. De altfel, de mult nu mai cred într-o istorie a literaturii scrisa de un singur om: e prea mult gând desfasurat pentru un singur cap.
Sunt alaturi de revista la aniversarea celor trei ani în noua formula si îi urez cale lunga, sa-si pastreze spiritul critic ascutit si, pe cât se poate, fair-play-ul. Om fi, unii dintre noi, „scandalagii“, dar si asta se face cu stil…
Si înca ceva: poate ca nu ar fi rau sa ofere scriitorilor doua pagini pe saptamâna. Una de poezie si una de proza. Marile reviste asa au facut dintotdeauna. Si au ramas în memoria urmasilor. Ai ce le povesti nepotilor…
La multi ani tuturor celor care fac revista, dar si celor care o citesc!
Un barometru onest al vietii literar-artistice
NICULAE GHERAN
Într-o vreme când politica a devenit un sport mai abitir decât fotbalul, cu putini jucatori în arena, ce-si dau la gioale sub privirile patimase sau indiferente ale milioanelor de spectatori, împlinirea a trei ani de la aparitia unei reviste de cultura risca sa treaca neobservata. Mai ales în prezent, când nu se mai joaca pe goluri, ci pe ani de temnita (cine pe cine trimite dindaratul gratiilor?), daca nu se ajunge la consensul tolerantei reciproce, specifica unor anume case. Singur timpul îsi va spune cuvântul în toate privintele.
Dar sa nu mâniem pe Dumnezeu: nimic nou sub soare. Si în trecut, un prestigios saptamânal precum „Sburatorul“ - initiat de Lovinescu în împrejurarile vitrege de dupa sfârsitul primului razboi mondial -, nu a rezistat în tipar mai mult de trei ani si opt luni, în pofida faptului ca, ulterior, tinerii condeieri din paginile revistei aveau sa devina maestri sacri ai scrisului românesc. Mai aproape ca oportunitate de timpurile noastre, faimoasa „Românie literara“ - realizata de Rebreanu în conditiile aprigei crize declansate de crahul bancilor americane din 1929 -,
n-a apucat sa se bucure nici macar de doi ani de aparitie (20 febr.1932-6 ian. 1934). Si cu ce colaboratori!... Majoritatea tineri, între care un Eugen Ionescu nu apucase sa faca armata.
La rândul ei, „Cultura“ a preluat traditia promovarii tinerei generatii, fara sa ignore si câtiva „batrâni de mare perspectiva“, cu si fara ifose academice. Important este ca, vazuta în ansamblul ei, revista s-a dovedit în timp a fi un barometru onest al vietii literar-artistice, cu mai toate împlinirile si ponoasele ei. Nu e de mirare ca multe articole, recenzii si cronici din paginile publicatiei au stat la baza alcatuirii unor volume elogiate în presa, soarta previzibila si suratelor ce n-au fost înca tiparite.
În ce ma priveste, ar fi nedrept sa uit împrejurarea unei lungi colaborari, plecând de la publicarea câtorva articole, solicitate initial de C. Stanescu. Le puteam numara pe degete, când Augustin Buzura m-a invitat sa înmultesc numarul foiletoanelor, în vederea alcatuirii unui tom de sine statator. „Lasa lucrul si ia mucul“ - zicea biata mama. Mai ales ca fugisem pâna atunci ca de dracul de tentatia scrisului în presa, avantajos prin ecoul lui imediat, dar daunator cartilor asupra carora eram aplecat. Pe scurt: stam pe mal linistit, pâna când am fost îmbrâncit în apa. (De unde si placerea de a înota.)
Asa au aparut volumele „Sertar“; „Cu Liviu Rebreanu si nu numai“, precum si pofta de a scrie „Arta de a fi pagubas“, carte aparuta recent.
Sa fie într-un ceas bun, iar revistei: La multi ani!
Care „gaura neagra“?
VALENTIN PROTOPOPESCU
Dupa ce dl. Patapievici, într-un elan de o generozitate sublima, a decis ca revista „Cultura“ este „o gaura neagra“ a bugetului ICR, desfiintând-o, recunosc ca n-am crezut în sansa unei viitoare aparitii private. Realitatea mi-a infirmat scepticismul si astazi aniversam 3 ani de existenta a saptamânalului bucurestean în noua formula. Si pentru ca sunt unul dintre colaboratorii „veterani“ ai „Culturii“, pot sa spun ca
m-au încântat permanent tineretea intelectuala, dinamismul si curajul echipei redactionale. Sigur ca m-as fi bucurat înca si mai mult daca revista si-ar fi pastrat cu mai multa consecventa linia ideologica initiala. O fi spiritul democratic nepretuit, o fi oximoronul un foarte onorabil trop, dar parca nu înteleg întotdeauna alaturarea unor nume ca Iovanel si Delescu sau Ungureanu si Duca. Mai ales ca la „concurenta“ nu sunt de gasit asemenea laxitate si culanta. Oricum ar fi, e clar ca prezenta „Culturii“ în peisajul revuistic românesc constituie un fapt pozitiv, nici o istorie serioasa a presei literare de la noi neputând sa ignore acest hebdomadar. Asa ca, din tot sufletul, „La multi ani“!
