Raportul Tismaneanu: punct final sau act finit al eforturilor de decomunizare a României?
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura politicã »
Autor: LORIN GHIMAN
În ciuda titlului înselator, invitând la activarea unor prejudecati facile, „Iluzia anticomunismului“ (i) se dovedeste a fi o carte interesanta din mai multe puncte de vedere. A le trece în revista pe toate ar depasi spatiul acordat îndeobste unei recenzii si ar frustra cititorul de placerea de a alege s-o citeasca conform propriului sau interes. De aceea, recenzentul va fi iertat daca, în cele ce urmeaza, va tine în rezerva multe observatii cu privire la liniile de dezvoltare posibila a ideilor, criticilor si opiniilor formulate în volum si va proceda la o evaluare limitata, pentru uzul unei singure sub-categorii a publicului: anume tocmai cea care pare a fi cel mai putin interesata de aceasta aparitie, cea care va fi tentata sa o respinga de la simpla citire a titlului. Pe scurt, se încearca aici o descriere a foloaselor pe care le pot trage din aceasta lucrare „anticomunistii“ – daca ar avea bunavointa sa o trateze ca pe o lectura posibila. Caci „Iluzia anticomunismului“ poate fi considerata, fara exagerare, drept un bun indicator de parcurs al eforturilor anticomunismului românesc post-decembrist.
Sa observam, mai întâi, ca „Iluzia anticomunismului“ este un volum pe masura Raportului Tismaneanu – nu în sensul ca
l-ar putea eventual înlocui, nici în acela ca ar avea aceeasi anvergura, rol, ori cuprindere, ci prin aceea ca, dovedind la rându-i plusuri si minusuri, se angajeaza la un nivel de abordare critica a acestuia cu totul stimabil si de luat în seama într-o dezbatere serioasa si informata (ii) . În afara unor derapaje de la continenta academica (nu mai numeroase decât în alte lucrari) si a câtorva salturi discutabile la evaluari sau judecati, se distinge efortul de angajare al tuturor contribuitorilor într-un demers critic menit nu sa distruga, ci sa vada în miezul si în continutul „Raportului de condamnare a dictaturii comuniste“. Astfel, în pofida acuzelor pausale si pripite ale unora (iii) , lectura articolelor demonstreaza mai degraba decât infirma necesitatea Raportului, si îi confirma autoritatea de principiu, cel putin în calitatea de text sursa pe care se bazeaza analizele autorilor. Apoi, cu toate eforturile, nu am reusit sa gasesc nici o umbra de negationism, nici o pata de relativizare sau de negociere a concluziilor Raportului – fiind dimpotriva prezenta în mai multe locuri nemultumirea ca acesta
n-a mers înca mai departe în denuntarea crimelor regimului comunist sau a efectelor sale, ori ca n-a fost suficient de precis în afirmatii pe cât ar fi solicitat-o mandatul.
Utilitatea volumului e conferita nu doar de mentinerea în actualitatea culturala a problemei specifice Raportului, la doi ani dupa oficializarea acestuia, ci si de evidenta, demonstrata de pertinenta a numeroase îndoieli sau argumente formulate de contribuitori, ca, desi intitulat „final“, Raportul nu poate fi, în forma si continutul capatate, decât finit, si, deci, pasibil de a fi completat, adnotat, sau, cel putin, comentat. E limpede ca sustinerea caracterului definitiv si inviolabil al Raportului ar pagubi eforturilor de întelegere a ceea ce a fost perioada comunista, putând duce, la extrem, la o nedorita „clasare“ a problemei comunismului în spatiul public. Nimic nu e mai periculos decât neutralizarea ca „istorie“ (fie ca simplu element al folclorului urban (Ovidiu tichindeleanu), fie ca pura întreprindere stiintifica) a perioadei comuniste în conditiile cultural-politice actuale ale tarii si tinând cont de faptul ca imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanitatii ale regimului comunist ar solicita, alaturi de pastrarea memoriei victimelor, si exigenta morala a vigilentei. Asupra acestui punct, tinând deja de lucrurile de la sine întelese, insista mai multi contribuitori: Alex Cistelecan indica pericolul (sau, poate mai bine: ridicolul) suprapunerii registrelor adevarului si puterii politice, care ar genera o legitimare circular-sofistica a caracterului indiscutabil a Raportului sub toate aspectele sale; Daniel Barbu, Andrei State si, din nou, Alex. Cistelecan avertizeaza asupra toxicitatii retoricii definitivului administrata în doze masive; iar Costi Rogozanu, Ciprian Siulea sau Ovidiu Tichindeleanu deplâng strategia îndoielnica a dlui Tismaneanu de
a-si asuma rolul de „antioxidant ideologic“ si, respectiv, de a privilegia sistematic rafuielile cu indivizi complet lipsiti de credibilitate în defavoarea dialogului cu cei care au formulat, de la aparitia Raportului, critici sau obiectii pertinente. „Logica bipolara“ pe care numerosi contribuitori o stravad atât în Raport cât si în promovarea si apararea sa publica nu poate însa justifica nici macar cu scuza cauzei nobile a unui militantism autentic copilaria de a crede ca o critica înseamna un atac la persoana (sau, chiar mai rau, negationism) si viceversa. În orice caz, suspiciunea ca dl. Tismaneanu ar avea în vedere Raportul ca pe unica grila de repozitionare normativa în România post-comunista (iv) nu face decât sa reactioneze la fanatismul multora, care transforma un document (chiar daca foarte important), într-un pat al lui Procust. Iar daca aceasta suspiciune nu e îndreptatita, dl. Tismaneanu are, si de acum înainte, ocazia sa o infirme prin maniera sa de a apara Raportul.
În orice caz, avertizarea emisa de Adam Michnick (de care aduce aminte Ciprian Siulea) asupra „riscului ca anticomunismul de dinainte de 1989 sa se transforme într-o noua gândire unica“, în „absolutism moral“ („Iluziile anticomunismului“, p. 236) ramâne una de baza pentru orice tranzitie de la un sistem comunist la societatea bazata pe pluralitatea opiniei .
O alta deturnare posibila a etichetei „final“ asupra careia suntem pusi în garda este exculparea societatii românesti actuale, ca si cum Raportul ar fi, de fapt, „finalitatea“ (deja bifata, asadar) a procesului de decomunizare. În aceeasi directie poate fi condusa si caracterizarea comunismului drept complet „strain“ de România sau drept ceva „impus“ – afirmatii prezente suficient de des în Raport ca sa-l determine pe Daniel Barbu sa procedeze în replica la schitarea unei „istorii naturale a comunismului românesc“, care urmareste identificarea acelor trasaturi „autohtone“ ale regimului comunist ce ne mentin înca în post-comunism: caracterul participativ al dictaturii comuniste si „comunismul ca hobby“, formulari alegorice sau amar-ironice pe care spatiul nu ne îngaduie aici sa le reluam. În jurul unei evaluari asemanatoare se constituie si excursul lui Dan Ungureanu, care subliniaza esecul Raportului de a indica specificitatea „comunismului valah“.
„Iluzia anticomunismului“ ar putea fi, dintr-o astfel de perspectiva pe care ne îngaduim s-o regasim în lucrarea omonima, aceea de a se crede prea repede la sfârsitul unui drum. Însa Raportul Tismaneanu nu e statia finala la care se coboara din trenul groazei. Aceasta ar fi învatatura care se poate trage din multe pagini ale acestui volum, în care autori catalogati naiv ca fiind „de stânga“ se dovedesc mai vigilenti fata de comunism decât multi dintre auto-declaratii anticomunisti.
Denuntarea unui simulacru, reinventarea intelectualului critic
BOGDAN GHIU
Michel Foucault (mai ales) atrasese de multa vreme atentia: puterii, în general (în cazul analizei sale, puterii judiciare) îi este rusine sa condamne, sa pedepseasca, sa-si asume deciziile, si atunci încearca sa-si delege responsabilitatea fugind nu înainte, ci înapoi, în urma, în tentative disperate, improvizate, de a-si umple haul fara de fund, curat abisal, al propriilor decizii prin apeluri la argumentatii „stiintifice“: asa-zisele „expertize“. În al doilea rând, justitia, puterea nu pedepseste, asa cum pretinde, acte, ci indivizi, pe care-i (des)califica.
Intelectualii români, nu „publici“, asa cum, suav academic, li se spune, ci oficiali (mai exact: oficiosi, pântece ventriloce ale vocii puterii), sunt lipsiti de cultura critica. Când aud de Foucault, de exemplu, striga „stânga! stânga!“, si scuipa în sân. Ei condamna, anatemizeaza, dar nu analizeaza. Nu-si fac, altfel spus, tocmai treaba care le revine în calitate de intelectuali, de „experti“. Ratiunea lor este ocupata de o pasionalitate necontrolata nedeclarat politica. si tocmai de aceea îsi rateaza obiectivele si expediaza problemele.