Un spatiu al dezbaterii istorice neideologizate
ILARION TIU
Am fost invitat sa scriu în „Cultura“ în februarie acest an, acceptând cu bucurie si onoare propunerea doamnei Angela Martin. Întrucât nu-mi place sa vorbesc despre subiecte la care nu ma pricep, m-am limitat sa tratez unele controverse ale istoriei recente si ale dezbaterii despre comunism si anticomunism dupa 1989.
Gasesc revista „Cultura“ ca fiind un spatiu în care-ti poti exprima opiniile fara „constrâgeri ideologice“, asa cum este la moda în publicistica de gen. Pentru ca, din pacate, s-a ajuns la un marxism-leninism pe dos. Daca nu ai un discurs „pe linie“, esti rapid pus la colt. Cine da linia este alta poveste, pe care o afli daca ai putina vreme si studiezi biografiile „intelectualilor avizati“ ai culturii române de astazi. Nu conteaza ca ai 27 de ani, tot „comunist reactionar“ esti daca încerci sa pui în lumina dezbaterii unele aspecte „bolnave“ ale societatii noastre, aflata într-o tranzitie de 19 ani.
La ceas aniversar, le urez responsabililor revistei „Cultura“ sa aiba taria sa reziste presiunilor de orice fel si sa mentina o politica editoriala pluralista, în afara curentelor „la moda“. Pentru ca, peste alti 19 ani, românii sa poata avea o imagine reala a nivelului dezbaterii intelectuale la începutul secolului XXI.
Semnificatii
MIHAELA GRANCEA
Pe mine, ca sa zic asa, m-a recrutat Andrei Terian. Pe atunci, prin 2003, când ne-am cunoscut, acesta era un asistent universitar foarte tânar, nu ca acum ar fi altfel, subtirel si palid, aparent introvertit, un partener incisiv de discutii, cu informatii culturale incredibile, enciclopedice chiar! Dupa o discutie întâmplatoare despre „domeniile“ noastre de activitate, mentalitati colective vechi, moderne si dintotdeauna, acesta m-a întrebat daca nu doresc sa scriu la „Cultura“. Am fost surprinsa ca cineva vrea sa ma scoata din provincia spiritului si am acceptat! Pregatisem ceva, un material oarecare, si când era cât pe ce sa si debutez în jurnalismul cultural, revista si-a încetat aparitia! Apoi, în 2005, Terian a reluat demersul si astfel am început sa public, cu o anumita frecventa, de la numarul al doilea al noii formule editoriale.
Oarecum autoritar si preventiv, mult mai tânarul meu coleg, mi-a spus ca pentru mine scrisul la „Cultura“ va fi o proba de încercare, o provocare, ca voi scrie analize antropologice, istoriografie, eseuri, reportaje, de fapt analize de tot felul, tot atâtea prilejuri de a-mi exersa talentul literar pe care îl abandonasem de prin 1997, asa, ca semn al pierderii Inocentei.
Scrisul la „Cultura“ m-a obligat sa ma reîntorc, altfel, la realitate. Am fost oarecum nevoita sa o revad. În copilarie, marea mea pasiune a fost sa-i observ, cu o curiozitate avida, pe ceilalti. Trenul, tramvaiul, autobuzul erau adjuvantele acestei pasiuni. Ele ma purtau prin localitati si cartiere necunoscute, prin secventele vietii cotidiene a celorlalti. Ma interesau oamenii, asa cum pe alti copii îi interesau plantele, animalele, corpurile demontabile. Cu timpul, datorita impactului agresiv cu propria-mi viata, am refuzat sa mai am astfel de pasiuni, am preferat livrescul, trecutul istoric.
Reportajele, monitarizarea analizelor media, drumurile, m-au facut sa-mi recapat interesul pentru realitatea imediata. Reportajele m-au obligat sa vad viata celor care erau ocoliti de „interesul public“. „România profunda“, alt stereotip, acea Românie pe care nu o cunosc politicienii si formatorii de opinie, acea Românie pe care multi dintre cei mentionati o considera exotica, este populata de figuri tragice, traieste în alt timp istoric, încearca înca prima treapta a umilintei existentei, „umilinta pâinii“.