În cazul asa-numitului, pe scurt, „Raport Tismaneanu“, pacatul intelectualilor reuniti în comisie prezidentiala de expertiza a constat într-o demisie, în faptul de a nu fi stiut sa faca stiintific (în sensul „stiintelor umane“), nu doar „moral“, dreptate victimelor comunismului românesc.
Situatie psycho-politica, sedinta de psihanaliza etalata national-mediatic: dublu act ratat, dublu lapsus, urmat de o infinita deplasare. Presedintele a deschis gura sa condamne comunismul, dar, surpriza, blocaj: nu a iesit nimic, nu a reusit sa articuleze singur, politic, de la sine, nicio acuza. si le-a dat cuvântul intelectualilor institutionalizati (asemenea copiilor orfani, abandonati sau persoanelor cu handicap). Iar acestia, la rândul lor, când sa ofere argumente si analize stiintifice pentru a sustine, pentru a întemeia vointa politica, au facut, în locul presedintelui, politica, într-un monumental spectacol al neputintei si al delegarii fantasmatice a raspunderii si a competentelor.
Înlantuirea contingenta de fapte s-a dovedit fatala si exemplara, declansând aporii structurale evitabile, „legi de fier“ ocultate, neexplicitate: comunismul poate si trebuie sa fie analizat si condamnat rational, dar, vai, nu de catre cei care s-au trezit sa o faca, si care, iata, nu întâmplator, nu au putut. Anticomunismul critic nu este simplu si, mai ales, nu este dat, imediat, ci trebuie sa-si inventeze, mai întâi, metodele si uneltele.
Recent, fostul opozant (nu disident) anticomunist Vasile Paraschiv i-a dat nu doar presedintelui Basescu, ci istoriei noastre, o lectie: doar muncitorii, „oamenii muncii“, de jos în sus, ar putea condamna comunismul, caci pe tradarea si pe manipularea lor s-a instituit si a domnit acesta. Pe cineva ca Vasile Paraschiv, ca în Polonia, s-ar fi putut întemeia, de catre intelectuali, o adevarata critica si lupta democratica, nu doar politica, anticomunista: o traditie inexistenta la noi. Dreapta conservatoare poate respinge politic comunismul, dar doar stânga democratica necomunista, pe cât de inexistenta, pe atât de demonizata la noi, îl poate analiza si condamna „stiintific“. Intelectualii conservatori sunt prizonierii unei reglari de conturi imediat, nemediat politice cu comunismul, ei îl resping dinauntru, din interiorul cercului îngust al politicului competitional, dar, în felul acesta, îl mentin intact si exterior, nefacând decât sa-l refuleze. Caci politicul este deja restrângere, separare (oricât de „reprezentativa“) fata de societate. Doar societatea, producatorii (puterea constituanta) ar fi putut sa darâme comunismul (putere abuziv constituita). Elitele vor însa puterea, nu libertatea.
În aceasta consta „iluzia anticomunismului“. Cartea cu acest titlu s-a nascut nu dintr-o revansa cu motivatii fantasmatic-psihanalitice, dintr-un paricid (situându-se în linie dreapta cu lichidarea, cu simulacrul de proces intentat de catre Ion Iliescu lui Nicolae Ceausescu), ci dintr-o foarte justificata insatisfactie: comunismul poate fi analizat, „instruit“ si condamnat, dar nu asa cum o face „Raportul Tismaneanu“ si, mai ales, nu de catre cei care s-au autoînsarcinat cu aceasta misiune, „Raportul“ fiind tocmai dovada obiectivata a acestei imposibilitati obiective, a acestei neputinte nu subiective, ci de structura, de „situare“. Pentru a nu se mai întoarce ca refulat, pentru a nu fi, de fapt, forclus, lasat neatins asemenea unei tumori, comunismul nu poate fi doar respins printr-un act de revansa politica, ci trebuie deconstruit, „infiltrat“ analitic, reelaborat conceptual. Din aceasta insatisfactie, din constatarea acestui rateu care ar fi putut fi evitat s-a nascut cartea „Iluzia anticomunismului“, prima coagulare post-mediatica a unei reflectii intelectual libere. Comunismul nu ar putea fi deconstruit decât de o stânga intelectuala democratica, cu care, din pacate, intelectualii institutionalizati tin, partizan, sa-l confunde. Partizanatul si târzia revansa îngust politica, deci deloc intelectuala, de dreapta nu poate afecta comunismul, îl poate doar întemnita, exila simetric (fie si doar simbolic).
Condamnarea comunismului pe baza „instruirii“ din „Raportul Tismaneanu“ este un simulacru, un expedient, o pirueta, o fenta care lasa comunismul, din pacate, intact, condamnându-l, la fel ca si I. Iliescu pe N. Ceausescu, fara proces, simpla executie retorica aducatoare de satisfactii simbolice tardive.
„Iluzia anticomunismului“ nu este (doar) o carte-recenzie a unui monumental si regretabil, periculos act manqué. Ea are, din fericire, si o latura pozitiva, epistemologic constructiva, care arata, deja, cam cum ar trebui sa arate o adevarata „instruire“ academica a unei decizii politice fundamentate de condamnare a comunismului.
Este anticomunismul imposibil, asa cum demonstreaza monumental, fara sa vrea, „Raportul“? Nu, dar este dificil, aporetic, riguros, creativ, trebuie elaborat, nu poate fi improvizat, caci atunci ajunge sa fie simulat si, mai grav, expediat si falsificat. „Raportul Tismaneanu“
si-a întrunit, obiectiv ironic, toate conditiile de imposibilitate. Grea performanta!
Daniel Barbu (intelectual liberal) are dreptate: condamnarea politica a comunismului si analiza lui stiintifica sunt doua lucruri separate, distincte, care nu trebuiau asociate, care tocmai prin asocierea lor au produs un fiasco, subminându-se reciproc dintr-o, adaug si repet eu, regretabila lipsa de cultura critica a intelectualilor „politic“ revansarzi conservatori, aflati genealogic în imposibilitatea de a analiza comunismul, pe care nu pot decât sa se razbune în efigie, lasându-l intact. Dreapta poate sa respinga si sa combata „politic“ comunismul, dar nu sa-l deconstruiasca, sa-i „instruiasca“ procesul.
Cu multe dintre analizele din volumul Iluzia comunismului m-am simtit familiar. Diferenta implicit polemica, creând deja un spatiu înca neexploatat de dezbatere teoretica, o constituie textul lui Adrian-Paul Iliescu, scris din pespectiva „stiintei politice“ anglosaxone, bazate pe asa-numitul (necitat ca atare) „individualism metodologic“: normalitatea rationalitatii restrânse, prin intermediul careia oamenii au rezistat în comunism, lasându-se „cooptati“ de sistem în lipsa altei variante vital-practicabile. Cheia explicativa pe care o propune ipoteza, foarte foucaldiana de fapt (caci non-represiva), a „cooptarii“ mi se pare deosebit de fertila pentru o adevarata analiza a comunismului si a politicului, în general.
Presedintele Basescu si-a facut treaba. Va ramâne, pe merit, în istorie drept cel care a condamnat, formal, comunismul, reusind însa sa-i puna pe intelectualii oficiali în situatia de a improviza monumental, demonstrându-si precaritatea. Istoria banala, absolut contingenta, a acestui act istoric a facut însa, probabil, ca presedintele doar sa prinda din zbor o ocazie sugerata de catre intelectualii afiliati, care au vrut sa profite de presedinte pentru a-si oficializa pozitia de anticomunisti. Daca ar fi fost ideea sa, presedintele ar fi putut sa condamne singur si eficient comunismul. Alegând sa se lase ajutat, si-a complicat singur, inutil, gestul istoric, legându-si un bolovan editorial incert academic de gât.
Comunismul a fost condamnat retoric, simbolic tocmai pentru a nu fi judecati si condamnati judiciar comunistii aflati, politic sau economic, la putere sau „în“ pensie. „Raportul Tismaneanu“ si-a jucat, pervers, ca un scut, rolul (tentativa temporara) de blocare a judiciarului si a istoriograficului, a introspectiei publice. Practic, nu doar formal-“academic“ (formalizare si desubstantializare a politicului însusi), anticomunismul ar fi trebuit sa se traduca printr-o lege a lustratiei si prin procese penale individuale, caz cu caz, pe „filiere“ structurale. Nu „comunismul“, în abstract, doar ca ideologie, ca simpla „idee platonica“, ar fi trebuit condamnat, ci, precis, focalizat, Securitatea si organele de comanda ale Partidului Comunist. Comunismul a fost condamnat cu fata spre un viitor improbabil, delirant, deturnându-ne privirile spre o tinta falsa, nu cu fata spre un trecut efectiv, spre o tinta reala si activa. si a fost condamnat de suprafata, tocmai pentru introducerea unei suprafete, a unui ecran protector, deviant, sub care cârtitele comuniste concrete sa-si continue nestingherit viata în interiorul sistemului, subminând modernizarea morala si intelectuala a societatii actuale (asta înseamna coruptie) si nefacând, de fapt, altceva decât sa pastreze puterea, comanda, privilegiile.