Un astfel de contact cu o lume cu sperante putine, dar cu credinta în Dumnezeu (ce paradox!), uneori m-a cutremurat. Am trecut prin „orase moarte“, prin comunitati încremenite, condamnate de rapacitatea elitei postdecembriste, prin localitati agonice. O astfel de întâlnire mi-a retrezit empatia pentru acei contemporani pe care contemporanii privilegiati de sistem îi considera fiinte marunte, doar cifre în statistici de tot felul. Un astfel de contact m-a obligat sa-mi revizuiesc optiunile, inclusiv pe cele politice, si sa-mi recapat o parte din Inocenta pierduta. Deci, pentru mine, „Cultura“ a fost Oportunitatea necesara, întâmplarea fericita!
O nebunie frumoasa
ALFRED BULAI
Îmi este greu sa vorbesc despre un proiect precum cel al revistei Cultura. Pe de o parte, pentru ca sunt implicat în activitatea acestei reviste de la primul numar si, probabil din acest motiv, sunt si cât se poate de subiectiv, pe de alta parte pentru ca despre un asemenea proiect, care acumuleaza un urias entuziasm, as spune chiar aproape disperare de a produce, de a concentra si a germina o institutie de o înalta tinuta culturala, este greu sa vorbesti fara a avea sentimentul ca ai putea spune lucruri care sa impieteze efortul urias al câtorva oameni de a transpune în realitate ceva imposibil pentru multi. Si fara a simti constrângerea de a scrie doar câteva rânduri care sa însemne mult prea putin fata de ceea ce s-a întâmplat în cei trei ani la revista noastra - cred ca pot spune astfel.
Revista „Cultura“ este fara îndoiala revista pasiunii, energiei si abnegatiei de a lupta pentru valoare a domnului Augustin Buzura. Pentru mine aceasta revista, indiferent de tirajul sau, de numarul sau de cititori, reprezinta revista care are o calitate pe care nu o regasesti în aceeasi masura la nici o alta publicatie de la noi. Este o revista deschisa, adresata oricui iubeste fenomenul cultural românesc si universal, este o revista a tuturor si nu a unei elite partizane sau a unei societati civice (atât de civica încât de mult nu mai este si a lumii reale), este o revista care s-a concentrat de la primul sau numar asupra problemelor esentiale, asupra valorilor si a principiilor, asupra creatiei culturale autentice. A te ocupa astazi de spirit într-o lume în care pecuniarul pare sa fie singura noastra tabla de valori constituie singur un act de curaj, un act aproape eroic si as putea spune chiar o nebunie frumoasa.
Sper sa reusim sa continuam împreuna acest proiect, sper sa am onoarea de a scrie si în viitor în paginile revistei.
Un spatiu al dialogului
Sunt 3 ani de când revista „Cultura“ a reaparut în peisajul mass-media românesti. Din acesti trei ani, aproape 2 ani si jumatate am avut onoarea de a fi prezent saptamânal în paginile sale.
În toti acesti trei ani aceasta revista a fost o prezenta „altfel“ în presa culturala. O revista tânara, bataioasa, care nu a iertat pe nimeni si care a stiut sa nu se transforme în „oficios“ al unui curent ideologic sau al altuia.
Tin minte ca atunci când revista „Cultura“ a aparut pe piata, îi spuneam prietenului meu Catalin Sturza ca aceasta revista ar trebui sa aiba o misiune: aceea de a deveni un spatiu al dialogului, dialogul fiind marele absent al culturii noastre. Nu aveam de unde sa stiu ca eu însumi, prin polemicile cordiale purtate în paginile revistei, voi contribui la construirea si consolidarea acestui dialog.
Dar aceasta revista nu ar fi existat fara vointa si efortul academicianului Augustin Buzura si a doamnei Angela Martin. Lor li se datoreaza buna parte din prestigiul acestei reviste si existenta sa materiala. Iar sarbatoarea aceasta este sarbatoarea lor!
Plecat sa comemorez printr-un mic pelerinaj pe filosoful Constantin Noica, de la a carui moarte s-au împlinit 21 de ani, nu pot fi alaturi de redactia revistei noastre decât prin intermediul acestui gând scris. De la Paltinis, spatiu legat de ideea rezistentei prin cultura, nu pot sa nu ma gândesc la timpurile negre ce ne asteapta. Subcultura de cartier, numita mai pe „americaneste“ street-art, kitch-ul transformat în opera de arta si marotele ideologice cu iz artistic tind sa sufoce orice demers artistic autentic. Departe de a fi doar un mit din comunism, rezistenta prin cultura poate fi chiar sansa salvarii noastre...
Închei acest mesaj urând revistei, redactiei si colaboratorilor sai „La Multi Ani!“ si dorindu-le ca peste 7 ani, când revista va împlini 10 ani de existenta, sa fim si mai mândri de revista noastra.
Cu respect,
Bogdan Duca
Multumin colaboratorilor nostri, cititorilor,
prietenilor revistei si tuturor acelora care au fost alaturi de noi.
Redactia