În asta a constat fenta, smecheria politico-“academica“ pe care o analizeaza si o denunta plural, dialogal, „Iluzia anticomunismului“. Comunismul nu mai poate sa vina, sa se repete pentru ca este deja aici, la lucru, „reciclându-se“ toxic (si) sub paravanul antiatomic al „Raportului Tismaneanu“ care, leninist (adica în termeni adecvati) vorbind, chiar daca n-a intentionat sa fie, functioneaza ca o imensa diversiune, deviindu-ne si pre-formatându-ne privirea „tematica“.
Nu un proces de intentie, ci o acuza de neatentie, cel putin epistemologica, se cuvine a le fi adresata coordonatorilor „Raportului“. Poate fara sa vrea, ceea ce a iesit din intentia lor are un efect de manipulare, de mistificare a opiniei publice. Comunismul, ca idee diabolizat angelica, nu poate fi separat, idealist, metafizic, de comunisti. Iar acestia sînt pe aici, se misca liber, între, transparenti, prin „natura“: vedem prin ei, în sensul ca ne marcheaza, înca, optica, perspectiva, schemele de perceptie si de gândire (comunismul-mediu si chiar media: în asta consta spectralitatea comunismului, în faptul ca este concret invizibil, „spalat“, transparent, bântuindu-ne nu, marxist, dinspre viitor, ci dinspre trecutul prezent).
Procesul comunismului nu este procesul Inchizitiei spaniole de acum câteva veacuri, ci procesul prezentului. Ca si în cazul actualului crah mondial, vinovatii nu sunt pedepsiti niciodata. Dar neatentia, neprevenirea, „inocenta“, în cazul intelectualilor, este supremul pacat. O data în plus, intelectualii trecutului au cazut în capcana trecutului, simpli „tovarasi de drum“ ieri ai construirii reale a comunismului (iar pentru cei de dreapta, a fascismului), azi ai denuntarii lui de fatada.
Denuntând o situatie obiectiva si, din pacate, obiectivata de „impostura“, de nepotrivire si de improvizatie, de falsa critica, de iluzie si de expediere (blocare prin simulare) a criticii, „Iluzia anticomunismului“ trebuie citita ca o carte de sine statatoare, deschizatoare de drumuri, posibil manifest de definire a unui spatiu public de dezbatere de catre o intelectualitate libera, neafiliata si responsabila, care a depasit vârsta imediat postrevolutionara a simplelor reactii publicistice exonerante, degrevante, exasperat comode, pur „expresive“, mondene. Critica eficienta nu poate ramâne la nesfârsit doar jurnalism drapat, „protezat“ politico-academic. Este creatie, metaproductie de unelte analitice („cum trebuie organizate datele ca sa ajungi la o concluzie“, asa cum spune, în Era turbulentelor, Alan Greesspan, intelectual neoconservator autentic, din familia din care pretind ca ar putea face parte si intelectualii nostri de „dreapta“, alta notiune care nu este data, ci care s-a reinventat permanent!), sau nu este deloc.
Anticomunismul eficient, cu adevarat intelectual, ramâne de inventat, caci presupune o creativitate epistemologica extrema: talent, imaginatie si, mai ales, cultura, habitus critic. Ca antiautoritarism, de exemplu, ca antipopulism, în actualul capitalism postmodern-postcomunist micro-totalitar care se disociaza tot mai grav, si la nivel mondial, de democratie, pretinzând c-o exprima si nefacând decât sa distruga politicul însusi.
Sa speram ca „Iluzia anticomunismului“, care denunta, de fapt, iluzia criticii (pentru ca tocmai de critica efectiva, nesimulata, nu este nevoie!), nu constituie decât primul act dintr-o serie de normalizare a modului intelectual de a fi: în afara iluziei puterii. santajarea pretins neoconservatoare cu asa-zisul „stângism“ si „comunism“ al intelectualilor neafiliati, a-cratici, nu este decât teama necritica de concurenta si încercare puerila de adjudecare a victoriei prin împiedicarea disputarii jocului si prin discreditarea partenerului de dialog, fantasmat fobic ca „inamic public“.
As merge bucuros sa învat „la scoala marilor reactionari“, cum spunea Marx, dar în România ei nu exista, sau nu îndraznesc, din precaritate intelectuala, sa-si asume identitatea, preferând sa lucreze pe la spate, batând cu pumnul în masa doar în spatele usi închise ale alcovurilor (masaj erotic intelectual fara amor autentic) puterii.